În cazul unui contract din a cărui neexecutare sau executare defectuoasă au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, singura cale legală de reparare a pagubelor fiind cea a angajării răspunderii contractuale. ca atare, acţiunea în răspundere civilă delictuală prin care s-a solicitat repararea pagubei produse prin fapta ilicită săvârşită de către angajaţii unei unităţi bancare, constând în efectuarea defectuoasă a unui virament bancar, este inadmisibilă. Reclamantul, în calitate de titular de cont bancar (ceea ce are ca premisă existenţa unui contract încheiat între acesta şi unitatea bancară), avea o singură opţiune, anume aceea de a solicita repararea prejudiciului în temeiul răspunderii civile contractuale, întrucât izvorul din care s-a născut obligaţia de reparare a prejudiciului este de natură contractuală, iar nu delictuală.
Prin decizia din 8.02.2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de pârâta A. SA împotriva sentinţei nr.2032 din 24.05.2017, pronunţate de
Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata B. SRL. A schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut, în ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței materiale a Tribunalului București, că reclamanta SC B.
SRL a formulat împotriva pârâtei A. SA o acțiune în răspundere civilă delictuală, având ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat în urma efectuării defectuoase a operațiunii de virament bancar, în baza unui ordin de plată, despăgubiri evaluate la suma de 415.635 lei. Acțiunea are un singur capăt de cerere, respectiv plata unor despăgubiri care nudepăşesc pragul de 200.000 lei, astfel că în mod corect a respins instanța de fond excepția și s-a considerat competentă să soluționeze cauza.
Referitor la motivul de apel privind soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii de către instanţa de fond, Curtea a reţinut că este fondat. Astfel, a constatat că, în susţinerea acestei critici, apelanta a depus, în copie, cererea intimatei de deschidere a unui cont pentru persoane juridice şi cererea de refacere documente.
Prin deschiderea unui cont bancar se încheie un contract de prestări–servicii între profesionist (banca) şi client, privind derularea tuturor operaţiunilor bancare prin acel cont (plăţi,
încasări), contract cu drepturi şi obligaţii specifice şi implicite (de mandat, de bună-credinţă etc). Astfel, s-a reţinut că între părţi a existat un raport juridic contractual, confirmat chiar de reclamantă în motivarea acţiunii, motiv pentru care a reţinut că reclamanta SC B. SRL nu avea un drept de opţiune între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă delictuală se angajează numai în ipotezele în care prejudiciul a fost cauzat victimei în afara unei legături contractuale între aceasta şi persoana răspunzătoare. Curtea a reţinut că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, în speţă, este reprezentată de efectuarea defectuoasă a viramentului bancar, operaţiune ce constă în debitarea contului reclamantei cu suma reprezentând TVA pentru a credita cu aceeaşi sumă contul altei persoane (ANAF).
A apreciat că, în calitate de mandatar, banca avea ca obligaţii, să verifice ordinul de virament (ordinul de plată), sub aspectul unor neconformităţi aparente, să execute ordinul într-un
termen scurt şi să dea socoteală pentru modalitatea executării acestuia. Concluzionând, Curtea a constatat că acţiunea în răspundere delictuală este inadmisibilă întrucât, reclamanta în calitate de titular de cont bancar, avea o singură opţiune, și anume cea de a solicita repararea prejudiciului în temeiul răspunderii contractuale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta. În motivarea cererii, recurenta a susţinut că modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat apelul declarat de pârâta A. SA împotriva sentinţei nr.2032/2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, a condus la încălcarea dreptului său la un proces echitabil. A menţionat că instanţa de apel a soluţionat un aspect legat de calificarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată direct în calea de atac a apelului. Câtă vreme intimata-pârâtă nu a contestat săvârşirea faptei cauzatoare de prejudiciu şi s- au administrat probe asupra întinderii acestuia, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată pentru indicarea eronată a temeiului juridic al acesteia o pune pe recurentă în imposibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile.
Recurenta a invocat rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art.22 alin. (4) C.proc.civ., conform căruia acesta este obligat să pună în discuţia părţilor
calificarea juridică exactă a cererii de chemare în judecată. De asemenea, a susţinut că poziţia procesuală a intimatei a fost ambiguă, întrucât aceasta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în faţa instanţei de fond, la ultimul termen de judecată, fără a depune vreun înscris care să probeze susţinerile sale. A mai arătat că instanţa de apel a reţinut vinovăţia intimatei cu privire la modalitatea defectuoasă a executării viramentului bancar, iar din înscrisurile aflate în dosar nu rezultă că între părţi s-au încheiat raporturi juridice contractuale.
Singura reglementare a erorii de procesare, de către bancă, a unui ordin de plată este cea cuprinsă în dispoziţiile art.18 alin.4 din Regulamentul BNR nr.2 din 23 februarie 2005, privind ordinul de plată utilizat în operaţiuni de transfer-credit, astfel încât obligaţia pârâtei de a răspunde pentru prejudiciul produs recurentei este legală, iar nu contractuală.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În cauză, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art.22 alin.(4) C.proc.civ. din perspectiva faptului că instanţa de apel a soluţionat, în calea de atac a apelului, un aspect legat de
calificarea juridică a cererii de chemare în judecată şi nu a manifestat rol activ în această privinţă, aspect ce a condus la încălcarea dreptului său la un proces echitabil şi la punerea sa în imposibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile din cauza unei presupuse erori de încadrare juridică a acţiunii introductive. Totodată, a susţinut că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu a rezultat că între părţi s-au derulat raporturi contractuale, care să reglementeze situaţia de fapt dedusă judecăţii. Criticile sunt nefondate.
Înalta Curte reţine că prevederile art.22 C.proc.civ. consacră, în mod expres, rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin.(2) al acestui articol, are obligaţia să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale.
Pentru a lămuri toate împrejurările concrete ale cauzei, instanţa, în virtutea rolului său activ, poate solicita atât reclamantului, cât şi pârâtului, explicaţii sau lămuriri, oral sau în scris,
precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu au fost menţionate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare.
Alin.(7) al art.22 C.proc.civ. obligă instanţa de judecată, în situaţiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, de
principiile generale ale dreptului, urmând să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.
Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părţilor, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului.
Astfel, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a
depăşi limitele învestirii. În cauză, recurenta SC B. SRL a dedus judecăţii o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei A. SA la plata sumei de 415.635 lei, reprezentând prejudiciul rezultat din neglijenţa angajaţilor acesteia în executarea unui ordin de plată cu privire la virarea unei sume în contul Trezoreriei Sectorului 1 Bucureşti.
Conform precizărilor recurentei din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în cauză este incidentă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, prevăzută de art.1373 Cod civil, care presupune obligarea comitentului de a repara prejudiciul creat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Ţinând seama de conţinutul concret al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, că ceea ce a dedus judecăţii recurenta a fost o acţiune în răspundere civilă delictuală, care a avut drept scop repararea de către pârâtă a pagubei produse prin săvârşirea de către angajaţii săi a unei faptei ilicite constând în efectuarea defectuoasă a unui virament bancar.
Faţă de această împrejurare, deşi conform dispoziţiilor art.22 alin.(4) C.proc.civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi a faptelor deduse judecăţii, chiar
dacă părţile le-au dat o altă denumire, în speţă nu era necesară şi nici posibilă o intervenţie de această natură a instanţei de apel, spre a califica acţiunea promovată de reclamanta-recurentă, pentru că pretenţiile sale erau fără echivoc expuse în cererea introductivă, în sensul că se grefau pe modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor ce decurgeau din contractul de cont bancar, în aceste coordonate fiind judecată cauza şi în primă instanţă.
Cum coordonatele judecăţii în primă instanţă nu au fost contestate de reclamanta- recurentă, în etapa apelului, prevederile art.478 alin.(1) – (3) şi art.479 alin.(1) C.proc.civ.
constituiau un impediment legal obiectiv în a se realiza o recalificare a acţiunii în faţa instanţei de control judiciar.
Astfel, faţă de circumstanţele factuale ale speţei şi de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa de apel nu putea proceda la o altă încadrare juridică a
acesteia, faţă de cea indicată de parte, întrucât recurenta a solicitat atragerea răspunderii intimatei în baza unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, motivele invocate subsumându-se temeiului juridic al unei astfel de acţiuni, temei indicat în cererea de chemare în judecată. Cu privire la critica potrivit căreia faptul că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit că
între părţile litigiului s-au derulat raporturi contractuale, Înalta Curte reţine următoarele: Viramentul bancar este operaţiunea de plată/transfer efectuată de o bancă, prin care, la
ordinul clientului şi în baza disponibilului existent în contul acestuia, se realizează transferul unei sume de bani din contul său în cel al unui beneficiar desemnat de acesta, prin debitarea contului clientului şi creditarea contului beneficiarului.
Viramentul bancar presupune în mod necesar existenţa unui cont în bancă, la care se referă ordinul titularului acelui cont. În literatura de specialitate s-a stabilit că natura ordinului de
virament dat de titularul de cont este un mandat, prin care clientul împuterniceşte banca să debiteze din contul său o anumită sumă şi să crediteze cu suma respectivă un alt cont.
Or, un cont bancar are ca premisă un contract încheiat între titularul acesteia şi unitatea bancară.
În raport de aceste considerente, se constată că, în cauză, izvorul din care s-a născut obligaţia de reparare a prejudiciului este de natură contractuală, iar nu delictuală.
De altfel, cererea formulată de recurentă cu privire la deschiderea un cont pentru persoane juridice, depusă în etapa apelului, atestă derularea raporturilor de natură contractuală între părţile aflate în proces. Astfel, în cazul în care între părţi a existat un contract din a cărui neexecutare sau executare defectuoasă au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, singura cale legală de reparare a acestui prejudiciu fiind cea a angajării răspunderii contractuale.
Cu privire la susţinerea recurentei în sensul că intimata a avut o poziţie procesuală ambiguă, întrucât a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în faţa
instanţei de fond, la ultimul termen de judecată, Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii este o excepţie procesuală de procedură care se analizează cu prioritate.
În absenţa unei dispoziţii legale care să limiteze momentul procesual până la care instanţa poate analiza admisibilitatea demersului judiciar cu care a fost sesizată, nu există temei spre a se reţine nelegalitatea deciziei recurate prin prisma faptului că, în speţă, pârâta-intimată a invocat excepţia de inadmisibilitate la ultimul termen al judecăţii în primă instanţă.
Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată este legată strict de legala sesizare a instanţei, şi poate fi primită în condiţiile în care partea utilizează o cale procesuală
neprevăzută de lege sau pe care legea o exclude expres ori implicit sau în cazurile în care legea prevede parcurgerea unei proceduri prealabile sesizării instanţe pe care partea, în mod culpabil, nu o urmează.
Fiind o excepţie de ordine publică, inadmisibilitatea acţiunii poate fi ridicată de părţi sau de instanţă din oficiu, cu obligaţia pentru instanţă de a o pune în discuţia părţilor, ca o garanţie a respectării principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, ce guvernează procesul civil.
Prin urmare nu este relevant momentul la care această excepţie se invocă, ci doar ca aceasta să fi pusă în discuţia contradictorie a părţilor, aspect care, în cauză, s-a făcut atât de
instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, conform încheierilor din 23.11.2016 şi din 18.01.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, practicalei sentinţei
nr.2032/2017 a aceleiaşi instanţe, precum şi a celei din decizia recurată. Cât priveşte critica ce vizează faptul că instanţa de apel a reţinut că intimata este vinovată de efectuarea defectuoasă a viramentului, iar prin aceasta unitatea bancară a cauzat recurentei prejudiciul care se urmăreşte a fi recuperat, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.
Din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel a analizat contractul existent între părţi pentru a reţine că răspunderea intimatei poate fi atrasă pe temeiul răspunderii
civile contractuale.
Dimpotrivă, Curtea a constatat că este susţinută ipoteza executării necorespunzătoare a unor obligaţii care au izvor contractual, context în care, prin prisma stabilirii normelor de drept
aplicabile speţei, a reţinut că acţiunea în răspundere civilă delictuală este inadmisibilă întrucât recurenta, în calitate de titular de cont bancar, avea o singură opţiune, anume aceea de a solicita repararea prejudiciului în temeiul răspunderii civile contractuale.
Faţă de toate considerentele expuse, în cauză, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat de art.21
alin.(3) din Constituţia României, respectiv de art.6 paragr.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care permit oricărei persoane accesul la o
instanţă pentru apărarea oricărui drept sau libertăţi şi a oricărui interes legitim, indiferent dacă acesta rezultă din Constituţie sau din alte legi.
Cerinţa prevăzută de art.6 paragr.1 a Convenţiei presupune ca o cauză să fie examinată în mod echitabil şi presupune examinarea unei cauze în contextul respectării principiului
contradictorialităţii, a dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea părţilor în proces. În virtutea contradictorialităţii, se îngăduie părţilor să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, dar şi să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Dreptul la un proces echitabil presupune şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea
adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare. Or, în cauză, judecata realizată de instanţa de apel este conformă cerinţelor art.6 paragr.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cauza fiind soluţionată în condiţii de contradictorialitate, susţinerile părţilor fiind examinate în baza susţinerilor din cererea de chemare în judecată şi a apărărilor opuse acestora de partea pârâtă, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile acesteia.
Pentru toate considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art.496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr.246 A din 8.02.2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
