Potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 188/2000, „activitatea executorilor judecătoreşti se înfăptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi ale altor persoane interesate”, iar conform celor ale art. 45 alin. (1), „răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale”.
În cazul în care prin cererea de chemare în judecată se solicită angajarea răspunderii executorului judecătoresc în vederea acoperirii prejudiciului pretins cauzat în urma încălcării obligaţiilor profesionale în îndeplinirea exercitării atribuţiilor specifice în instrumentarea dosarelor execuţionale ale băncii, este necesar a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C.civ., respectiv existenţa unui prejudiciu, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în neglijenţa cu care a acţionat.
Astfel, în condițiile în care, în contextul cauzei, în raport de dispoziţiile art. 404 C.proc.civ. de la 1865, instanța a reținut, în mod corect că faptele ilicite imputate executorului judecătoresc trebuiau să fie de natură să conducă la anularea executării silite, la anularea formelor de executare, cu consecinţa eventuală a repunerii părţilor în situaţia anterioară demarării procedurii execuţionale, nefiind cazul unui refuz de a se începe executarea silită, de a se îndeplini un act de executare ori de a se întârzia executarea silită, nu este îndeplinită condiția caracterului ilicit al faptelor pârâtului pentru a putea fi angajată răspunderea delictuală a acestuia.
1. Prin cererea înregistrată la 31 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Brăila, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/113/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului BEJ B. la plata sumei de 396.608,55 lei, reprezentând prejudiciu cauzat în urma încălcării obligaţiilor profesionale.
De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194 şi urm. C.proc.civ., art. 1357 şi art. 1358 C.civ., art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.
Pârâtul BEJ B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de considerentele sentinţei civile nr. 2514 din 2 noiembrie 2018, pronunţate de Judecătoria Tulcea, în dosarul nr. x/327/2017.
Prin sentinţa nr. 208 din 23 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Brăila, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s–au respins excepţiile prescripţiei extinctive şi autorităţii de lucru judecat, invocate de pârât, şi a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.
2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin decizia civilă nr. 342/A din 23 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamantă.
3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând casarea hotărârii atacate.
Prin decizia nr. 457 din 24.02.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/113/2019, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
În motivare, Înalta Curte a reţinut că din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel a avut în vedere toate faptele pretins a fi fost săvârşite de către intimatul-pârât şi nu reiese că le-a analizat sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de atragere a răspunderii civile delictuale.
În acest sens, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a stabilit în mod clar care este data la care intimatul-pârât a preluat dosarul de executare şi dacă rezultă din actele dosarului că intimatul-pârât ar fi putut avea cunoştinţă de decizia nr. 582 din 23 iulie 2012. De asemenea, a mai reţinut că instanţa de apel nu a motivat în mod logic şi clar de ce a apreciat că intimatul-pârât a depus toate diligenţele pentru a obţine încheierea de încuviinţare a executării silite în cadrul celui de al doilea dosar de executare silită, în condiţiile în care avea la dispoziţie căi de atac, pe care a înţeles să nu le folosească.
4. Prin decizia nr. 329/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă, în rejudecare, în dosarul nr. x/113/2019*, s-a respins ca neîntemeiat apelul formulat de reclamantă.
5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi în urma rejudecării în fond a recursului admiterea apelului formulat.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, a nesocotit prevederile art. 501 alin. (1) C.proc.civ., întrucât nu a respectat dispoziţiile obligatorii date prin decizia de casare.
În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/327/2017, prin care s-a stabilit că reclamanta nu a dovedit comunicarea către BEJ B. a deciziei nr. 582 din 23 iulie 2012, pronunţate de Tribunalul Galaţi, Secţia I civilă, în dosarul nr. x/233/2011 şi nu a analizat dacă din actele dosarului ar rezulta că intimatul a avut cunoştinţă de decizia invocată.
De asemenea, recurenta aminteşte că excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât la prima instanţă, a fost respinsă în mod definitiv, nefiind apelată această soluţie.
În aprecierea recurentei, instanţa de apel nu a analizat nici dacă intimatul-pârât a depus toate diligenţele pentru a obţine încuviinţarea executării silite în condiţiile în care avea la dispoziţie căi de atac pe care nu le-a exercitat.
În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1357 C.civ. şi art. 5 şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.
În opinia recurentei, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile legale evocate la situaţia ce reclama un astfel de demers.
Recurenta consideră că a demonstrat faptul că intimatul-pârât putea şi trebuia să cunoască decizia nr. 82 din 23 iulie 2012, prin care au fost anulate toate actele de executare silită în dosarul nr. x/2010. Astfel, atât timp cât la dosarul de executare se regăseau atât încheierea prin care a fost suspendată executarea silită, cât şi adresa prin care se solicitau copii de pe actele din dosarul de executare, intimatul-pârât nu trebuia să ignore că pe rolul instanţelor de judecată era o contestaţie împotriva executării instrumentate de acesta.
Dimpotrivă, susţine recurenta că în virtutea calităţii sale de profesionist avea obligaţia de a depune toate diligenţele necesare pentru a se informa cu privire la stadiul soluţionării contestaţiilor la executare formulate împotriva executării silite instrumentate, pentru a se evita întocmirea unor acte de executare nelegale.
Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că prin simpla studiere a dosarului de executare silită intimatul-pârât ar fi putut avea cunoştinţă de decizia prin care s-au anulat toate actele de executare silită în dosarul instrumentat de acesta.
Potrivit recurentei, instanţa de apel trebuia să reţină săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte ilicite şi nu doar că această faptă există, dar nu are caracter ilicit.
Totodată, recurenta susţine că în analiza faptei ilicite constând în exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de către intimatul-pârât pentru încuviinţarea executării silite, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că este necesară constatarea faptei în cadrul unei contestaţii la executare şi nu în cadrul cauzei pendinte.
Recurenta susţine că instanţa de apel a refuzat să atribuie caracter ilicit modului defectuos în care a înţeles să acţioneze intimatul-pârât în dosarul de încuviinţare a executării silite, în condiţiile în care aceeaşi instanţă a reţinut că această conduită a intimatului-pârât a condus la perimarea cererii de încuviinţare a executării silite.
De asemenea, în aprecierea recurentei trebuie reţinut modul neglijent în care intimatul-pârât a acţionat, nepromovând căile de atac existente împotriva soluţiilor de respingere a cererii de repunere pe rol şi de perimare a cererii de încuviinţare a executării silite.
Prin urmare, în opinia recurentei instanţa de apel trebuia să atribuie caracter ilicit modului defectuos în care executorul judecătoresc şi-a îndeplinit atribuţiile în obţinerea încuviinţării executării silite.
Prin întâmpinarea formulată la 17 februarie 2022, intimatul-pârât BEJ B. a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, iar, prin răspunsul la întâmpinare depus la 10 martie 2022, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor intimatului ca nefondate.
De asemenea, la 23 mai 2022, intimatul-pârât a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea căii de atac.
Cauza a fost înregistrată la 7 ianuarie 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 9 martie 2022, s-a fixat termen de judecată la 24 mai 2022.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:
Criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. nu sunt fondate.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. instituie condiţia existenţei unei neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea, potrivit art. 174 C.proc.civ. Nulitatea reprezintă principala sancţiune care se răsfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.
Sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenta invocă încălcarea de către instanţa de apel, în rejudecare, a prevederile art. 501 alin. (1) C.proc.civ., întrucât nu ar fi respectat dispoziţiile obligatorii din decizia de casare.
În cauză, se constată că prin decizia de casare s-a reţinut că instanţa de apel din primul ciclu procesual nu a analizat toate faptele pretins a fi fost săvârşite de către intimatul-pârât sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de atragere a răspunderii civile delictuale.
În acest sens, instanţa supremă a stabilit în sarcina instanţei de apel să verifice data la care intimatul-pârât a preluat dosarul de executare şi dacă intimatul-pârât ar fi putut avea cunoştinţă de decizia de anulare a executării silite, precum şi să stabilească dacă intimatul-pârât a depus toate diligenţele pentru a obţine încuviinţarea executării silite în cadrul celui de al doilea dosar de executare, în condiţiile în care avea la dispoziţie căi de atac pe care a înţeles să nu le folosească.
Potrivit recurentei, instanţa de apel a ignorat cele statuate prin decizia de casare, întrucât, analizând fapta imputată intimatului-pârât privind efectuarea unor acte de executare silită ulterior pronunţării deciziei prin care au fost anulate toate actele de executare silită, în mod greşit a reţinut puterea de lucru judecat a celor statuate prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/327/2017 privind exercitarea atribuţiilor profesionale de executor judecătoresc.
Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod just, a identificat faptele ilicite imputate intimatului-pârât prin acţiunea creditoarei-reclamante constând în efectuarea unor acte de executare silită în perioada în care executarea silită a fost suspendată, continuarea procedurii de executare silită şi după pronunţarea deciziei prin care au fost anulate toate actele de executare silită, precum şi neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege pentru admiterea cererii ulterioare de încuviinţare a executării silite şi a procedat la analiza acestora, potrivit îndrumărilor obligatorii ale instanţei de casare.
Astfel, instanţa de apel a constatat că nu există fapta intimatului-pârât privind efectuarea unor acte de executare silită în perioada de suspendare a procedurii de executare, întrucât în perioada 05.12.2011-23.07.2012 executarea silită nu a fost suspendată.
Referitor la cea de a doua faptă imputată intimatului-pârât, privind efectuarea de acte de executare silită ulterior pronunţării deciziei prin care au fost anulate toate actele de executare silită, instanţa de apel a reţinut că fapta există, dar nu are un caracter ilicit.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că actul de adjudecare din data de 18 septembrie 2012 a fost întocmit în mod nelegal, însă intimatul-pârât nu ar fi încălcat atribuţiile profesionale prin emiterea actului de adjudecare ulterior pronunţării deciziei de anulare a tuturor actelor de executare silită, întrucât recurenta-reclamantă (creditoare) nu i-ar fi comunicat această decizie, fiind invocată în privinţa imputabilităţii, în temeiul art. 431 alin. (2) C.proc.civ. puterea lucrului judecat a considerentelor sentinţei civile definitive nr. 2514 din 02.11.2018 a Judecătoriei Tulcea.
Totodată, criticile recurentei privind faptul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ. privind puterea de lucru judecat, întrucât prima instanţă s-a pronunţat asupra acesteia şi a respins definitiv excepţia autorităţii de lucru judecat, nu sunt fondate.
Înalta Curte constată că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă, întrucât s-a apreciat că în cauză nu există tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, care să conducă la o imposibilitate de a se relua judecata aceleiaşi cauze, în timp ce instanţa de apel, în rejudecarea după casare, a reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat ca mijloc de probă, în soluţionarea acţiunii în răspundere delictuală.
În aprecierea recurentei, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, întrucât nu a analizat şi dacă intimatul-pârât a depus toate diligenţele pentru a obţine ulterior încuviinţarea executării silite, în condiţiile în care avea la dispoziţie căi de atac pe care nu le-a exercitat împotriva suspendării şi a perimării executării silite.
Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel, analizând fapta imputată intimatului privind neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege în scopul obţinerii încuviinţării executării silite, a reţinut că, din interpretarea dispoziţiilor art. 7 lit. a) şi 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi art. 399 alin. (1) şi art. 404 alin. (1) C.proc.civ., constatarea lipsei de diligenţă a intimatului în îndeplinirea atribuţiilor profesionale trebuie să fie în corelaţie directă cu o hotărâre judecătorească pronunţată în procedura contestaţiei la executare.
Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că, în caz contrar, în discuţie fiind răspunderea pentru întocmirea unor acte de executare silită, s-a reţinut că procedura disciplinară împotriva pârâtului-intimat s-a finalizat cu sancţionarea sa pentru o faptă (depunerea dosarului de executare în original, nu în copie conformă cu originalul) care nici nu formează obiectul cauzei şi conţinutul faptelor ilicite imputate prin acţiunea reclamantei.
În consecinţă, nefiind cazul unei încălcări a normele de ordin procedural prevăzute la art. 501 alin. (1) C.proc.civ., ori privind puterea lucrului judecat, sancţionate cu nulitatea potrivit art. 174 C.proc.civ., Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod este nefondat.
Criticile recurentei privesc şi încălcarea dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C.civ. şi art. 5 şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Potrivit art. 1357 alin. (1) C.civ., „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.
De asemenea, potrivit art. 5 din Legea nr. 188/2000, „activitatea executorilor judecătoreşti se înfăptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi ale altor persoane interesate”, iar conform art. 45 alin. (1), „răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale”.
Acţiunea a avut ca obiect răspunderea executorului judecătoresc (pârâtul-intimat) în îndeplinirea exercitării atribuţiilor specifice în instrumentarea dosarelor execuţionale ale recurentei-creditoare, care, se susţine, ar fi condus la prejudicierea acesteia.
În ceea ce priveşte textul care reglementează răspunderea civilă delictuală, prevăzut de art. 1357 C.civ., Înalta Curte reţine că răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită. Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.
Instanţa de apel, din analiza textelor incidente ale art. 1349 şi art. 1357 C.civ., a reţinut corect condiţiile care se cer a fi întrunite cumulativ, respectiv existenţa unui prejudiciu, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în neglijenţa cu care a acţionat.
Instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a reţinut lipsa unuia dintre aceste elemente, respectiv caracterul ilicit al faptelor pârâtului-intimat, nemaifiind analizate celelalte condiţii, inclusiv vinovăţia, răspunderea executorului judecătoresc, faţă de recurenta-creditoare prin angajarea răspunderii sale civile delictuale, nefiind posibilă.
Instanţa de apel a reţinut corect că, în contextul cauzei, în raport de dispoziţiile art. 404 C.proc.civ. de la 1865, faptele ilicite imputate pârâtului executor judecătoresc trebuiau să fie de natură să conducă la anularea executării silite, la anularea formelor de executare, cu consecinţa eventuală a repunerii părţilor în situaţia anterioară demarării procedurii execuţionale, nefiind cazul unui refuz de a se începe executarea silită, de a se îndeplini un act de executare ori de a se întârzia executarea silită.
În esenţă, s-a motivat prin decizia criticată că în intervalul 5 decembrie 2011 – 23 iulie 2012, executarea silită nefiind suspendată, actele de executare emise de intimatul-pârât în acest interval, respectiv publicaţia de vânzare din 14 iunie 2012 şi procesul-verbal de licitaţie din 9 iulie 2012 nu erau oprite, conduita pârâtului-intimat fiind legală.
În ceea ce priveşte nelegalitatea actului de adjudecare din 18 septembrie 2012, precum şi a procesului-verbal de licitaţie, ce a condus la anularea executării silite, instanţa de apel a constatat puterea lucrului judecat a sentinţei civile nr. 2514/2018 a Judecătoriei Tulcea, rămasă definitivă prin decizia nr. 171/2020 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a stabilit că pârâtul-intimat nu şi-a încălcat atribuţiile profesionale, motivat de faptul că apelanta-creditoare (recurentă în cauză) nu îi pusese la dispoziţie hotărârea de anulare a actelor de executare.
De altfel, însăşi recurenta arată în cuprinsul căii extraordinare de atac că, sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, nu era reglementată obligaţia instanţei care pronunţă hotărârea de anulare a executării de a-i comunica, din oficiu, această hotărâre şi executorului judecătoresc.
În fine, Înalta Curte reţine că activitatea executorului judecătoresc se desfăşoară, la cererea părţii interesate (creditoarea), fiind guvernată de principiul disponibilităţii, sens în care instanţa de apel a apreciat conţinutul demersurilor întreprinse în executarea creanţei, în procedura de încuviinţare a executării silite care a fost perimată.
Astfel, instanţa de apel a motivat că, în conformitate cu atribuţiile sale exclusive, pârâtul-intimat a demarat procedura de încuviinţare a executării silite şi a răspuns la solicitările imperative ale instanţei privind precizarea cadrului procesual, în condiţiile înstrăinării imobilului supus procedurii execuţionale, doar că nu a răspuns complet, neobţinând răspunsul cerut de instanţă de la creditoare (recurenta), ceea ce a condus la suspendarea judecăţii, la respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei şi, în final, la perimarea executării silite, ce permite, de altfel, reluarea procedurii.
Instanţa de apel a motivat că pasivitatea manifestată prin neexercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor de suspendare şi perimare nu putea fi asimilată faptelor cauzatoare de prejudiciu patrimonial în sarcina creditorului, constatate în prealabil prin soluţionarea contestaţiei la executare promovate de debitor, cu consecinţa nulităţii, neregularităţii sau viciului procedural execuţional, constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea în mod nelegal a actului execuţional întocmit de către executorul judecătoresc, ca premisă a răspunderii delictuale, potrivit art. 404 C.proc.civ.
Instanţa de apel a făcut trimitere şi la conţinutul şi temeiurile răspunderii disciplinare a pârâtului-intimat, precum şi la dispoziţiile art. 7 lit. b)-i) din Legea nr. 188/2000, precum şi la art. 56 din acelaşi act normativ, nefiind fondate criticile privind nemotivarea în drept a acestei soluţii.
Înalta Curte reţine că prejudiciul pretins de creditoare în legătură cu neexecutarea creanţei nu conducea de plano la îndeplinirea cerinţei privind existenţa faptelor ilicite, care era necesar a fi dovedite.
Or în cauză, instanţa de apel constatând că una dintre condiţiile cumulative ale răspunderii delictuale nu era îndeplinită, nu a mai analizat săvârşirea faptelor imputate cu gradul de vinovăţie prevăzut de lege şi în mod corect a constatat inexistenţa temeiului răspunderii.
În esenţa lor, criticile recurentei nu reprezintă altceva decât trimiteri la situaţia de fapt prezentată prin cererea de chemare în judecată şi conţin, în realitate, solicitarea de reinterpretare a probatoriului administrat, aspectele de netemeinicie a hotărârii atacate neputând forma obiectului controlului de legalitate al instanţei de recurs.
În consecinţă, Înalta Curte constată că motivul de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nu este fondat, nefiind cazul nesocotirii regulilor de drept substanţial prin decizia atacată.
Pentru considerentele evocate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 329/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă.
