Simpla invocare a unui text din Constituţie sau a dreptului la un proces echitabil (fie şi pentru practică neunitară) nu este suficientă pentru a deschide calea unei acţiuni directe în despăgubiri împotriva statului, fiind necesară identificarea unui remediu de drept intern care să permită repararea unei eventuale încălcări a unui drept fundamental. Aceasta, întrucât Statul Român funcţionează cu respectarea principiilor legalităţii şi al separaţiei puterilor în stat, pentru fiecare funcţiune a sa existând instituţii şi organisme înfiinţate potrivit legii. Acestea pun în aplicare, în virtutea normelor ce le guvernează activitatea şi scopului prevăzut de lege, mecanismele necesare funcţionării societăţii în ansamblul său, conform principiilor statuate în Constituţie.
Astfel, în cadrul acţiunii prin care s-a urmărit stabilirea unei răspunderii în sarcina Statului Român, răspundere întemeiată pe încălcarea unor dispoziţii constituţionale, dar şi
pentru eşecul de a asigura practica unitară a instanțelor de judecată, se tinde a se stabili o răspundere obiectivă a statului, întemeiată pe obligaţiile sale pozitive. Or, în condiţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada încălcării unor drepturi fundamentale, nu se poate susţine că Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul invocat, fără a fi identificate obligaţiile concrete ce-i revin şi temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi, nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale, în conformitate cu dispoziţiile art. 998 -999 Cod civil din 1864 .
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 11 octombrie 2016 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. S.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Publice şi Banca Naţională a României, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se dispună obligarea în solidar la plata sumei de 95.000 de franci elveţieni, cu titlu de daune morale, respectiv 389.262,5 lei raportat la cursul BNR la data introducerii cererii.
Prin sentinţa civilă din 24 aprilie 2017, Tribunalul Arad – Secţia a II-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii invocate de Statul
Român şi Banca Naţională a României şi a respins acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor.
Prin decizia civilă din 10 octombrie 2017, Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II- a civilă a respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. şi apelul incident declarat de Statul
Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi recurs incident pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanţii A.şi B. au declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.
Într-o primă critică, s-a arătat că în ceea ce o priveşte pe pârâta C. S.A., în mod greşit instanţele nu au identificat elemente suficiente care să confirme că la data încheierii contractului
de credit cu reclamanţii, pârâta a săvârşit o faptă ilicită pentru a-i determina să încheie contractul de credit.
S-a arătat că nemulţumirea acestora vizează aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece din probele administrate în cauză rezultă prejudiciul suferit de reclamanți după data încheierii contractului de credit, acest aspect fiind dovedit, atât cu înscrisurile depuse în probaţiune, cât şi prin declaraţiile martorilor audiaţi la prima instanţă. Prejudiciul este
rezultatul faptei ilicite săvârşite de pârâţi, existând o legătură de cauzalitate directă între fapta pârâţilor şi prejudiciul suferit de reclamanţi. Prin înscrisurile depuse în probaţiune, atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel s-a demonstrat că pârâta a folosit mijloace dolosive, aspecte care nu au fost analizate de niciuna dintre instanţe. Banca avea cunoștință de instabilitatea valutei pentru care s-a încheiat contractul de credit, aspect recunoscut de aceasta prin întâmpinare, dar şi prin alte documente depuse la dosarul cauzei. Pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a avertiza consumatorii cu privire la riscurile pe care le implică variaţiile de curs valutar, inducându-i în eroare prin prezentarea efectuată la încheierea contractului de credit. Din analiza documentelor emise de pârâta C. S.A. rezultă că singurul scop a fost acordarea unui volum cât mai mare de credite în franci elveţieni cu dobânzi mici care să permită creşterea nivelului sumelor împrumutate de clienţi.
În esenţă, reclamanţii au arătat că probatoriul administrat în cauză – înscrisuri, declaraţii de martori, contracte, adrese interne, întâmpinările, susţinerile pârâtei etc. – demonstrează că au fost determinaţi să încheie contractul de credit fără a fi în cunoştinţă de cauză, ca urmare a conduitei ilicite a băncii care nu i-a informat corespunzător, cu consecinţe foarte grave pentru suportarea creditului, în condițiile devalorizării monedei naţionale prin raportarea la moneda elveţiană.
O a doua critică priveşte respingerea acţiunii faţă de pârâtul Statul Român, arătându-se că în mod greşit a considerat instanţa de apel că pârâtul nu răspunde pentru existenţa practicii
neunitare în materia clauzelor abuzive. Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie rezultă că principiul securităţii juridice garantează o stabilitate în practica judiciară şi contribuie la încrederea publicului în sistemul judecătoresc, aceasta fiind una dintre componentele esenţiale ale unui stat de drept. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că practica neunitară a instanțelor judecătoreşti constituie o încălcare a unui proces echitabil consacrată de art. 6 alin. (1) din Convenţie, dacă nu s-au aplicat remediile din legislaţia internă pentru remedierea acestor deficienţe.
Astfel, de vreme ce Statul Român a omis să ia vreo măsură de protecţie în sprijinul reclamanților, în calitate de cetăţeni ai acestui stat, aceasta reprezintă o faptă culpabilă şi contrară
dispoziţiilor art. 47 din Constituția României. Statul trebuie să răspundă, atât pentru fapta culpabilă a instituțiilor sale, în sensul că instanțele nu au o practică unitară în dosare cu obiect similar, cât şi pentru faptul că nu a controlat prin instituțiile sale, modul în care băncile au creditat persoanele fizice, precum şi pentru faptul că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a oferi locuri de muncă şi un trai decent.
Reclamanţii au fost obligaţi să plece în străinătate pentru a căuta locuri de muncă, fiind îndreptăţiţi la daune morale pentru lezarea demnității, onoarei şi dreptului la un trai decent.
O a treia critică priveşte respingerea acţiunii faţă de pârâta Banca Naţională a României. în sensul că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că nu au fost indicate dispoziţiile legale
încălcate de instituţia pârâtă. Contrar celor reţinute de instanţă, fapta ilicită a pârâtei constă în omisiunea de a adopta măsuri de natură să stopeze deprecierea monedei naţionale prin raportare la moneda elveţiană. Mai mult, chiar prin întâmpinare, pârâta a arătat că este responsabilă cu supravegherea prudențială a instituțiilor de credit în scopul asigurării funcționării şi viabilităţii sistemului financiar.
S-a arătat că în anul 2017 s-a dispus efectuarea unui control de către Autoritatea pentru Protecţia Consumatorilor la C. S.A. şi s-a dispus încetarea unor practici comerciale incorecte. În acest context, specialiştii financiari au arătat că BNR putea să intervină printr-o reglementare la nivel bancar pentru a evita dezechilibrele ce au apărut ca urmare a devalorizării monedei naţionale.
Reclamanţii au arătat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că au fost încălcate dispoziţiilor art. 2, art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004, dispoziţii legale ce
reglementează principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României. În esenţă, s-a arătat că, deşi pârâta cunoştea toate riscurile creditării în franci elveţieni, nu a luat nicio măsură concretă pentru supravegherea băncilor care prin mijloace înşelătoare au convins cetăţenii, inclusiv pe reclamanţi să angajeze astfel de credite şi nu au luat nicio măsură pentru protejarea persoanelor care au contractat astfel de credite – persoane constrânse în cele din urmă să suporte o rată lunară dublată sau chiar triplată faţă de rata iniţială. În acest context, este eronată reţinerea instanţei că nu există faptă ilicită a pârâtei BNR, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia faţă de reclamanţi.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs incident, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă. Critica formulată în recurs de pârât se referă aplicarea în cauză a unui act normativ care nu mai este în fiinţă, respectiv Decretul nr. 31/1954, abrogat în anul 2011, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2010 privind Codului civil. Aplicarea acestui act normativ a determinat stabilirea eronată a calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice. Nu există niciun temei pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să reprezinte Statul român atunci când se susţine că este răspunzător pentru eşecul unificării practicii judiciare. Statul Român şi-a îndeplinit rolul constituţional de a asigura accesul la justiţie al cetăţenilor săi însă, de vreme ce s-a invocat încălcarea unei convenţii de împrumut, convenţie încheiată între reclamanţi şi pârâta C., nu mai poate fi primită susţinerea că subzistă răspunderea civilă delictuală în sarcina unui terţ, fără a se putea întemeia pe un temei de drept.
La data 16.02.2018 pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Arad, a depus întâmpinare şi a solicitat respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat de reclamanţi împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara. Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
S-a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil prin raportare la dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, întrucât nu sunt supuse recursului care au ca obiect cererile
evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv. Pe fondul cauzei s-a invocat faptul că nu există nicio faptă ilicită săvârşită de vreunul dintre pârâţi şi că nu există temei pentru a se stabili o obligaţie de despăgubire în sarcina C., BNR sau a Statului Român.
Reclamanţii au cunoscut faptul că se obligă la restituirea unui credit contractat într-o monedă străină ceea ce punea de la început problema riscului valutar, chestiune care nu poate fi
controlată pe piaţa liberă. La data de 26.02.2018 a depus întâmpinare pârâta Banca Naţională a României, solicitând respingerea, ca nefondat a recursului declarat de reclamanţi. S-a arătat, în esenţă, că prin raportare la legislaţia ce reglementează funcţionarea BNR, nu se poate identifica o „faptă ilicită” care să dea naştere unei obligaţii de despăgubire în sarcina pârâtei. De asemenea, s-a susţinut că nu poate fi identificat niciun temei legal care să oblige pârâta la modificarea cursului de schimb leu-franc elveţian, evoluţia acestuia depinzând de cererea şi oferta de valută între zona Euro şi Elveţia.
La data de 01.03.2018 a depus întâmpinare pârâta C. S.A. , invocând nulitatea recursului declarat de reclamanţi şi pe fond respingerea, ca nefondat. S-a arătat că invocarea în recurs a propriilor susţineri, aşa cum au fost formulate în faţa instanţelor anterioare nu constituie motive de recurs şi nu pot fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă. Pe fond, s-a arătat că pârâta şi-a îndeplinit obligaţile prevăzute de lege şi nu i se poate imputa existenţa unei fapte ilicite, mai ales că reclamanţii au fost informaţi despre riscurile contractării unui credit într-o monedă străină.
La data de 07.03.2019 au formulat întâmpinare reclamanţii la cererea de recurs incident formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţi procesuale a Ministerului Finanţelor Publice, se impune precizarea că acesta nu stă în proces, în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului Român. Această poziţie procesuală îi este conferită şi de dispoziţiile art. 25 din Decretul -Lege nr. 31/1954, dar şi de art. 223 alin. (1) din Codul civil.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, aceasta trebuie respinsă, pentru că atâta timp cât nu există un alt organ prevăzut de lege care să asigure reprezentarea sa, revine acestuia obligaţia de a sta în proces în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi pârâtul Statul Român sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Recursul declarat de reclamanţii A. şi B. Motivele invocate de reclamanţi se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, urmând să fie analizate din această perspectivă. i) Cu privire la elementele răspunderii civile delictuale Sunt nefondate criticile reclamantei cu privire la greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 998-999 Codul civil din 1864, precum şi pe cele din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil în ceea ce o priveşte pe pârâta C. S.A. Este adevărat că s-a invocat în calea de atac încălcarea dispozițiilor de drept material, însă reclamanţii au formulat în recurs o argumentare extinsă referitoare la analiza probatoriului, ca element decisiv în stabilirea situației de fapt ce a determinat incidența dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, dispoziții ce permit ca o persoană fizică sau juridică să răspundă pentru săvârşirea unei fapte ilicite.
În mod repetat, pe mai multe pagini din cererea de recurs, se insistă asupra probelor administrate şi asupra concluziei greşite la care ajung instanţele anterioare după evaluarea
probatoriului, susţineri ce nu pot fi primite de instanţa de recurs.
Or, o astfel de argumentare nu reprezintă în realitate o critică a greșitei aplicări a legii, ci tinde la schimbarea situației de fapt reținute de instanța de fond, aspect incompatibil cu structura recursului, așa cum este reglementat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Dispozițiile art. 483 din actul normativ menționat îngăduie ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.
Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă: ”Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.” În jurisprudența sa, Înalta Curte a statuat că interpretarea greșită a probelor cauzei este o chestiune de netemeinicie care nu se încadrează în dispozițiile de nelegalitate ale codului de procedură civilă (ICCJ, Secția a II civ nr. 2625/2013 și nr. 3465/2007).
În cauză, instanţele anterioare au administrat un probatoriu amplu, încuviințând toate solicitările reclamanţilor, care au depus documente menite să dovedească situația de fapt dedusă
judecății şi au fost audiaţi martori. Reiterăm că scopul dispozițiilor art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă este acela de a reglementa o cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate nu și de netemeinicie.
După abrogarea Codului de procedură civilă din 1865, recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, aspect confirmat și de structura art. 488, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor.
Astfel, criticile formulate în recurs trebuie să aibă aptitudinea de a demonstra aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, nu schimbarea situației de fapt, adică a situației premisă
la care se aplică norma de drept. În consecinţă, instanţa de recurs nu poate reevalua probatoriul administrat în cauză pentru a ajunge la concluzia că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, respectiv săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi cauzarea prejudiciului, pentru a determina obligarea la daune morale a pârâtei C. S.A. ii) Cu privire la temeiul răspunderii pârâtului Statului Român Este nefondată critica referitoare la existenţa răspunderii delictuale a Statului Român pentru încălcarea unor dispoziţii constituţionale, dar şi pentru eşecul de a asigura practica unitară a instanțelor de judecată.
Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, reţine că dispoziţiile art. 47 din Constituţie sunt dispoziţii de drept public care pot fi puse în aplicare prin intermediul organului legislativ care adoptă legile corespunzătoare şi apoi prin Guvernul României care pune în executare normele adoptate de Parlament.
Statul Român funcţionează cu respectarea principiilor legalităţii şi al separaţiei puterilor în stat, pentru fiecare funcţiune a sa existând instituţii şi organisme înfiinţate potrivit legii.
Acestea pun în aplicare, în virtutea normelor ce le guvernează activitatea şi scopului prevăzut de lege, mecanismele necesare funcţionării societăţii în ansamblul său, conform principiilor statuate în Constituţie.
În practica Înaltei Curţi, confirmată prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată în Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a arătat că interpretarea dispoziţiilor din
Convenţie care obligă la un remediu efectiv pentru încălcarea unui drept fundamental nu deschide calea unei acţiuni directe în faţa instanţei, impunând însă existenţa unui remediu efectiv care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu cerinţele CEDO (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Rotaru contra României etc.).
Cu alte cuvinte, simpla invocare a unui text din Constituţie sau a dreptului la un proces echitabil( fie şi pentru practică neunitară) nu este suficientă pentru a deschide calea unei acţiuni
directe în despăgubiri în faţa instanţelor de fond, fiind necesară identificarea unui remediu de drept intern care să permită repararea unei eventuale încălcări a unui drept fundamental.
Este adevărat că prin acţiunea dedusă judecăţii în prezentul litigiu s-a urmărit stabilirea unei răspunderi extracontractuale în sarcina mai multor pârâţi, printre care şi Statul Român,
răspundere întemeiată pe încălcarea unor dispoziţii constituţionale, dar şi pentru eşecul de a asigura practica unitară a instanțelor de judecată.
Aspectele invocate de reclamanţi tind să stabilească o răspundere obiectivă a statului, întemeiată pe obligaţiile sale pozitive, aşa cum acestea au fost relevate în anumite situaţii în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special prin cauzele pilot contra României, cum, ar fi cauzele Beian contra României, Maria Atanasiu şi alţii contra României,
Katz contra României etc. Or, în speţă, nu s-a făcut dovada încălcării unor drepturi fundamentale ale reclamanţilor, astfel încât nu poate fi primită susţinerea că pârâtul Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul suferit de reclamanţi, fără a fi identificate obligaţiile concrete ce-i revin pârâtului şi nici temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi.
Faptul că s-a susţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 998-999 Cod civil, nu este suficient pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru Statul Român, de vreme ce
constată că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, pentru a stabili în sarcina pârâtului obligaţia de acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea reclamanţilor, astfel că sub acest aspect criticile formulate în recurs apar ca fiind nefondate, urmând a fi respinse.
iii) Cu privire la temeiul răspunderii pârâtei Băncii Naţionale a României Este nefondată critica referitoare la existenţa răspunderii delictuale a Băncii Naţionale a
României pentru încălcarea unor dispoziţii din Legea nr. 312/2004, dar şi pentru omisiunea luării unor măsuri care să prevină situaţiile care au apărut în contractele de credit încheiate de populaţie cu băncile comerciale.
Reclamanţii s-au judecat în precedent cu C. S.A. litigiu tranşat prin decizia civilă nr. 76 din 16.03.2016 a Tribunalului Arad, definitivă, prin care s-a constatat că au caracter abuziv
clauzele din contractul de împrumut privind comisionul de administrare şi cele privind comisionul de procesare.
Prin acţiunea dedusă judecăţii în prezentul litigiu s-a urmărit stabilirea unei răspunderi extracontractuale în sarcina mai multor pârâţi, printre care şi Banca Naţională a României,
răspundere întemeiată, pe de o parte pe neîndeplinirea unor obligaţii prevăzute de Legea nr. 312/2004, iar pe de altă parte pe omisiunea de legiferare în sensul îngheţării cursului leu – franc elveţian.
Pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor prevăzute de legea de funcţionare şi de Regulamentele BNR de natură să creeze un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor reprezintă o
situaţie de fapt ce trebuia probată în faţa instanţei de fond. Or, atâta timp cât Curtea de Apel Timişoara nu a constatat săvârşirea unei asemenea fapte şi nici incidenţa vreunui temei legal pentru atragerea răspunderii pârâtei, critica formulată de reclamanți nu poate fi primită în recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 Cod procedură civilă.
Instanțele de fond trebuie să asigure situația premisă pentru judecata în recurs, ceea ce înseamnă în concret stabilirea efectivă a situației de fapt pe baza administrării probatoriilor.
Instanța de recurs va considera că sunt câștigate cauzei faptele așa cum au fost determinate de către instanțele de fond și va verifica numai dacă normele de drept au fost corect aplicate. Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de apel că reclamanţii au făcut referire la o serie de dispoziţii legale, în mod generic, dispoziţii care reglementează atribuţiile Băncii Naţionale a României. Or, invocarea unor texte de lege nu este suficientă pentru a stabili că pârâta BNR, care este un terţ faţă de contractul încheiat de reclamanţi cu C. S.A. şi-a încălcat atribuţiile sau a contribuit la crearea unui prejudiciu în patrimoniul recurenţilor.
Faptul că ulterior încheierii contractului de credit au fost efectuate controale la C. S.A. de către Autoritatea pentru Protecţia Consumatorilor sau că au apărut opinii ale unor specialiști
bancari, comentate în spaţiul public nu este de natură să demonstreze săvârşirea vreunei „fapte ilicite” de către pârâta BNR.
În ceea ce priveşte omisiunea luării unor măsuri de către pârâtă de natură să prevină situaţiile care au apărut în contractele de credit încheiate de populaţie cu băncile comerciale şi
această susţinere este nefondată. În esenţă, reclamanţii susţin că BNR ar fi trebuit să ia măsuri pentru îngheţa cursul de schimb leu-franc elveţian. Or, cu privire la acest aspect, în mod corect a statuat instanţa de apel că nu poate fi identificat niciun temei legal care să oblige pârâta BNR să intervină asupra cursului de schimb, în vederea stabilizării acestuia la un anumit nivel, deoarece aceasta reprezintă o situaţie care nu poate fi reglată de o bancă naţională, depinzând de cererea şi ofertă de valută, precum şi de o serie de alte variabile care nu pot fi controlate la nivel naţional. Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, constată că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, în conformitate cu dispoziţiile art. 998 -999 Cod civil din 1864 pentru a stabili în sarcina pârâtei BNR obligaţia de acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea reclamanţilor, astfel că sub acest aspect criticile formulate în recurs apar ca fiind nefondate, urmând a fi respinse.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministrul Finanţelor Publice Motivele invocate de pârât se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod
procedură civilă, urmând să fie analizate din această perspectivă. Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte trebuie să lămurească aspectul referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtului, dar şi cu privire la calitatea de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului trebuie subliniat că reclamanții s-au judecat în precedent cu C. S.A., litigiu tranşat prin decizia civilă nr. 76/2016 a Tribunalului
Arad, definitivă, prin care s-a constatat că au caracter abuziv clauzele din contractul de împrumut privind comisionul de administrare şi cele privind comisionul de procesare.
Prin acţiunea dedusă judecăţii în prezentul litigiu s-a urmărit stabilirea unei răspunderi extracontractuale în sarcina mai multor pârâţi, printre care şi Statul Român, răspundere
întemeiată pe încălcarea unor dispoziţii constituţionale, dar şi pentru eşecul de a asigura practica unitară a instanțelor de judecată.
Aspectele invocate de reclamanţi tind să stabilească o răspundere obiectivă a statului, întemeiată pe obligaţiile sale pozitive, aşa cum acestea au fost relevate în anumite situaţii în
jusrisprduenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special prin cauzele pilot contra României, cum, ar fi cauzele Beian contra României, Maria Atanasiu şi alţii contra României,
Katz contra României etc. Aceste obligaţii pozitive ale statului român au fost stabilite în anumite situaţii bine circumstanţiate în litigiile menţionate anterior, în care s-a constatat o încălcare repetată a unor obligaţii sau disfuncționalități de sistem. Or, acestea nu pot fi extrapolate în alte situaţii, în care se pretinde existenţa unei practici neunitare pe un anumit tip de litigii sau pe încălcarea unor prevederi constituţionale.
Analiza tipului de răspundere ce revine Statului Român trebuia să se raporteze la acest pârât, cu referire la susţinerile invocate în cursul procesului, de vreme ce susţinerile reclamanţilor au vizat în mod clar un temei extracontractual, chiar dacă acţiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată. Astfel, Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, constată că în mod corect s-a stabilit că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, în conformitate cu dispoziţiile art. 998 -999 Cod civil din 1864 pentru a stabili în sarcina pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice obligaţia de acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea reclamanţilor
În ceea ce priveşte temeiul de drept al chemării în judecată al Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în mod legal instanţa de apel a făcut referire la calitatea de
reprezentant al acestuia, în măsura în care legea nu prevede că statul este reprezentat de alte organe desemnate în acest scop, aspect reglementat atât de art. 25 din Decretul lege nr. 31/1954, cât şi prin art. 223 alin. (1) Cod civil.
Raportul juridic dedus judecăţii a luat naştere anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, deoarece contractul de credit a fost încheiat în anul 2008, astfel
încât din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, pe fondul litigiului sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil de la 1864 şi Decretul Lege nr. 31/1954.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile din recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi urmează să fie respinse.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, coroborate cu art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, a respins recursurile, ca nefondate.
