Dispoziţiile art.1385 alin. (4) C.civ. acordă persoanei prejudiciate prin producerea unei fapte ilicite dreptul la o reparaţie proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinându-se cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
Similar art.1532 alin. (2) C.civ. reglementează dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj, un asemenea prejudiciu putând fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, stabilirea despăgubirilor trebuind că pornească de la calculul probabilităţilor şi de la procentul în care şansa se putea realiza.
Pentru a putea obține repararea prejudiciului, victima trebuie să demonstreze că a pierdut o șansă reală și serioasă, în sensul că ar fi fost aproape o certitudine că s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a suprimat-o, iar la momentul săvârşirii faptei ilicite, persoana prejudiciată începuse să îşi valorifice şansa sau ar fi fost foarte aproape de acest moment.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secţia a IV-a civilă la 19.01.2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. SRL la plata sumei de 1.000.000 lei, compusă din 600.000 lei, daune materiale și 400.000 lei, daune morale, reprezentând prejudiciul produs prin accidentul suferit în magazinul X Băneasa. În drept, a invocat dispoziţiile art.1376 şi art.1385 C.civ. Prin sentinţa din 20.12.2019, Tribunalul București – Secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea, obligând-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, reprezentând daune morale. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 2.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat. A obligat-o pe pârâtă la plata, în favoarea statului, a sumei de 2.105 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise. A stabilit că cheltuielile judiciare avansate de stat, în cuantum de 11.500 lei, rămân în sarcina acestuia.
Prin decizia din 21.05.2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de pârâta B. SRL împotriva sentinţei nr.2929 din 20.12.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, ca nefondat. A admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să-i plătească acestuia şi suma de 38 lei, reprezentând despăgubiri materiale. A menţinut, în rest, sentinţa apelată. În baza art.18 din O.U.G. nr.51/2008, a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata, în favoarea statului, a sumei de 20 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise. În baza art.19 din O.U.G. nr.51/2008, a stabilit că cheltuielile judiciare avansate de stat, în cuantum de 6.532,20 lei, rămân în sarcina acestuia.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul.
Invocând dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul a susţinut, referitor la prejudiciul material, că instanţa de apel a reţinut greşit că nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de planul agentului de asigurare, sugerând că acesta a fost reziliat din culpa sa, iar nu din cauza urmărilor produse de accident.
Pentru a combate aceste aspecte reţinute de instanţa de fond, a menţionat că a depus la dosar un extras al contului său bancar, din care reies plăţile care i s-au făcut de C. şi care corespund planului realizat integral. A precizat că nu a considerat că este necesar să depună documente din care să reiasă îndeplinirea tuturor activităţilor prevăzute în contract, întrucât acest aspect excedează obiectului litigiului.
A arătat că C. a reziliat contractul de mandat pentru agentul de asigurare prin prisma imposibilităţii recurentului de a realiza obligaţiile contractuale, din cauza problemelor de sănătate pe care acesta le-a avut ca urmare a producerii accidentului.
Recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art.1385 C.civ., care reglementează repararea integrală a prejudiciului.
A afirmat că instanţa de apel a ignorat norma evocată, deşi recurentul a arătat că, cel puţin pentru o perioadă de două luni de la producerea accidentului, i-a fost imposibil să îşi desfăşoare activitatea, pe de o parte din cauza problemelor de sănătate, iar pe de altă parte, din cauza investigaţiilor şi a tratamentelor pe care trebuia să le efectueze. Or, această situaţie se încadrează în noţiunea prejudiciului viitor cert şi încă nereparat, existenţa prejudiciului fiind sigură, neîndoielnică şi putând fi evaluată în prezent.
Recurentul a menţionat că prejudiciul material suferit este neîndoielnic, cel puţin până la redobândirea capacităţii de muncă sau până la data la care a reuşit să se reîncadreze în muncă, întrucât, în perioada octombrie 2018-septembrie 2019 nu a încasat suficient. Acest aspect nu a fost avut în vedere de instanţa de fond, deşi recurentul a suferit un prejudiciu material, constând în pierderea subsidiei încasate lunar, în valoare de 5.000 lei.
A menţionat că a pretins această sumă deoarece încetarea colaborării a fost o consecinţă a producerii accidentului.
A considerat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art.1388 C.civ., referitoare la cuantificarea prejudiciului material suferit din cauza nerealizării câştigului din muncă, valoarea totală a acestuia fiind de 55.000 lei, respectiv câte 5.000 lei pentru cele 11 luni în care a fost lipsit de posibilitatea de a munci.
Referitor la prejudiciul moral, cuantificat de instanţele de fond şi apel la suma de 50.000 lei, recurentul a susţinut că, la stabilirea acestuia nu s-a ţinut cont de urmările reale ale accidentului, de cicatricea cu caracter permanent din zona capului şi de imposibilitatea sa de a se deplasa fără ajutor.
Cu privire la modalitatea de stabilire a daunelor morale, recurentul a făcut referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că valoarea acestora se impune a fi stabilită în raport de caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, de situaţia personală a victimei, de mediul social şi de educaţia sa.
Fiind vorba despre lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art.8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Constituţiei şi legilor naţionale, recurentul a susţinut că existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.
Prin întâmpinarea depusă la 29.12.2021, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate de recurent în dispoziţiile art.488 C.proc.civ. Pe fondul căii extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Intimata nu a depus dovada efectuării cheltuielilor de judecată.
Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimată.
Examinând cu prioritate, conform dispoziţiilor art.248 alin.1 C.proc.civ., excepţia nulităţii recursului declarat de recurent, invocată de intimata B. prin întâmpinare, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art.486 alin.1 lit.dC.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Conform acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale art.488 alin.1 pct.1-8 C.proc.civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înţelege să critice hotărârea atacată.
Dispoziţiile art.487 din acelaşi act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, iarart.486 alin.3 din acest act normativ sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.
Motivarea recursului presupune arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art.488 C.proc.civ., precum şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
În cauză, invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul a susţinut prin motivele de recurs, încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor prevăzute de art.1385 C.civ. (repararea integrală a prejudiciului), şi ale art.1388 din acelaşi act normativ (stabilirea despăgubirii pentru pierderea şi nerealizarea câştigului din muncă în cazul răspunderii delictuale).
Înalta Curte constată că, prin invocarea acestor motive formulate, recurentul a respectat specificul căii extraordinare de atac a recursului, criticile sale referindu-se la greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material prevăzute de art.1385 şi art.1388 C.civ. de către instanţa de apel, acest aspect, precum şi argumentele expuse în susţinerea criticilor circumscriindu-se cazului de casare indicat, anume art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata B. SRL.
6.2 Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că nu este fondat şi urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele motive:
Criticile aduse de recurent deciziei atacate privesc modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale şi materiale de către instanţa de apel, care, în opinia sa, nu a ţinut cont, la cuantificarea acestora, de gravitatea şi de consecinţele suferite în urma producerii accidentului, mecanismul de determinare fiind rezultatul încălcării dispoziţiilor art.1385 C.civ. şi a evaluării defectuoase a probatoriului şi a circumstanţelor cauzei.
Înalta Curte constată însă că, deşi art.1385 C.civ. instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, această reparaţie este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi a prejudiciului cauzat, precum şi a vinovăţiei persoanei chemate să răspundă de crearea prejudiciului.
În ipoteza îndeplinirii tuturor acestor condiţii ale răspunderii civile delictuale, efectul principal constă în naşterea unui raport juridic de obligaţii între autorul prejudiciului sau persoana instituită de lege să răspundă şi victimă.
Repararea integrală a prejudiciului, astfel cum aceasta este reglementată în art.1385 alin.1 C.civ., presupune, în primul rând, stabilirea întinderii prejudiciului cert. În literatură juridică s-a statuat că prejudiciul este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi aptă de a fi evaluată în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, adică cele care s-au produs în totalitate până la momentul la care se solicită repararea lor, fiind certe şi prejudiciile viitoare care, deşi încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate pe baza unor elemente îndestulătoare.
Examinând considerentele hotărârii recurate în raport de criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, sub aspect factual şi al probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut că accidentul suferit de recurent s-a produs în incinta unui magazin al intimatei, de obiectele aflate sub paza sa, fiind incidentă ipoteza reglementată de art.1376 alin.1 C.civ. („Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”).
Fiind stabilită existenţa faptei ilicite şi crearea unui prejudiciu recurentului, curtea, în procesul de evaluare şi de determinare a despăgubirilor materiale solicitate de acesta, a avut în vedere trei categorii ale prejudiciului, anume cel constând în cheltuielile efectuate de recurent cu tratamentele şi investigaţiile medicale, veniturile pe care le-ar fi putut obţine pe toată perioada contractuală cu C. (subsidii şi bonusuri aferente comisioanelor) şi veniturile pe care le-ar fi putut realiza în calitate de Agency Leader.
Cât priveşte prima categorie a despăgubirilor materiale reprezentate de cheltuielile aferente tratamentelor şi investigaţiilor medicale, curtea, exercitând controlul judiciar asupra sentinţei, a constatat că, în mod judicios a reţinut prima instanţă că plata acestora nu a fost dovedită.
Astfel, din examinarea înscrisurilor depuse de recurent la dosar, instanţa de apel nu a identificat vreo probă utilă care să confirme susţinerile acestuia şi care să conducă la acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat.
Deşi a constatat că instanţa de fond a omis să reţină, la stabilirea daunelor materiale, o chitanţă care a atestat plata de către recurent a sumei de 38 de lei pentru examinarea sa medico-legală şi pentru care, în mod just, a obligat-o pe intimată la despăgubire, a reţinut că acesta nu s-a preocupat să dovedească, prin mijloace de probă utile, caracterul cert al prejudiciului şi legătura de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, susţinerile sale referitoare la cheltuielile efectuate cu investigaţiile de computer tomograf, RMN, consultaţii neurologice, de medicină internă, oftalmologie, balneofizioterapie şi recuperare medicală neavând suport probatoriu.
În lipsa unui probatoriu adecvat, Înalta Curte constată că este corectă soluţia instanţei de apel asupra criticilor recurentului ce au vizat neacordarea despăgubirilor materiale pentru tratamentele și consultațiile medicale efectuate, o reanalizare a probatoriului administrat, în vederea schimbării situaţiei de fapt reţinute de instanţa anterioară fiind incompatibilă cu cenzura care se poate realiza doar pentru motive de nelegalitate (şi nu de netemeinicie) în calea extraordinară de atac a recursului.
Cât priveşte daunele materiale aferente veniturilor pretins nerealizate de recurent ca urmare a rezilierii unilaterale de către C. a contractului pentru agentul de asigurări – consecinţă a producerii faptei ilicite – Înalta Curte reţine că dispoziţiile Codului civil reglementează expres posibilitatea acordării despăgubirii pentru prejudiciul viitor, numai „dacă producerea lui este neîndoielnică” (art.1385 alin.2 C.civ.).
În vederea evaluării prejudiciului viitor şi aplicării principiului reparării integrale, se constată că art.1385 alin.3 C.civ. prevede că „Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”.
Astfel, la stabilirea întinderii prejudiciului ce se solicită a fi reparat, trebuie să se aibă în vedere pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi câştigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans), pe care victima le-ar fi putut obţine în condiţii obişnuite, dar nu le-a obţinut din cauza producerii faptei ilicite.
Raportând dispoziţiile legale evocate la criticile formulate în recurs şi la considerentele deciziei supuse controlului judiciar, Înalta Curte reţine că, în mod corect curtea de apel a reţinut că recurentului nu i se pot acorda despăgubiri pentru veniturile viitoare.
Deşi în susţinerea acestor motive de recurs, recurentul a reclamat faptul că a fost lipsit de posibilitatea de a încasa subsidia lunară în valoare de 5.000 lei şi bonusurile aferente comisioanelor, în realitate, potrivit planurilor de indemnizare, beneficiar al acestor venituri era managerul de unitate, iar nu agentul de asigurare.
Or, la data la care a intervenit rezilierea contractului de mandat pentru agentul de asigurare, 26 octombrie 2018, urmare examinării probatoriului de la dosar, curtea a constatat că recurentul nu deţinea calitatea de manager de unitate pentru a putea beneficia de subsidie. Pe de altă parte, a reţinut că, în perioada în care contractul a fost în vigoare (13 iulie 2018-26 octombrie 2018), recurentul nu a îndeplinit cerinţele de activitate pentru a obţine promovarea în funcţia de Agency Leader, iar pentru faptul că obiectivele stabilite în sarcina sa nu au fost atinse (un număr determinat de întâlniri, poliţe şi prime noi anualizate), C. a procedat la rezilierea unilaterală a contractului.
Pentru aceste motiv, sunt lipsite de suport juridic aserţiunile recurentului cu privire la faptul că rezilierea contractului de mandat a fost efectul inerent al accidentului suferit.
Acest aspect a fost confirmat şi de evaluarea făcută de instanţa de apel asupra probatoriului administrat în cauză, din care a reieşit, în raport de diagnosticul stabilit (fără modificări posttraumatice cranio-cerebrale), de numărul de zile de îngrijiri medicale (8-9 zile) şi de durata concediului medical (34 de zile în perioadele 08.10-17.10.2018, respectiv 18.10-09.11.2018), că recurentul trebuia să facă, anterior rezilierii contractului de mandat pentru agentul de asigurare, dovada îndeplinirii cerinţelor de activitate în lunile care au precedat faptei ilicite, august-septembrie 2018.
Or, recurentul nu a făcut aceste dovezi şi nici nu a indicat activităţile pe care le-a întreprins în cele două luni anterior menţionate. De altfel, însuşi recurentul a susţinut, prin motivele de recurs, că nu a considerat necesar să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea tuturor activităţilor prevăzute în contractul de mandat pentru agentul de asigurare, „întrucât nu acesta era obiectul litigiului”.
În raport de această susţinere, nu poate fi primită critica sa ce vizează lipsa de rol activ a instanţei de apel, căreia recurentul i-a reproşat că nu a solicitat lămuriri suplimentare cu privire la activitatea desfăşurată anterior rezilierii contractului de mandat pentru agent, întrucât sarcina probei aparţine, conform dispoziţiilor art.249 C.proc.civ., „celui care face o susţinere în cursul procesului”.
De altfel, un astfel de demers judiciar al instanţei de apel era de prisos de vreme ce, la solicitarea intimatei, prima instanţă a dispus emiterea unei adrese către C., prin care să se indice numărul poliţelor încheiate de recurent până la data rezilierii contractului de agent, valoarea acestora şi sumele încasate în baza contractului.
Deşi prin răspunsul formulat C. a comunicat instanţei de fond că a avut relaţii contractuale cu recurentul în perioadele 09.01.2017-11.12.2017 şi 26.07.2018-01.02.2019, în care au fost încheiate 15 poliţe de asigurări de viaţă, acesta nu a formulat precizări ajutătoare prin care să exemplifice activitatea prestată până la data producerii accidentului şi să menţioneze câte dintre poliţele menţionate se circumscriu perioadei în care ar fi putut să obţină calitatea de manager de unitate în perioadă de probă şi care i-ar fi permis să beneficieze de planul de plată aferent.
Pe de altă parte, deşi acesta a depus la dosar dovezi din care a rezultat că în anul 2018 a realizat, din asigurări, un venit de 12.733,31 lei, nu s-a putut stabili cu certitudine care parte din sumă a fost obţinută de recurent în perioada în care a avut relaţii contractuale cu C.
În lipsa unor elemente care confere caracter cert prejudiciului, recurentului nu i se pot acorda despăgubiri materiale corespunzătoare sumelor pe care pretinde că le-ar fi obţinut dacă nu s-ar fi produs fapta ilicită, iar contractul de mandat nu ar fi fost reziliat.
Referitor la despăgubirile materiale reprezentând veniturile pe care recurentul pretinde că le-ar fi putut obţine în calitate de viitor Agency Leader şi care constituie obiect de critică în recurs, Înalta Curte reţine că, în acest caz, relevante sunt dispoziţiile art.1385 alin.4 C.civ., care acordă persoanei prejudiciate prin producerea unei fapte ilicite posibilitatea reparării prejudiciului din „pierderea unei şanse”.
Textul legal menţionat acordă dreptul persoanei prejudiciate la o reparaţie proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinându-se cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
Similar art.1532 alin.2 C.civ. reglementează dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj, un asemenea prejudiciu putând fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, stabilirea despăgubirilor trebuind că pornească de la calculul probabilităţilor şi de la procentul în care şansa se putea realiza.
Pentru a putea obține repararea prejudiciului, victima trebuie să demonstreze că a pierdut o șansă reală și serioasă, în sensul că ar fi fost aproape o certitudine că s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a suprimat-o, iar la momentul săvârşirii faptei ilicite, persoana prejudiciată începuse să îşi valorifice şansa sau ar fi fost foarte aproape de acest moment. Obiectivitatea de îndeplinire a şansei se apreciază întotdeauna prin raportare la probabilitatea obţinerii sale.
Raportând aceste considerente la circumstanţele factuale ale cauzei – astfel cum acestea au fost reţinute de instanţa de apel – reiese că recurentul nu se poate prevala de dispoziţiile legale anterior enunţate, întrucât, la momentul producerii faptei ilicite şi, implicit, a prejudiciului, acesta nu era în curs de a obţine funcţia de Agency Leader.
Promovarea recurentului într-o astfel de funcţie presupunea, conform cerinţelor de activitate
stabilite de părţile contractante, îndeplinirea unor criterii de performanţă profesională, iar veniturile acestuia erau stabilite în raport cu valoarea medie a poliţelor de asigurare încheiate şi a numărului mediu de agenţi dintr-o agenţie.
Condiţia de promovare într-o astfel de funcţie era aceea de a obţine şi a transmite societăţii de asigurare un număr de cereri de asigurări de viaţă pentru care să fie emise prime noi anualizate, aferente poliţelor de asigurare, însumate în lunile 9-14 de la data începerii activităţii la o valoare de 143.500 lei, (adică de la 15.750 lei la 54.250 lei), aspect ce nu a fost dovedit ca fiind îndeplinit de recurent nici în perioada anterioară producerii accidentului.
Astfel, pe de o parte, nu se poate stabili cu certitudine câştigul pe care recurentul l-ar fi putut realiza în calitatea sa de Agency Leader, iar pe de altă parte, contractul său de mandat de agent de asigurare a fost reziliat de C., pe motiv că, până la producerea faptei ilicite, acesta nu încheiase un număr corespunzător de poliţe de asigurări de viaţă.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că recurentul a beneficiat de o şansă reală şi serioasă pentru promovarea în funcţia de Agency Leader la data producerii faptei ilicite, pentru a se putea da eficienţă art.1385 alin.4 C.civ.
Cât priveşte criticile recurentului referitoare la faptul că instanţa de apel a făcut o incorectă evaluare a cuantumului daunelor morale, în raport de pierderile efectiv suferite prin producerea accidentului şi de consecinţele negative care s-au răsfrânt asupra stării sale de sănătate, Înalta Curte constată că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate, care presupun reevaluarea probelor administrate în cauză şi situaţia de fapt dedusă judecăţii, aspecte care sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, conform dispoziţiilor art.488 alin.1 C.proc.civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
Raportat exclusiv la modalitatea de stabilire a acestora, conform art.1385 C.civ., nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât aceasta a judecat în echitate, stabilind, în raport de valorile lezate şi de proporţia în care acestea au fost atinse, despăgubirile cuvenite recurentului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr.834 A/2021 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
