Întinderea creanței creditorului are relevanță în procedura executării silite. Potrivit legii ori mențiunilor ce vor fi cuprinse în titlul executoriu, creanța poate avea o anumită întindere pe parcursul soluționării acțiunii pauliene (anterior promovării acţiunii insolvabilitatea debitorului putând fi numai parțială, atunci când totalitatea bunurilor sale este de o valoare inferioară creanței creditorului) și o altă întindere la momentul executării silite (de exemplu, pentru că au fost se adaugă dobânda moratorie sau că valoarea creanței a fost actualizată la momentul executării ori ca efect al unor plăți parțiale etc.).
În aceste condiții, efectul de inopozabilitate față de creditor a actului fraudulos nu este în necesară legătură cu întinderea creanței, ci doar cu existența certă a acesteia.
Având în vedere că acțiunea revocatorie este proprie creditorului care o intentează, admiterea ei va produce efecte relative, în sensul că va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant și, dacă este cazul, de creditorii intervenienți, potrivit art. 1565 alin. (1) C.civ.
Întinderea exactă a creanței ar putea prezenta relevanță în situația în care terțul dobânditor al bunurilor prin actul fraudulos dorește să păstreze bunurile, astfel încât este necesar să achite creditorului, căruia îi profită admiterea acțiunii, o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de creditor prin încheierea actului, astfel cum prevede art. 1565 alin. (2) teza I C.civ.; teza a II-a din art. 1562 alin. (2) C.civ. reglementează însă și cazul contrar, în care terțul abandonează bunul în mâinile creditorului, având la dispoziție un drept de opțiune între cele două conduite prevăzute de lege. Într-o astfel de ipoteză pare a se verifica cerința unei utilități a menționării în dispozitivul hotărârii a sumei până la concurența căreia este operantă ficțiunea actului revocat între creditor și terțul dobânditor.
Cu toate acestea, în mod real o astfel de utilitate nu se confirmă, întrucât, pe de o parte, acest aspect privește procedura de executare silită (ulterioară rămânerii definitive a soluției de admitere a acțiunii pauliene), iar pe de altă parte, ar mai trebui precizat că întinderea creanței menționate de instanță, pentru a stabili limitele inopozabilității actului revocat între creditor și terțul dobânditor, nu va putea avea efectul reducerii sumei în care se concretizează creanța certă, lichidă și exigibilă, potrivit titlului executoriu pe care acesta îl va deține împotriva debitorului pentru declanșarea executării silite împotriva acestuia (dacă aceasta va fi superioară sumei menționate în dispozitivul de admitere a acțiunii revocatorii), după cum nici nu va da dreptul creditorului să execute o creanță de o valoare mai mare decât cea care rezultă din însuși titlul executoriu (pentru cazul în care aceasta ar inferioară celei menționate în dispozitivul hotărârii de admitere a acțiunii revocatorii).
În raporturile dintre creditor și terțul dobânditor, actul de partaj voluntar este inopozabil (sau revocat ori desființat), creditorul putând să ignore încheierea actului și să adopte, în vederea realizării creanțelor sale, aceeași conduită permisă de lege, precum în situația în care actele frauduloase nu ar fi fost încheiate, dar cu luarea în considerare a efectelor specifice redate la art. 1565 C.civ.
Or, câtă vreme situația anterioară încheierii actului fraudulos era aceea a proprietății devălmașe a pârâţilor asupra bunurilor cu privire la care au încheiat actul de partaj voluntar, astfel încât, ca urmare a admiterii acțiunii revocatorii, pentru reclamantul creditor ele au redevenit bunuri comune ale soților și cum creanțele pe care s-a întemeiat în formularea acțiunii revocatorii, sunt datorii personale ale unuia dintre pârâţi, nefiind datorii comune, pentru a se da eficiență dispozițiilor art. 1565 alin. (2) teza a II-a C.civ., astfel încât reclamantul să poată trece la executarea silită a imobilelor ce au făcut obiectul partajului voluntar, este necesar a se observa dispozițiile art. 818 C.proc.civ. care interzic urmărirea silită a bunurilor proprietate devălmașă de către creditorii personali ai unui debitor codevălmaș. Ca atare, instanţa de apel, respingând cererea reclamantului de a dispune o nouă sistare a stării de indiviziune cu privire la totalitatea bunurilor comune ale soţilor, a nesocotit această normă şi caracterul imperativ al acesteia, lipsind demersul creditorului de orice finalitate, dată fiind imposibilitatea legală de a executa silit bunuri comune pentru datoriile personale ale unuia dintre soţi.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Sălaj în data de 21.02.2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna A., reprezentată legal prin primar B., în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E., a solicitat instanţei să declarare inopozabilitatea actului de partaj încheiat de către pârâţi, autentificat prin încheierea nr. 296 din 22.02.2018 emisă de către Biroul Individual Notarial X. şi, în consecinţă, să dispună anularea încheierilor CF nr. x99/2018, nr. x29/2018, nr. x32/2018 şi nr. x36/2018, prin care s-a înscris actul de partaj nr. 296 din 22.02.2018 în CF nr. x74 – CI- U30 nr. cad. 571/b/l/3 – 572/1/2 – 651/5- 650/a/2 – 650/b/2/XII, CF nr. x05 nr. cad. 130 şi nr. cad. 130 – CI, CF nr. x53 nr. cad. 50553 şi, respectiv, în CF nr. x54 nr. cad. 50554.
A solicitat, totodată, sistarea stării de indiviziune şi respectiv, partajarea în natură a bunurilor dobândite de către pârâţii de rândul 1 şi 2 în codevălmăşie în timpul căsătoriei, aşa cum sunt acestea sunt indicate în actul de partaj nr. 296/2018, prin atribuirea lor în întregime pârâtului C., cu plata unei sulte către pârâta D., corespunzătoare cotei sale de 3/4 din masa partajabilă şi obligarea aceluiași pârât C. la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea completatoare formulată de reclamantă la data de 8.05.2019 aceasta a solicitat ca, prin aceeași hotărâre, să se constate inopozabilitatea față de UAT Comuna A. și a contractului de împrumut cu fideiusiune (garanție), încheiat între pârâtul C. (debitor), pârâta D. (garant fideiusor) și F. (creditor); de asemenea, s-a solicitat să se dispună anularea încheierilor de carte funciară nr. x98/2019, nr. x95/2019, nr. x03/2019, nr. x06/2019 prin care s-a înscris în CF interdicția de înstrăinare, grevare și dezmembrare și respectiv un drept de ipotecă pentru suma de 150.000 euro în favoarea pârâtului F..; s-a solicitat obligarea tuturor pârâților, în solidar, la achitarea cheltuielilor de judecată
Prin sentinţa civilă din 1.10.2020, pronunţată de Tribunalul Sălaj, s-a respins ca neîntemeiată, astfel cum a fost completată.
Au fost obligaţi pârâţii C. şi D. să achite reclamantei suma de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, constând în onorariu avocaţial.
Prin decizia civilă 4.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă: s-a admis în parte apelul declarat de reclamanta Comuna A. prin Primar împotriva sentinţei civile a Tribunalului Sălaj, sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acţiunii civile formulate de reclamantă împotriva pârâţilor C., D., E. şi F. şi, în consecinţă:
S-a constatat inopozabilitatea, faţă de reclamantă, a actului de partaj încheiat între pârâţii C. şi D., autentificat sub nr. 296 din 22.02.2018 BNP X., precum şi a contractului de împrumut cu fidejusiune, încheiat între pârâtul F., în calitate de creditor, pârâtul C. şi pârâta D., în calitate de debitor, respectiv garant fidejusor, autentificat sub nr. 433 din 04.03.2019 de BNP X., până la concurenţa sumei de 66.696 lei.
S-a dispus rectificarea înscrierilor în CF nr. x74-C1–U30, nr. cad. 571/b/1/3 – 572/1/2 – 651/5 – 650/a/2-650/b/2/XII; CF nr. x05, nr. cad. 130 şi nr.cad.130-C1; CF nr. x53, nr. cad. 50553; CF nr. x54, nr. cad. 50554, în limitele inopozabilităţii mai sus constatate.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
S-a respins ca nefondat apelul incident.
Au fost obligați pârâţii să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în primă instanţă şi, în apel, parţiale, în sumă de 10.000 lei, după cum urmează: C. şi D. câte 3.000 lei fiecare, E. 100 lei şi F. 3.000 lei.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a declarat recurs reclamanta. Recurenta–reclamantă,prin memoriul de recurs s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Prealabil, recurenta a precizat că intimatul-pârât C. a deținut funcția de primar al comunei A., în perioada 2008-2015, astfel cum reiese din sentința civilă nr. 510/C/2008 și încheierea nr. 1287/C/2012 de validare a intimatului în funcția de primar.
Urmare a condamnării intimatului prin decizia penală nr. 954/A/2014 a Curţii de Apel Cluj, la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice și, respectiv, 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual, Prefectul Judeţului Sălaj a emis Ordinul nr. 36/2015 privind constatarea încetării de drept, înainte de termen, a mandatului intimatului de primar al comunei A.
Ulterior încetării de drept a mandatului intimatului, cu ocazia controalelor exercitate de către Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi a Judeţului Sălaj, au fost sesizate o serie de abateri imputabile intimatului (săvârşite de acesta în perioada în care a deţinut funcţia de primar) care au prejudiciat bugetul local al Comunei A., motiv pentru care s-a pus în vedere conducătorului instituţiei să facă demersurile necesare recuperării prejudiciului. Drept urmare, au fost iniţiate o serie de acţiuni privind antrenarea răspunderii patrimoniale a intimatului C., unele dintre ele soluţionate definitiv de către instanţele de judecată, iar altele, aflate încă pe rolul instanţelor de judecată.
De asemenea, în cuprinsul cererii de recurs recurenta reclamantă face un scurt istoric al cauzei de față.
În susținerea motivului de casare ce constituie fundamentul cererii de recurs (art. 488 alin. 1 pct. 8), recurenta arată că hotărârea atacată este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material.
Astfel, se arată că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că ex lege titlul executoriu al creditorului nu este o condiţie necesară pentru exercitarea acţiunii pauliene.
Pe de altă parte, s-a arătat că dacă se are în vedere faptul că prejudiciul creditorului nu decurge întotdeauna din provocarea sau agravarea unei stări de insolvabilitate, acestea fiind menţionate cu titlul exemplificativ în cuprinsul art. 1562 alin. (l) C.civ., apare justificată omisiunea legiuitorului de a stipula o astfel de condiţie în raport cu dispoziţiile art. 1417 alin. (2) C.civ., proba insolvabilităţii poate fi făcută prin orice mijloace, inclusiv prin prezumţii simple, iar nu doar prin declanşarea procedurii de executare silită.
Prin urmare, dacă stabilirea insolvabilităţii debitorului nu depinde de o prealabilă declanşare a executării silite, rezultă că nici titlul executoriu (de care depinde iniţierea executării silite) nu reprezintă o cerinţă de admisibilitate a acţiunii pauliene.
Cu toate acestea, arată recurenta, la constatarea inopozabilităţii celor două acte încheiate de către intimaţi în frauda sa, instanţa de apel s-a raportat doar la creanţele cu privire la care există în prezent hotărâri judecătoreşti, fiind ignorate complet creanţele solicitate în dosarele nr. x/33/2021 (provenind din dosarul x/84/2018 al Tribunalului Sălaj) şi nr. x/84/2018*/al*, cauze aflate în etapa apelului la data pronunțării deciziei recurate și neluate în considerare de curtea de apel.
Pe de altă parte, în condiţiile în care art. 1565 C.civ. nu prevede că inopozabilitatea actului fraudulos operează doar în limita creanţei creditorului, recurenta susține că hotărârea instanţei de apel care stabilește suma până la concurența căreia operează inopozabilitatea actelor atacate cu acțiunea pauliană reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material, ceea ce, din nou, face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În opinia recurentei, chestiunea întinderii creanţei creditorului prezintă importanţă doar în cele două situaţii reglementate de: a) art. 1565 alin. (1) teza a II-a, respectiv momentul valorificării bunului urmărit când, din preţul obţinut, creditorul va avea dreptul de a fi plătit cu prioritate; b) art. 1565 alin. (2) teza I, respectiv momentul când terţul dobânditor, pentru a păstra bunul, plăteşte creditorului ”o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului.”
Recurenta subliniază faptul că dacă s-ar constata inopozabilitatea celor două acte frauduloase fără a se indica o limită a creanţei, iar apelurile pe care le-a declarat în cele două dosare anterior menţionate (aflate încă pe rolul Curţii de Apel Cluj) ar fi respinse, intimaţii nu ar fi prejudiciaţi, deoarece este evident faptul că executarea silită a bunurilor s-ar putea cere doar pentru creanţele rezultate în urma soluţionării definitive a cauzelor.
Pe de altă parte, dacă s-ar respinge recursul declarat în cauza de față, iar apelurile declarate în cele două dosare anterior menționate ar fi admise, recurenta învederează că ar avea calitatea de creditor pentru o creanță substanţială de 689.326,70 lei (la care se adaugă dobânda legală, calculată până la data recuperării integrale a prejudiciului), care astfel ar deveni imposibil de recuperat de la intimatul C.
Având în vedere creanţa restantă la acest moment şi, respectiv, creanţele solicitate în dosarele de apel nr. x/84/2018*/al* şi nr. x/33/2021, recurenta susține că subzistă în continuare interesul său pentru admiterea acţiunii, aşa cum a fost completată prin modificată, întrucât insolvabilitatea debitorului intimat C. face imposibilă stingerea şi a acestor creanţe prin executare silită.
Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar reţine faptul că, în ceea ce priveşte creanţele solicitate în dosarele de apel nr. x/84/2018*/al* şi nr. x/33/2021 (născute din fapte ilicite săvârşite de către intimatul C. în perioada în care a avut calitatea de primar al comunei A.) nu era pronunţată o hotărâre judecătorească (titlu executoriu) la momentul demarării prezentului litigiu sau a soluţionării apelului, în condiţiile în care actele frauduloase au fost încheiate de către intimaţi pentru a împiedica recuperarea acestor creanţe, recurenta consideră că în cauză sunt întrunite condiţiile legale pentru a fi declarată inopozabilitatea faţă de recurentă cu luarea în considerare și a acestor creanțe.
Printr-o a treia critică, susceptibilă de analizare pe temeiul aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor Codului civil în soluționarea capătului de cerere în anularea încheierilor de carte funciară, dispunând rectificarea acestor încheieri „în limitele inopozabilităţii constatate”.
Potrivit art. 907 C.civ.: ”Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.”
Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară.
În acest sens, instanța de apel a reținut că situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută de către titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond.
Acţiunea de fond poate fi, după caz, o acţiune în anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic.
În opinia recurentei, după cum se poate observa din lecturarea art. 907 C.civ., legiuitorul nu a prevăzut soluţia rectificării unor înscrieri efectuate în cartea funciară ”în limitele inopozabilităţii, faţă de creditor, a actului juridic ce a stat la baza înscrierii”, situaţie în care curtea de apel a pronunțat soluția asupra acestui capăt de cerere cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
Din cuprinsul art. 1565 C.civ. reiese concluzia că, odată declarat inopozabil actul de dobândire al terţului, creditorul poate urmări acest bun (ce a format obiectul material al actului) fără ca terţul să poată opune dreptul său dobândit în puterea actului fraudulos.
Or, în situaţia declarării inopozabilităţii celor două acte frauduloase faţă de recurentă, aceasta apreciază că se impune restabilirea situaţiei anterioare, respectiv anularea încheierilor de carte funciară prin care s-au înscris actul de partaj şi contractul de împrumut cu fideiusiune în evidenţele de carte funciară, astfel încât să poată fi demarată executarea silită împotriva debitorului intimat C. pentru stingerea creanţelor restante.
Recurenta învederează că a depus extrase CF cu privire la imobilele dobândite de către intimata D. în urma încheierii actului de partaj şi, respectiv: încheierile CF nr. x98/2019, nr. x95/2019, nr. x03/2019 şi nr. x06/2019 prin care s-au înscris în CF nr. x74 – CI- U30 nr. cad. 571/b/l/3 – 572/1/2 -651/5- 650/a/2 – 650/b/2/XII, în CF nr. x05 nr. cad. 130 şi nr. cad. 130 -CI, în CF nr. x53 nr. cad. 50553 şi, respectiv, în CF nr. x54 nr. cad. 50554, în baza contractului de împrumut cu fidejusiune aut. sub nr. 433/2019, o ”interdicţie de înstrăinare, grevare şi dezmembrare” şi, respectiv, un drept de ipotecă pentru suma de 150.000 euro în favoarea intimatului F.
Or, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că admiterea cererii principale, conduce la admiterea cererii accesorii, aceea care are ca obiect rectificarea intabulării, în condiţiile art. 908 alin. (1) pct. 3 C.civ., cu privire la acele înscrieri care vizează actul de partaj voluntar, fiind astfel necesară restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Recurenta subliniază că fără anularea încheierilor de carte funciară, astfel cum a solicitat, nu va fi posibilă scoaterea la licitaţie a imobilelor ce au făcut obiectul partajului și al garanției constituite pentru garantarea împrumutului, în vederea executării creanțelor sale, astfel că soluţia instanţei de apel nu va putea fi pusă în aplicare.
Printr-un ultim motiv de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, prin soluția dată capătului de cerere prin care a solicitat să se dispună o nouă sistare a stării de indiviziune cu privire la totalitatea bunurilor comune ale soților C. şi D., evidenţiate în actul de partaj voluntar, bunuri dobândite de aceștia în timpul căsătoriei.
Asupra acestei cereri, curtea de apel a apreciat că prima instanță în mod legal a dispus respingerea acesteia, în raport de prevederile art. 1565 alin. (1) C.civ., întrucât prin admiterea acţiunii pauliene, actul este declarat inopozabil faţă de creditorul care a avut iniţiativa declanşării demersului judiciar.
S-a apreciat că actul de partaj (actul atacat) nu este anulat, ci este doar lipsit de efectele juridice specifice acestuia în raporturile dintre creditorul reclamant, pe de o parte, şi terţul pârât, pe de altă parte.
Curtea de apel a considerat că bunul aflat în mâinile terţului va putea fi urmărit silit (pe temeiul titlului executoriu şi a hotărârii de admitere a acţiunii pauliene), ca şi cum el nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului, înstrăinarea nefiind opozabilă creditorului. S-a mai reținut că hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii pauliene indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei care a justificat pronunţarea ei, cu precizarea că terţul poate păstra bunul, dacă va plăti creditorului o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit prin actul atacat, astfel cum este el constatat prin hotărârea de admitere a acţiunii pauliene, sens în care prevede art. 1565 alin. (2) C.civ.
Prin actul de partaj încheiat în formă autentică notarială, a cărui inopozabilitate se pretinde, soţii C. şi D. au procedat la împărţirea bunurilor comune, în timpul regimului comunităţii de bunuri, iar admiterea acţiunii pauliene formulate de creditorul prejudiciat prin încheierea acestui act nu are ca efect desfiinţarea actului cu efect retroactiv. Numai un astfel de efect ar fi permis realizarea unui nou partaj al bunurilor comune ale soţilor, de această dată, un partaj judiciar, în sensul celor solicitate de reclamantă.
Pornind de la aceste argumente pertinente ale instanței de apel, recurenta învederează că, totuși, instanța de apel a omis din analiza sa, incidența art. 818 alin. (1) C.proc.civ., potrivit căruia:
”(1) Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi partajul acestora. La cererea creditorului, acţiunea în împărţeală poate fi notată în cartea funciară.”
Prin urmare, pentru a putea fi executate silit bunurile comune indicate ca atare în Actul de partaj nr. 296/2018 declarat inopozabil, recurenta susține că este necesară sistarea stării de indiviziune şi, respectiv, partajarea în natură a bunurilor dobândite de către intimaţii C. şi D. în codevălmăşie, în timpul căsătoriei, prin atribuirea bunurilor în întregime în lotul intimatului C., cu excepţia apartamentului nr. 12, situat în mun. Zalău, înscris în CF nr. x74 – CI- U30 nr. cad. 571/b/l/3 – S72/1/2 -651/5- 650/a/2 – 650/b/2/XII şi a garajului nr. 749, situat în mun. Zalău, cu privire la care apreciază că ar putea reveni intimatei D. (în măsura în care aceasta ar opta pentru o atare modalitate de partajare), cu plata sultei de 65.249,25 lei către intimatul C.
Astfel, având în vedere faptul că intimata D. a dobândit prin moştenire cota de 1/2 din acest apartament şi garaj, iar diferenţa de 1/2 a fost cumpărată cu contribuţie egală de 50% de cei doi soţi, acesteia i-ar reveni o cotă de 3/4 din aceste imobile, iar intimatului C. (debitorul recurentei), o cotă de 1/4.
Prin urmare, recurenta învederează că este de acord ca intimata să păstreze apartamentul şi garajul în urma partajului, cu plata unei sulte către intimatul C. corespunzătoare cotei de 1/4 din valoarea impozabilă a bunurilor, respectiv 1/4 din 251.799 lei (valoarea apartamentului) şi 1/4 din 9.198 lei (valoarea garajului), rezultând o sultă totală de 65.249,25 lei (62.949,75 lei + 2.299,50 lei).
Având în vedere aceste critici de nelegalitate, probaţiunea administrată în cauză ce a dovedit, dincolo de orice îndoială, intenţia intimaţilor de fraudare a recurentei creditoarei şi, respectiv, prejudiciul cauzat acesteia prin actele frauduloase încheiate de către intimaţi, recurenta consideră că sunt întrunite cerințele necesare pentru admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii, aşa cum a fost modificată.
Pârâtul C. a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantei și recurs incident împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel.
Referitor la recursul declarat de UAT Comuna A., pârâtul solicită respingerea acestuia ca nefondat, arătând în principal că acesta este nemotivat, întrucât simpla reluare a unei stări de fapt, precum şi simpla reproducere a unor texte de lege (art. 907, art. 1562, art. 1563 și art. 1565 C.civ.) fără a argumenta în ce anume constă netemeinica interpretare şi aplicare a acestora de către instanța de apel la cauza supusă judecăţii, nu presupun şi motivarea recursului.
Adevărata critică susținută prin motivele de recurs ale reclamantei vizează doar interpretarea dată de Curtea de Apel Cluj textului de lege cuprins în art. 1562 C.civ., motiv al respingerii pretenţiilor reclamantei de a considera şi sumele în cuantum de 16.704,70 lei (diferenţă neadmisă la fond în dosarul nr. x/84/2018*) şi suma în cuantum de 672.622 lei, plus dobânda legală, în dosarul nr. x/84/2018, ca parte a creanței sale, în condițiile în care cererea în cel din urmă dosar a fost respinsă la fond ca prescrisă.
În opinia recurentului-pârât, în mod legal instanța de apel a considerat că sumele pretinse în aceste două dosare nu întrunesc cerința caracterului cert al creanței.
Referitor la nemulţumirea recurentei-reclamante cu privire la „rectificarea înscrisurilor (…) în limitele inopozabilității mai sus menţionate”, recurentul pârât susține că rectificarea cărții funciare are un caracter accesoriu și, drept urmare, este limitată la ceea ce a afectat principalul, astfel că, și din acest punct de vedere ,soluția curții de apel este legală.
Nici ultima critică a recurentei nu poate fi primită, susține recurentul-pârât, întrucât admiterea acțiunii pauliene nu afectează existenţa actului de partaj și a contractului de împrumut şi a garanţiei constituite, ambele acte juridice rămânând valabile, însă doar față de creditoare devin inopozabile şi nu își vor produce efectele.
În consecință, pârâtul solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat.
Pe calea recursului incident, pârâtul solicită modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de declarare ca inopozabil faţă de UAT Comuna A. a contractului de împrumut cu fideiusiune (garanţie) încheiat între pârâtul F. – în calitate de creditor, pârâtul C. – în calitate de beneficiar debitor şi pârâta D., în calitate de garant fidejusor, autentificat sub nr. 433/04.03.2019 de BNP X.
Recurentul-pârât susține că principala cauză a prejudiciului pretins de reclamantă o reprezintă faptele ilicite, iar nu actele juridice (negotium juris).
Pe calea recursului incident, recurentul-pârât susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1563 C.civ. și a art. 662 C.proc.civ.
Curtea de Apel Cluj reţine că deşi prevederile art. 1563 C.civ. stabilesc cerința caracterului cert al creanței, a apreciat că acest lucru nu exclude atributele exigibilităţii şi lichidităţii, care trebuie îndeplinite, la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, prin care se declară inopozabilitatea actului atacat.
Recurentul-pârât susține, în primul rând, că acest caracterul cert al creanţei semnifică o existenţă sigură, neîndoielnică, instanţa de judecată fiind cea care, în concret, va verifica această cerinţă a acţiunii pauliene.
Problema apare în momentul în care aşa-zisa creanţă rezultă din fapte ilicite a căror existenţă, caracter prejudiciabil şi legătură de cauzalitate sunt date în competenţa exclusivă a unei alte instanţe sau a altui complet de judecată (competent să soluționeze de litigii de muncă).
În aceste condiții, instanța învestită cu soluționarea acțiunii pauliene nu se putea pronunța asupra unui raport juridic cu care nu a fost învestită şi cu privire la care nu are competență.
Pe de altă parte, nu este posibil a se constata caracterul cert al creanței câtă vreme titlul executoriu invocat a fost desființat ori atât timp cât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, precum şi raportul de cauzalitate între acestea nu sunt constatate de către o instanță competentă.
Recurentul-pârât mai impută instanței de apel aplicarea greșită a art. 1562 alin. (2) C.civ., reținând că acea condiție a participării terţului la fraudarea creditorului nu este decât un aspect pur teoretic şi că „starea de fapt stabilită în prezentul litigiu, în urma analizei şi sintezei tuturor probelor care au fost administrate, pune în evidenţă îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii pauliene.”
Pe de altă parte, recurentul-pârât susține că instanța de apel deși a recunoscut împrumutul de consumație, a înlăturat efectele acestuia, întrucât a constatat că ”împrumutul de consumaţie evidenţiat are o valoare semnificativă şi cu toate acestea el apare ca fiind unul gratuit.”
Or, art. 2158 C.civ. definește contractul de împrumut ca fiind contractul prin care ”împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani ….”, astfel că, în opinia recurentului, chiar dacă împrumutul este un contract unilateral, acesta nu este unul gratuit, de esența lui fiind obligația de restituire a sumei de bani sau a bunurilor primite de la împrumutător.
Or, faptul că nu se menţionează în cuprinsul înscrisului modalitatea de restituire a sumelor de bani sau termenul de restituire a acestora, nu lipseşte de efecte juridice împrumutul și nu afectează în niciun fel acordul de voinţă al părților actului; mai mult decât atât, cu referire la termenul de restituire sunt operante prevederile art. 2161 și art. 2162 C.civ.
Curtea de apel a reținut și „lipsa garanţiilor personale” drept argument pentru calificarea contractului de împrumut ca fiind unul cu titlu gratuit, ceea ce, în opinia recurentului, reprezintă, de asemenea, o interpretare greşită a textelor de lege şi o aplicare greşită a acestora.
Prima instanță calificase contractul de împrumut încheiat în anii 2014 -2015 şi consemnat într-un înscris în anul 2019, drept un contract fictiv fără să fi fost învestită în acest sens și fără nicio probă administrată în acest scop, considerente neconfirmate în apel.
Așadar, analizarea caracterului real sau fictiv al contractului de împrumut nu este necesară în această cauză, deoarece, aşa cum a reținut și instanța de apel, împrumutul s-a consumat în anii 2014-2015, iar nu în 2019, după înregistrarea cererii de chemare în judecată din acest dosar.
De asemenea, recurentul-pârât susține că instanța de apel a ignorat și dispozițiile art. 2158 și art. 2280 C.civ. care erau aplicabile în cauză.
Având în vedere cele arătate, recurentul-pârât concluzionează că instanța de apel în mod nelegal a reținut îndeplinirea cerințelor de admisibilitate a acțiunii pauliene promovate de reclamantă și în privința contractului de împrumut aut. sub nr. 433/4.03.2019 de BNP X., solicitând admiterea recursului incident.
Recurenta – reclamantă a formulat întâmpinare faţă de recursul incident declarat de către intimatul C. împotriva deciziei civile nr. 60/A/2021, pronunţată în apel de către Curtea de Apel Cluj prin care solicită instanţei de recurs să dispună în principal, anularea recursului incident pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. e) C.proc.civ.; anularea recursului incident ca nemotivat sau, dacă se va trece peste aceste excepții, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs, constând în onorariu avocaţial în cuantum de 4.000 lei, dovedite cu înscrisurile depuse la grefa Curţii de Apel Cluj la data de 19.10.2021.
Analizând excepția nulității recursului incident, invocată de către recurenta-reclamantă pe temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) – neindicarea motivelor de casare și e) – lipsa semnăturii recurentei-reclamante sau a reprezentantului său legal ori convențional, Înalta Curte de Casație apreciază că niciunul dintre motivele de nulitate a cererii de recurs nu poate fi reținut.
Astfel, nulitatea recursului pentru neindicarea motivelor de casare, față de prevederile art. 489 alin. (2) C.proc.civ., nu poate interveni în situația în care criticile dezvoltate de către recurent pot fi analizate pe temeiul unuia dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., potrivit unei calificări pe care urmează a o realiza instanța de recurs, în situaţia unei greşite încadrări efectuate de titularul căii de atac sau în absenţa acestei încadrări.
Or, din cuprinsul cererii de recurs incident, Înalta Curte constată că pot fi identificate critici susceptibile de analizare din perspectiva art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Sancțiunea anulării cererii de recurs pentru nesemnare intervine în condițiile în care cererea nu poartă semnătura titularului căii de atac sau a reprezentantului său legal ori convențional, situație ce presupune absența manifestării de voință a părţii în discuţie de a uza de calea de atac.
Înalta Curte constată că nici această sancțiune nu este incidentă, având în vedere că din cuprinsul înscrisului de la fila 79 dosar recurs, reiese că întâmpinarea și recursul incident (redactate prin aceluiași act de procedură), formulate de către recurentul-intimat-pârât C., poartă semnătura reprezentantului său convențional, avocat Z., cu împuternicire avocațială nr. 79/2.12.2021, aflată la dosar.
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul incident este nefondat, iar recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna A., prin primar este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce urmează.
În ceea ce privește recursul-declarat de către reclamanta UAT Comuna A., Înalta Curte constată că deși aceasta se prevalează doar de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., criticile dezvoltate de aceasta cuprind, în concret, și susțineri apte a fi analizate pe temeiul motivului de casare consacrat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. – anume, cele referitoare la confirmarea de către instanța de apel a respingerii cererii de partaj al bunurilor comune ale soților C. și D., la cererea reclamantei, având în vedere că acestea privesc aplicarea unor norme de procedură, iar nu a unor norme de drept material, anume art. 818 C.proc.civ.
Sub un prim aspect, se constată că recurenta-reclamantă susține că într-o greșită interpretare și aplicarea a prevederilor art. 1562 și art. 1563 C.civ., instanța de apel nu a luat în considerare și existența unor alte două creanțe care îndeplineau aceleași condiții cu cele pentru care s-a stabilit suma corespunzătoare totalității creanțelor reclamantei împotriva pârâtului C., pentru a constata inopozabilitatea celor două acte juridice atacate cu acțiunea pauliană sau revocatorie, creanțe care constituie obiectul dosarelor nr. x/33/2021 (provenind din dosarul nr. x/84/2018* al Tribunalului Maramureș) și, respectiv dosarul nr. x/84/2018*/a1*, ambele cauze aflate în apel pe rolul Curții de Apel Cluj, la data declarării prezentului recurs.
De asemenea, în cadrul unei critici ulterioare, recurenta a invocat greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1565 C.civ., instanţa de apel stabilind în mod greșit limita sumei până la concurența căreia operează inopozabilitatea celor două acte juridice (66.696 lei), cerință neprevăzută de această normă; s-a arătat că suma totală reținută de instanța de apel a fost stabilită cu ignorarea celor două creanțe ce fac obiectul dosarelor anterior menționate, invocate încă de la prima instanţă, precum şi prin motivele de apel.
Înalta Curte apreciază că pentru o evaluare comprehensibilă a motivelor de recurs este necesară redarea contextului analizei juridice efectuate de instanța de apel.
Astfel, potrivit celor reținute de instanțele de fond, se constată că cererea de chemare în judecată formulată pe rolul instanței la 21.02.2019 și completată ulterior, a avut ca obiect constatarea inopozabilității față de reclamantă a două acte juridice încheiate de debitorul său, fostul primar al comunei A. cu terțe persoane, chemate în judecată în calitate de pârâți, anume a actului de partaj voluntar aut. sub nr. 296/22.02.2018 de BNP X., ce a avut ca efect lichidarea, în timpul căsătoriei, a comunității de bunuri cu soția sa D., precum și a unui contract de împrumut de consumație cu fideiusiune aut. sub nr. 433/04.03.2019 de BNP X., încheiat între pârâtul F., în calitate de creditor, pârâtul C., în calitate de debitor, şi pârâta D., în calitate de garant fideiusor.
În acest din urmă act juridic, cu caracter recongnitiv, s-a consemnat că F., în calitate de creditor a dat cu titlul de împrumut debitorului C., în cursul anilor 2014-2015, suma de 150.000 euro, cu termen de restituire a întregii sume până la data de 21.10.2019. Restituirea împrumutului a fost garantată de pârâta D. cu imobilele înscrise în cartea funciară proprietatea exclusivă a acesteia, dobândite prin actul de partaj încheiat în timpul căsătoriei, anterior evocat.
Recurenta-reclamantă, în calitate de creditor al pârâtului C., s-a prevalat de acțiunea revocatorie pauliană, reglementată de dispozițiile art. 1562-1565 C.civ., pentru a declara inopozabilitatea actelor juridice atacate, având în vedere că prin încheierea acestora, pârâtul și-a creat o stare de insolvabilitate care o pune pe reclamantă în imposibilitate de realizare a creanțelor sale, decurgând din recuperarea unor prejudicii cauzate de pârât în timpul exercitării mandatului de primar; mandatul de primar al pârâtului C. a încetat înainte de termen, prin Ordin al Prefectului jud. Sălaj, urmare a condamnării acestuia pentru săvârșirea unor infracțiuni (abuz în serviciu contra intereselor publice și fals intelectual) prin hotărâre penală definitivă, pronunțată în anul 2014.
Înalta Curte reține că instanța de apel a avut în vedere configurația juridică autonomă a acțiunii revocatorii, aceasta fiind reglementată și în dispozițiile noului Cod civil cu valoarea unui mijloc de protecție a drepturilor creditorului prin care acesta tinde la obținerea revocării (desființării) pe cale judiciară a actelor juridice încheiate de debitor în scopul prejudicierii sale; spre deosebire însă de acțiunea oblică, dreptul la acțiunea revocatorie aparține creditorului chirografar, pe când acțiunea oblică este exercitată de către creditorul chirografar în numele debitorului său.
Conform art. 1562 C.civ.: ”(1) Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.
(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.”
În acest context, se constată că în mod corect curtea de apela analizat condițiile acțiunii revocatorii, respectiv: a) prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor; b) frauda debitorului; c) complicitatea terțului la fraudă, cea din urmă condiție fiind prevăzută de lege doar în legătură cu contractele cu titlu oneros sau a plății făcute în executarea unui contract, potrivit art. 1562 alin. (2) C.civ.; d) cerința caracterului cert al creanței creditorului la data introducerii acțiunii revocatorii, stabilită prin prevederile art. 1563 C.civ.
Cerința prejudiciului privește un prejudiciu personal și actual al creditorului constând în faptul că debitorul și-a creat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate prin încheierea actului juridic fraudulos.
Îndeplinirea acestei condiții a fost constatată în speță de instanța de apel prin raportare la prevederile art. 1417 alin. (2) C.civ.: ”(2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite faţă de valoarea totală a creanțelor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea.”
Din conținutul art. 1417 alin. (2) teza a doua, rezultă că această stare de insolvabilitate a debitorului poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, iar curtea de apel constatat îndeplinirea acestei cerințe prin raportare la împrejurarea că în data de 05.02.2019, executorul judecătoresc W. a emis, în dosarul de executare silită, dovada insolvabilităţii debitorului C., înregistrată la Primăria A. sub nr. 843/07.02.2019; așadar, anterior promovării cererii în această cauză, executorul judecătoresc a dispus încetarea executării silite initiate la solicitarea creditoarei Comuna A., ca urmare a constatării lipsei oricăror bunuri ale debitorului C. care să poată fi executate silit pentru creanța stabilită în dosar nr. x/84/2017 al Tribunalului Sălaj.
În privința cerinței fraudei debitorului s-a reținut de curtea de apel că aceasta decurge în mod direct din conținutul prevederilor art. 1562 alin. (1) C.civ., are un caracter larg și vizează nu numai intenția calificată a debitorului de a-l prejudicia pe creditorul (reclamant în acțiunea pauliană), dar condiţia se consider îndeplinită şi atunci debitorul cunoaşte faptul că prin încheierea actului atacat își creează sau își mărește starea de insolvabilitate; instanța de apel a constatat îndeplinirea acestei cerințe în privința ambelor acte juridice atacate cu acțiunea revocatorie.
Complicitatea terțului la fraudă este o condiție legală ce trebuie verificată numai în privința contractelor cu titlu oneros sau a plăților făcute de debitor în temeiul unui asemenea contract, pe când în privința actelor cu titlu gratuit, legea consideră că este suficientă frauda debitorului, întrucât terțul ar avea de apărat doar un avantaj patrimonial gratuit, spre deosebire de creditor care are de evitat sau de diminuat un prejudiciu.
În considerarea acestei cerințe, se observă că instanța de apel în mod just a procedat la o atare verificare doar în privința actului de partaj voluntar prin care soții C. şi D. au procedat la lichidarea, în timpul căsătoriei, a comunității de bunuri, constatând complicitatea la fraudă a terțului (intimata D.). Sub acest aspect, s-a reținut că intimata D., cunoscând situaţia juridică soţului său şi anticipând promovarea unor acţiuni în scopul recuperării prejudiciului creat unității administrativ-teritoriale al cărei primar a fost, a acceptat încheierea actului de partaj prin care i-a revenit totalitatea bunurilor imobile dobândite de ei în timpul căsătoriei (părțile evaluând masa partajabilă la nivelul sumei de 294.600 lei), iar intimata i-a achitat acestuia o sultă de doar 5.000 lei, în schimbul atribuirii întregii mase partajabile, desi părţile şi-au recunoscut reciproc o cotă de contribuţie de ½ la dobândirea bunurilor comune.
În aceste condiții, date fiind și raporturile dintre părți, curtea de apel a reținut complicitatea intimatei la fraudarea drepturilor creditoarei
În ceea ce privește însă contractul de împrumut de consumație cu fideiusiune aut. sub nr. 433/04.03.2019 de BNP X., curtea de apel nu a analizat condiția participării terțului (intimatul F.) la fraudarea drepturilor recurentei creditoare, dat fiind caracterul de act juridic cu titlu gratuit al acestui
contract.
Asupra celei din urmă dezlegări date de instanța de apel sunt formulate critici prin recursul incident, astfel încât acestea vor fi ulterior analizate.
În sfârșit, ultima cerință a acțiunii revocatorii este cea stipulată prin prevederile art. 1563 din C.civ., potrivit cărora: ”Creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii.”
În legătură cu această condiție a caracterului cert al creanței recurenta-reclamantă a conceput criticile circumscrise primului motiv de recurs, considerând că acest caracter cert se verifică și în privința unor pretenții deduse judecății în două dosare pe care instanța de apel nu le-a analizat, ambele cauze aflate la data declarării recursului de față în etapa apelului, pe rolul Curții de Apel Cluj.
Cu referire la această cerință, curtea de apel a reținut în mod corect că o atare condiție nu se verifică prin raportare la definiția legală a creanței certe din Codul de procedură civilă – art. 663 alin. (2) – când existența ei neîndoielnică rezultă din titlul executoriu, având în vedere că accepțiunea noțiunii de creanță certă, în contextul acțiunii revocatorii, este una autonomă.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, sigura condiție prevăzută de norma citată se referă la caracterul cert al creanței creditorului care recurge la acțiunea revocatorie, ceea ce permite a se reține o primă semnificație că aceasta la data formulării acțiunii revocatorii are o existență sigură și că încă nu este stinsă.
De asemenea, se constată că norma nu trimite la necesitatea existenței, la data promovării acțiunii pauliene, a unui titlu executoriu al creditorului fraudat împotriva debitorului, având în vedere că aceasta nu este o măsură de executare, ci doar un mijloc de protecție pus de lege la dispoziția creditorului chirografar care nu dispune de o garanție reală sau personală în vederea realizării creanțe sale, ci are la dispoziție doar garanția comună a creditorilor (gajul general), conform celor prevăzute de art. 2324 alin. (1) C.civ.
Prin acest mijloc legal creditorul tinde la readucerea în patrimoniul debitorului său a unor bunuri urmăribile și asupra cărora să poată declanșa executarea silită la momentul la care va fi în posesia titlului executoriu, în condițiile în care prin actul juridic a cărui inopozabilitate o solicită, debitorul și-a creat sau mărit starea de insolvabilitate, cu consecința imposibilității sau diminuării posibilității de realizare, totală sau parțială, a creanței creditorului fraudat.
Astfel cum corect a reținut curtea de apel, creanța creditorului-reclamant trebuie să fie, în principiu, anterioară actului sau actelor juridice prin care drepturile creditorului sunt fraudate.
Cu toate acestea, s-a reținut că deși art. 1563 C.civ. stabilește caracterul cert al creanței, totuși, a considerat că la data pronunțării asupra acțiunii, creanța va trebui să îndeplinească și condiția lichidității și exigibilității, verificare pe care instanța de apel a realizat-o la momentul soluționării apelului.
O astfel de concluzie este permisă de caracterul devolutiv al apelului, în condițiile în care instanța de apel este nu numai instanță de control judiciar, ci realizează și o nouă judecată asupra fondului, în limitele stabilite prin dispozițiile art. 477 și 478 C.proc.civ.
Pe de ală parte însă, s-a reținut că, la nivel teoretic, funcționează regula anteriorității creanței creditorului, însă, curtea de apel a admis că atare regulă permite și excepția unui creditor ulterior care va putea introduce acțiunea pauliană și atunci când creanța sa există în principiu la data încheierii actului fraudulos, moment la care exista perspectiva certă a intrării creditorului într-un raport juridic cu debitorul.
Aceasta este situația în care debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, caz în care acesta poate ataca actul respectiv chiar dacă este vorba despre un act anterior nașterii dreptului său de creanță.
De regulă, în doctrină, pentru ilustrarea acestei ipoteze, se face trimitere la exemplul înstrăinării unui bun în scopul sustragerii lui de la confiscare sau de la urmărire silită, astfel că, într-o astfel de situație, actul de înstrăinare este revocabil, chiar dacă a fost încheiat înainte de începerea urmăririi penale, dar după săvârșirea faptei care a dus la condamnarea făptuitorului, cu confiscarea averii și/ sau obligarea lui la plata de despăgubiri civile.
Or, în speța de față, actele a căror inopozabilitate s-a solicitat au fost perfectate nu numai după începerea urmăririi penale, ci chiar după condamnarea pârâtului pentru săvârșirea unor infracțiuni care au avut ca rezultat cauzarea unor prejudicii în dauna bugetului local – abuz în serviciu contra intereselor publice și fals intelectual şi la a căror reparare tinde recurenta.
În privința celor patru dosare civile finalizate cu pronunțarea unor hotărâri judecătorești prin care s-a constituit în favoarea recurentei-creditoare mai multe titluri executorii (deci, pentru care, la data soluționării apelului, aceasta deținea nu numai o creanță certă, ci și lichidă și exigibilă, deci, chiar titluri executorii în sensul dispozițiilor art. 663 C.proc.civ.), excepția anterior enunțată este irelevantă.
Însă, această primă critică recurentei aduce în discuție o situație în care pretinde că două dintre creanțele sale, deși certe la momentul promovării acțiunii revocatorii, ele nu au devenit lichide și exigibile până la data pronunțării instanței de apel, având în vedere că dosarele nr. x/84/2018*/al* şi nr. x/33/2021 (provenind din dosarul nr. x/84/2018* al Tribunalului Maramureș) nu s-au finalizat cu pronunțarea unor hotărâri definitive.
Înalta Curte constată, astfel cum corect susține recurenta, că asupra acestor pretinse creanțe invocate prin motivele de apel, instanța de apel nu s-a pronunțat.
Cum evaluarea acestora din perspectiva prevederilor art. 1563 C.civ. nu poate fi realizată direct în această etapă procesuală, întrucât se opun prevederile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., o atare verificare va reveni instanței de apel în rejudecare.
În acest sens, va fi util ca în rejudecare să se stabilească dacă, având în vedere premisele promovării acțiunii – condamnarea pârâtului C. printr-o hotărâre penală definitivă încă din anul 2014 pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice și fals intelectual, urmată de controalele ulterioare ale Curții de Conturi a României prin Camera de Conturi a Județului Sălaj prin care au fost sesizate o serie de abateri imputabile intimatului (săvârşite de acesta în perioada în care a deţinut funcţia de primar al Comunei A.), care au prejudiciat bugetul local al Comunei A., punându-se în sarcina conducătorului instituţiei să facă demersurile necesare recuperării prejudiciului – caracterul cert al creanței (totalitatea prejudiciului de recuperat de la pârâtul C., deci inclusiv partea de creanțe deduse judecății în cale două cauze) nu rezultă din aceste împrejurări.
Astfel, se va analiza dacă această condamnare a recurentului-pârât, urmată de constatarea de către o autoritate publică (Curtea de Conturi a României) a prejudiciilor cauzate bugetului local prin faptele pentru care s-a dispus condamnarea, dar și reținând obligația stabilită în sarcina recurentei-reclamante (conducătorului unității) de a proceda la recuperarea prejudiciilor de la pârât, nu constituie împrejurări care au aptitudinea prin ele însele de a confirma caracterul cert al creanței.
Către o atare finalitate, se va aprecia și dacă săvârșirea faptelor juridice ilicite de către pârât (ilicitul penal fiind deja stabilit cu autoritate de lucru judecat) nu poate avea semnificația, în contextul pricinii de față, de a fi izvorul creanței certe cu care recurenta reclamantă se legitimează în formularea acțiunii pauliene, având în vedere prevederile art. 1357 C.civ. sau, altfel spus, caracterul faptului juridic ilicit de a fi izvor de obligații, deci, al unei creanţe.
Deși în primul motiv de recurs recurenta reclamantă se raportează doar la pretențiile afirmate în cele două dosare menționate, prin cel de-al doilea motiv de recurs – întemeiat, de asemenea, pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 – prin care se susține că indicarea sumei până la concurența căreia s-a constatat inopozabilitatea celor două acte juridice civile (întinderea creanței) ca fiind contrară prevederilor art. 1565 C.civ. – recurenta se raportează la sumele adiționate de către instanța de apel și care au fost considerate că provin din creanțe certe (la data promovării acțiunii), lichide și exigibile (până la pronunțarea deciziei recurate), creanțe care nu au fost stinse prin plată până la dezînvestirea instanței de apel (ca efect al plăților făcute de pârât pe parcursul soluționării cauzei).
Înalta Curte apreciază a fi fondat şi acest motiv de recurs al recurentei, întrucât dispozițiile art. 1565 C.civ. care reglementează efectele admiterii acțiunii revocatorii nu impun în mod explicit o astfel de condiție, aspect însă insuficient cercetat de curtea de apel.
Astfel, textul evocat prevede:
”(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei.
(2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător.”
Astfel cum s-a arătat deja, acțiunea revocatorie nu reprezintă un act de executare, ci constituie un mijloc legal pus la îndemâna creditorilor pentru a readuce în patrimoniul debitorului insolvabil bunuri urmăribile, în vederea realizării creanței pe care o are împotriva debitorului fraudulos.
Întinderea creanței creditorului are relevanță în procedura executării silite. Potrivit legii ori mențiunilor ce vor fi cuprinse în titlul executoriu, creanța poate avea o anumită întindere pe parcursul soluționării acțiunii pauliene (anterior promovării acţiunii insolvabilitatea debitorului putând fi numai parțială, atunci când totalitatea bunurilor sale este de o valoare inferioară creanței creditorului) și o altă întindere la momentul executării silite (de exemplu, pentru că au fost se adaugă dobânda moratorie sau că valoarea creanței a fost actualizată la momentul executării ori ca efect al unor plăți parțiale etc.).
În aceste condiții, se apreciază că efectul de inopozabilitate față de creditor a actului fraudulos nu este în necesară legătură cu întinderea creanței, ci doar cu existența certă a acesteia.
Ca urmare a admiterii acțiunii revocatorii, actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi inopozabil între creditor și terțul dobânditor, astfel încât creditorul va putea urmări bunul sau bunurile care formau obiectul actului, ca și cum acestea nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul debitorului.
Având în vedere că acțiunea revocatorie este proprie creditorului care o intentează, admiterea ei va produce efecte relative, în sensul că va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant și, dacă este cazul, de creditorii intervenienți, potrivit art. 1565 alin. (1) C.civ. (ipoteză ce nu se verifică în speța pendinte).
Față de ceilalți creditori ai debitorului, ca și între debitor și terțul dobânditor, admiterea acțiunii pauliene nu produce niciun efect, ceea ce înseamnă că în raport cu aceștia actul se consideră că nu a fost revocat (desființat); drept urmare, eventualul excedent care ar rămâne după satisfacerea creanței creditorului care a promovat acțiunea pauliană va aparține terțului dobânditor.
Înalta Curte constată că ar putea fi luată în considerare împrejurarea că întinderea exactă a creanței ar putea prezenta relevanță și în situația în care terțul dobânditor al bunurilor prin actul fraudulos dorește să păstreze bunurile, astfel încât este necesar să achite creditorului, căruia îi profită admiterea acțiunii, o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de creditor prin încheierea actului, astfel cum prevede art. 1565 alin. (2) teza I C.civ.; teza a II-a din art. 1562 alin. (2) C.civ. reglementează însă și cazul contrar, în care terțul abandonează bunul în mâinile creditorului, terțul având la dispoziție un drept de opțiune între cele două conduite prevăzute de lege.
Într-o astfel de ipoteză pare a se verifica cerința unei utilități a menționării în dispozitivul hotărârii de soluționare a acțiunii revocatorii a sumei până la concurența căreia este operantă ficțiunea actului revocat între creditor și terțul dobânditor.
Cu toate acestea, în mod real o astfel de utilitate nu se confirmă, întrucât, pe de o parte, acest aspect privește procedura de executare silită (ulterioară rămânerii definitive a soluției de admitere a acțiunii pauliene), iar pe de altă parte, ar mai trebui precizat că întinderea creanței menționate de instanța de apel, pentru a stabili limitele inopozabilității actului revocat între creditor și terțul dobânditor, nu va putea avea efectul reducerii sumei în care se concretizează creanța certă, lichidă și exigibilă, potrivit titlului executoriu pe care acesta îl va deține împotriva debitorului pentru declanșarea executării silite împotriva acestuia (dacă aceasta va fi superioară sumei menționate în dispozitivul de admitere a acțiunii revocatorii), după cum nici nu va da dreptul creditorului să execute o creanță de o valoare mai mare decât cea care rezultă din însuși titlul executoriu (pentru cazul în care aceasta ar inferioară celei menționate în dispozitivul hotărârii de admitere a acțiunii revocatorii).
Înalta Curte apreciază că și al treilea motiv de recurs fundamentat tot pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., este fondat, recurenta invocând greșita aplicare de instanța de apel a prevederilor art. 908 alin. (1) pct. 3 C.civ., pe temeiul cărora a dispus rectificarea încheierilor de carte funciară.
Cu referire la acest capăt de cerere accesoriu, se reține că instanța de apel a dispus, în temeiul art. 908 alin. (1) pct. 3 C.civ. ”rectificarea înscrierilor în cartea funciară în limitele inopozabilității mai sus constatate”.
Astfel cum corect susține recurenta, potrivit prevederilor art. 907 C.civ.: ”(1) Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.
(2) Prin rectificare se înțelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară.”
Iar art. 908 alin. (1) pct. 3 C.civ. stabilește: ”(1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:
3. nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.”
Înalta Curte constată că potrivit art. 881 C.civ. înscrierile în cartea funciară sunt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie și notarea (alin. 1); intabularea și înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referă la înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară (alin. 2); înscrierea provizorie și notarea se fac numai în cazurile prevăzute de lege (alin. 3).
Astfel cum instanța de apel a reținut, litigiul de față a fost notat în cartea funciară, având în vedere că această înscriere are caracter obligatoriu, potrivit art. 902 alin. (2) pct. 19 C.civ. care enumeră în mod explicit și acțiunea revocatorie ca fiind supusă notării.
Se apreciază astfel că admiterea acțiunii revocatorii nu poate conduce la rectificarea înscrierii de carte funciară care reflectă drepturile tabulare ale pârâtei D., precum și ipoteca ce a fost constituită în favoarea intimatului F. asupra bunurilor dobândite în proprietate exclusivă de către această intimată, în urma partajului efectuat în timpul căsătoriei, întrucât nu este întrunită nici condiția normei generale de la de la art. 907 alin. (2) – nefiind vorba despre o înscriere eronată sau inexactă în cartea funciară, dar nici a celei de la art. 908 alin. (1) pct. 3 C.civ., întrucât actele juridice inopozabile în raporturile dintre creditor și terțul dobânditor, continuă să aibă existență juridică valabilă între debitor și terțul dobânditor, precum și față de oricare alt terț care nu a intervenit în acțiunea pauliană potrivit art. 1565 alin. (1) C.civ.
Așa cum s-a arătat, prin admiterea acțiunii revocatorii, actele frauduloase devin inopozabile față de recurenta-reclamantă, astfel încât, aceasta va putea urmări bunurile ca și cum niciodată nu ar fi ieșit din patrimoniul debitorului său; altfel spus, acțiunea revocatorie produce, din acest punct de vedere, efecte identice anulării actului, ducând la desființarea acestuia între creditor și terțul dobânditor; cu toate acestea, se deosebește de acțiunea în anulare care produce efecte față de orice persoană, întrucât acțiunea revocatorie produce numai efecte relative, respectiv doar între creditor și terțul dobânditor.
Actele atacate în speță (actul de partaj în timpul căsătoriei și contractul de împrumut cu fideiusiune) rămân valabile între părțile care le-au încheiat și deplin opozabile față de toate celelalte persoane.
În aceste condiții, înscrierile de carte funciară prin care se asigură opozabilitatea față de terți a celor două acte juridice nu pot fi supuse rectificării pe temeiul art. 908 alin. (1) pct. 3 C.civ., întrucât ele sunt în continuare corespunzătoare realității juridice față de orice alți terți, având în vedere că între părți nu au încetat efectele actelor juridice în baza cărora s-au înscris.
Așa fiind, operațiunea de carte funciară determinată de admiterea acțiunii pauliene nu viza rectificarea înscrierii în cartea funciară a drepturilor intimaților D. și F. (și cu atât mai puțin anularea pretinsă de recurentă), astfel încât, instanța de apel era ținută ca prin mențiunile de carte funciară pe care le dispunea, să dea efect celor prevăzute de art. 1565 alin. (2) teza a II-a C.civ., anume să se asigure ”indisponibilizarea bunului până la încetarea executării silite a creanțelor pe care s-a întemeiat acțiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător.”
Drept urmare, în rejudecare, instanţa de apel, în soluţionarea cererii reclamantei de anulare a menţiunilor de carte funciară, va identifica operaţiunea de carte funciară ce va corespunde scopului prevăzut de norma citată, sens în care va interpreta această solicitare a reclamantei în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C.proc.civ.
Ultima critică formulată de recurenta-reclamantă – recalificată de Înalta Curte în teza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. – se consideră, de asemenea, a fi fondată.
Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material prin soluția dată capătului de cerere prin care a solicitat să se dispună o nouă sistare a stării de indiviziune cu privire la totalitatea bunurilor comune ale soților C. şi D., evidenţiate în actul de partaj voluntar, bunuri dobândite de aceștia în timpul căsătoriei.
Curtea de apel a reținut că deși actul de partaj încheiat între soții C. şi D. în timpul căsătoriei este inopozabil între creditor (recurenta-reclamantă) și intimata-pârâtă D. (terţ), nu se poate proceda la o nouă sistare a proprietății devălmașe a soților pe calea unui partaj judiciar, întrucât admiterea acţiunii pauliene nu are ca efect desființarea cu efect retroactiv a actului de partaj voluntar.
În acest sens, s-a făcut trimitere la prevederile art. 1565 alin. (2) teza a II-a C.civ. și la drepturile creditorului de a executa silit imobilul (pe temeiul titlului executoriu şi a hotărârii de admitere a acţiunii pauliene), ca şi cum el nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului, înstrăinarea nefiind opozabilă creditorului.
Înalta Curte apreciază că soluția dată acestei cereri încalcă efectele admiterii acțiunii pauliene, întrucât în raporturile dintre creditor și terțul dobânditor, actul de partaj voluntar este inopozabil (sau revocat ori desființat), creditorul putând să ignore încheierea actului și să adopte, în vederea realizării creanțelor sale, aceeași conduită permisă de lege, precum în situația în care actele frauduloase nu ar fi fost încheiate, dar cu luarea în considerare a efectelor specifice redate la art. 1565 C.civ.
Or, situația anterioară încheierii actelor frauduloase (actul de partaj și actul de împrumut cu fideiusiune), inopozabile recurentei-reclamante, era aceea a proprietății devălmașe a soților C. şi D. asupra imobilelor și a celorlalte bunuri cu privire la care au încheiat actul de partaj voluntar aut. sub nr. 296/22.02.2018 a BNP X., astfel încât, pentru reclamantă, ele au redevenit bunuri comune ale soților, în timp ce creanțele pe care s-a întemeiat în formularea acțiunii de față, sunt datorii personale ale recurentului-pârât C., nefiind datorii comune (deci, și ale intimatei D.).
Ca atare, pentru a se da eficiență dispozițiilor art. 1565 alin. (2) teza a II-a C.civ., astfel încât recurenta-reclamantă să poată trece la executarea silită a imobilelor ce au făcut obiectul partajului voluntar, pentru realizarea creanțelor împotriva debitorului său C., era necesar a se observa dispozițiile art. 818 C.proc.civ. care interzic urmărirea silită a bunurilor proprietate devălmașă de către creditorii personali ai unui debitor codevălmaș:
”(1) Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaș nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi partajul acestora. La cererea creditorului acțiunea în împărțeală poate fi notată în cartea funciară. (…)”
Or, instanţa de apel, respingând această cerere a reclamantei, a nesocotit această normă şi caracterul imperativ al acesteia, lipsind demersul recurentei-reclamante de orice finalitate, dată fiind imposibilitatea legală a acesteia de a executa silit bunuri comune pentru datoriile personale ale unuia dintre soţi.
Înalta Curte nu va analiza şi criticile reclamantei privind modalitatea de partajare pe care o
propune în soluţionarea acestui capăt de cerere, având în vedere soluţiile procedurale ce se află la îndemâna Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, conform art. 497 C.proc.civ.
În ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte constată că recurentul-pârât formulează critici cu privire la condițiile acțiunii pauliene (cerința creanței certe la data formulării acțiunii, dar lichidă și exigibilă la data pronunțării asupra acțiunii), precum și referitoare la semnificația dată de curtea de apel noțiunii de prejudiciu al creditorului, în contextul acțiunii pauliene.
Însă, aceste critici și-au găsit deja dezlegarea în analizarea recursului declarat de reclamantă, astfel încât sunt valabile aceleași argumente și dezlegări ale acestei instanțe, ce nu vor fi reluate.
Referitor însă la chestiunea încălcării competenței materiale procesuale a unei instanțe specializate în soluționarea cauzelor ce constituie litigii sau conflicte de muncă (dosarele în care se tinde angajarea răspunderii sale materiale pentru acte săvârșite în exercitarea mandatului de primar, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile din Codul muncii, potrivit deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nr. 16/2016), Înalta Curte constată că recurentul-pârât invocă pentru prima dată în această etapă procesuală o atare critică, astfel încât ea nu ar putea fi analizată direct în recurs, așa cum rezultă din prevederile art. 488 alin. (2) C.proc.civ.
Subsidiar, se constată că analizându-se caracterul cert al creanței la data promovării acțiunii pauliene, instanța învestită cu soluționarea acesteia nu dă o rezolvare pe fondul raportului juridic litigios la care recurentul-pârât face referire; în plus, astfel cum s-a arătat, curtea de apel a reținut caracterul cert al creanțelor recurentei împotriva sa, care deja erau lichide și exigibile la data pronunțării deciziei recurate, fiind vorba despre creanțe recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de instanțele competente.
Referitor la contractul de împrumut cu fideiusiune aut. sub nr. 433/4.03.2019 de BNP X., recurentul-pârât contestă calificarea dată de instanța de apel acestui act juridic ca fiind un act cu titlu gratuit, ceea ce, în analiza curții de apel a atras neincidența cerinței complicității terțului (intimatul-pârât împrumutător F.) la fraudarea drepturilor creditoarei (recurenta-reclamantă).
Definiția legală a contractului de împrumut de consumație se regăsește la art. 2158 C.civ.: ”(1) Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate.”
Or, în condițiile în care din cuprinsul clauzelor contractuale curtea de apel a constatat că împrumutul a fost acordat fără dobândă (în oricare dintre modalitățile permise de art. 2168 C.civ.), în mod corect a fost calificat acesta contract de împrumut ca fiind un contract cu titlu gratuit.
Este cu titlu oneros acel act juridic în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte părți, se urmărește obținerea altui folos patrimonial.
În schimb, este cu titlu gratuit acel act juridic prin care se procură un folos patrimonial fără a se urmări în schimb obținerea altui folos patrimonial.
Or, contractul de împrumut de consumație fără dobândă se suprapune celei din urmă definiții, instanța de apel reținând în mod corect că intimatul-pârât F., deși a furnizat un folos patrimonial recurentului-pârât C. (suma de bani împrumutată) nu a primit în schimb un alt folos patrimonial (dobândă), ca preț al folosinței sumei împrumutate.
Obligația de restituire a sumei împrumutate vizează efectele contractului sau obiectul obligației împrumutatului, nu acesta fiind criteriul legal pentru calificarea contractului ca fiind cu titlu cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ci absența folosului patrimonial pentru împrumutător.
În realitate, recurentul-pârât face confuzie între actele juridice cu titlu gratuit (precum contractul de împrumut fără dobândă) și liberalități (precum donația sau legatul).
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că ”absența garanțiilor personale” ale recurentului-creditor pentru garantarea restituirii împrumutului către F. nu a constituit un argument pentru calificarea contractului de împrumut ca fiind cu titlu gratuit, ci a reprezentat o circumstanță reținută de instanța de apel pentru a se constata inopozabilitatea față de reclamantă și a contractului de fideiusiune încheiat de către soția debitorului, după promovarea prezentei acțiuni revocatorii, care a și renunțat la beneficiul de discuțiune și la cel de diviziune, circumstanțe care au condus la concluzia că și prin această operațiune juridică recurentul-pârât și-a ”conservat”, în raport cu reclamanta cauzei de față, starea de insolvabilitate generată de partajul bunurilor comune, punând-o pe aceasta în imposibilitatea executării silite a bunurilor care fac obiectul actului de partaj voluntar, chiar şi pentru ipoteza admiterii acţiunii revocatorii şi declarării inopozabilităţii partajului.
În contextul criticilor formulate de recurentul-pârât prin recursul incident, Înalta Curte constată că sunt lipsite de obiect susținerile privind caracterul simulat al contractului de împrumut, având în vedere că în apel au fost înlăturate considerentele din cuprinsul sentinței referitoare la caracterul fictiv al acestui act juridic.
Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 C.proc.civ., a admis recursul principal declarat de reclamantă, a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, având în vedere caracterul fondat al criticilor întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., astfel cum au fost analizate în decizia de față, recursul incident fiind respins ca nefondat.
