Acțiuni având ca obiect pretenții–debit și penalități de întârziere, formulate de o societate comercială furnizor de servicii web, în calitate de reclamant, în contradictoriu cu unități administrativ-teritoriale, în calitate de pârât, întemeiate pe contracte de prestări servicii încheiate în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, cu referire la obligația de plată a penalităților și, în special, la cuantumul acestora, față de specificul comun al situației de fapt, al clauzelor contractuale invocate și prin raportare la incidența art. 4 din Legea nr. 469/2002 a reprezentat o problemă de practică judiciară neunitară soluționată de INM.
În practica judiciară s-au observat că în primele litigii, din punct de vedere cronologic având ca obiect plata penalităților, instanța de fond a admis acțiunea în totalitate și a obligat pârâții la plata unor penalități, accesorii ale debitelor principale admise prin acțiuni anterioare, într-un cuantum care depășește chiar și de 12 ori valoarea debitului principal.
În aceste litigii, pârâtele unitățile administrativ-teritoriale nu au invocat incidența dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 și nici instanța nu a analizat din oficiu această împrejurare (sentința civilă nr. 381/18.09.2012, dosar nr. 3789/99/2012; sentința civilă nr. 845/01.04.2014, dosar nr. 7433/99/2013).
Instanța a dat eficiență exclusiv dispozițiilor art. 369, art. 1073, art. 1081 C. civ. și clauzei prevăzute la art. 5.4. din contractul părților, conform căreia: „Neplata la termen a unei facturi atrage dreptul operatorului de a solicita beneficiarului plata de penalități de întârziere de 1,19% pe zi calendaristică, calculate asupra contravalorii facturii, până la data achitării integrale a debitului”, precum și dispozițiile referitoare la termenul de la care curg aceste penalități (conform art. 5.5. din contract, în termen de maxim 15 zile calendaristice de la data emiterii).
b) Într-o altă opinie, instanța a reținut că: „pretenția reclamantei nu are un fundament contractual, întrucât, chiar dacă părțile au stipulat în art. 5.4. al contractului, plata unor penalități de 1,19% pe zi calendaristică, calculate asupra contravalorii facturii, până la data achitării integrale a debitului, la epoca încheierii convenției era în vigoare Legea nr. 469/2002, care prevedea la art. 4 că totalul penalităților de întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.
Abrogarea Legii nr. 469/2002 în iulie 2009 nu are influență, atâta timp cât părțile nu au modificat explicit clauzele contractului cu scopul de a include și penalitățile de întârziere
într-un cuantum mai mare decât al creanței principale. Dacă inițial voința neechivocă a părților a fost de a nu se stabili penalități mai ridicate, schimbarea acestei înțelegeri nu se poate demonstra decât prin prezentarea unui act modificator al contractului, document inexistent în speță. S-a mai avut în vedere, în aceeași opinie, regula după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ceea ce impune să fie luată în considerare exclusiv voința părților la momentul încheierii contractului.
În opinia Institutului Național al Magistraturii pentru litigiile privind contractele administrative, art. 8 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie regula potrivit căreia principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public, astfel că soluția limitării cuantumului penalităților de întârziere la valoarea debitului principal asigură echilibrul rezonabil între interesul legitim privat al furnizorului serviciului și interesul public al unității administrativ-teritoriale beneficiare.
În unanimitate, a fost însușită opinia exprimată de formatorul INM, cu reținerea motivării suplimentare indicată și în propunerea înaintată de Curtea de Apel Iași, în sensul că limitarea cuantumului penalităților de întârziere la valoarea debitului principal se justifică și după abrogarea dispozițiilor Legii nr. 469/2002 (lege sub imperiul căreia au fost încheiate contractele) în absența unei înțelegeri ulterioare a părților în sensul înlăturării efectelor dispozițiilor din actul normativ menționat, prin stipularea expresă a penalităților într-un cuantum mai mare decât cel al creanței principale.
