În Monitorul Oficial nr.1102/5.XI.2024 a fost publicată Decizia nr. Nr.49 din 7 octombrie 2024 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava — Secția penală și pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Dacă în interpretarea dispozițiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală și ale art. 1.370 din Codul civil este admisibilă acțiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârșirea infracțiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeași infracțiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenții civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării”
În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală și ale art. 1.370 din Codul civil, este admisibilă acțiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârșirea infracțiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeași infracțiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că În noua codificare penală, infracțiunea de încăierare este reglementată prin dispozițiile art. 198 din Codul penal, fiind inclusă în Partea specială, titlul I, capitolul II „Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății”. Incriminarea cuprinde o variantă-tip și trei variante agravate.
167. Varianta-tip a infracțiunii de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, constă în participarea la o încăierare și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
168. Prima variantă agravată prevăzută de art. 198 alin. (2) din Codul penal se referă la situația în care, dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane și nu se cunoaște care dintre participanți a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepția victimei, care răspunde potrivit variantei-tip prevăzute art. 198 alin. (1) din Codul penal.
169. Alte două variante agravate intervin atunci când prin fapta săvârșită în condițiile alin. (2) s-a cauzat moartea unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani [art. 198 alin. (3) teza I din Codul penal], iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime [art. 198 alin. (3) teza a II-a din Codul penal].
170. Art. 198 alin. (4) din Codul penal prevede o cauză de nepedepsire în ceea ce îl privește pe cel care a fost prins în încăierare împotriva voinței sale sau care a încercat să îi despartă pe alții.
171. Prin raportare la valorile sociale ocrotite prin incriminarea faptei de încăierare se reține că, spre deosebire de vechiul Cod penal care includea această faptă în cadrul infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, această infracțiune a fost prevăzută în capitolul II al titlului I din Partea specială a Codului penal, consacrat infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății, deoarece aceasta pune în pericol în primul rând integritatea fizică sau sănătatea persoanei și abia în subsidiar relațiile de conviețuire socială. În plus, încăierarea este reglementată de numeroase legislații în categoria infracțiunilor care aduc atingere sau pun în pericol integritatea corporală (§ 231 din Codul penal german, § 91 din Codul penal austriac, art. 154 din Codul penal spaniol,art. 151 din Codul penal portughez sau art. 133 din Codul penal elvețian)4.
172. Infracțiunea de încăierare, denumită și rix (din limba latină, rixa — „vrajbă”), constă în ciocnirea violentă și spontană între mai multe persoane învrăjbite, desfășurată în îmbulzeală și cu o împletire de acțiuni de așa fel încât este greu de stabilit aportul fiecăreia dintre persoanele prinse în încăierare. Ceea ce este caracteristic rixului este tocmai împletirea actelor de violență, de îmbrânceli, loviri și trânteli între cei angajați în luptă și, de regulă, nu se poate stabili acțiunea concretă a fiecăruia dintre participanți. Ca act de conduită, încăierarea apare ca o faptă de care trebuie să răspundă fiecare dintre participanți și de aceea, prin încăierare se înțelege însăși fapta cuiva de a participa la încăierarea dintre mai multe persoane5.
173. De altfel, legiuitorul a decis să incrimineze distinct încăierarea deoarece răspunderea penală are caracter personal, iar o astfel de faptă este deosebit de gravă indiferent de contribuția fiecărui participant și chiar dacă nu se cunoaște cât reprezintă contribuția unui participant6.
174. Din perspectiva conținutului constitutiv al infracțiunii de încăierare prevăzută de art. 198 din Codul penal, prezintă relevanță pentru chestiunea de drept pusă în discuție obiectul juridic, subiecții activi și pasivi, elementul material și urmarea imediată.
175. Se reține că obiectul juridic principal al acestei infracțiuni este reprezentat de relațiile referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, integritatea fizică, sănătatea sau viața acesteia [în cazul variantei agravate prevăzute de art. 198 alin. (3) din Codul penal]. Obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la conviețuirea socială, precum și relațiile referitoare la menținerea ordinii și a liniștii publice.
176. Specificul acestei infracțiuni este dat de pluralitatea de subiecți activi, privită ca o pluralitate naturală de făptuitori, în absența căreia nu poate fi pusă în discuție infracțiunea de încăierare. Pluralitatea naturală, care exclude coautoratul ca formă a participației penale, poate fi însoțită de pluralitatea ocazională, astfel că participația penală este posibilă sub forma instigării sau a complicității la încăierare.
177. Numărul participanților trebuie să fie suficient de ridicat încât să producă o stare de confuzie cu privire la acțiunile fiecăruia dintre aceștia. Pentru reținerea infracțiunii de încăierare trebuie să existe două tabere de câte cel puțin două persoane fiecare. Necesitatea existenței a două grupări adverse a fost confirmată și în jurisprudență, reținându-se că, atunci când există numai gruparea inculpaților, iar victimele actelor de violență nu constituie o grupare, neavând cunoștință de intenția inculpaților și reacționând numai pentru a se apăra, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de încăierare7.
178. Subiectul pasiv este victima actelor de violență și poate fi orice persoană, fie prinsă fără voia ei în manifestările violente ale celor încăierați, fie chiar unul dintre participanți (autori ai încăierării) și care a suferit leziuni traumatice, o vătămare corporală ori și-a pierdut viața în încăierare.
179. În doctrina de specialitate8 s-a arătat faptul că unul dintre participanții la încăierare poate fi, în același timp, atât subiect activ, cât și subiect pasiv, ceea ce este un alt specific al infracțiunii de încăierare.Elementul material al infracțiunii este reprezentat exclusiv printr-o acțiune, respectiv de participare la o încăierare prin susținerea activă a uneia dintre tabere (care presupune cel puțin câte două persoane în fiecare tabără), de esența faptei de încăierare fiind actele de violență (loviri, îmbrânceli, trântiri, ruperea hainelor).
181. Fapta se consumă în momentul producerii uneia dintre consecințele prevăzute de varianta-tip sau de variantele agravate.
182. Urmarea imediată principală, în cazul variantei-tip, este aceeași cu cea de la infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 din Codul penal, constând în cauzarea de suferințe fizice sau îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile. Rezultă că, în varianta-tip, încăierarea absoarbe infracțiunea de lovire sau alte violențe. În plus, prin săvârșirea faptei există și o urmare secundară, dată fiind reașezarea în actualul Cod penal a infracțiunii de încăierare în cadrul infracțiunilor contra persoanei, respectiv o stare de pericol pentru liniștea și ordinea publică.
183. Astfel, după cum s-a arătat și în doctrină9, în cazul variantei agravate prevăzute în art. 198 alin. (2) din Codul penal, urmarea imediată principală constă în producerea unei vătămări corporale în sensul art. 194 din Codul penal (infirmitate, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, prejudiciu estetic grav și permanent, avort, punerea în primejdie a vieții). În această ipoteză și în condițiile în care nu se poate stabili cu precizie care dintre participanți a exercitat violențele ce au produs urmările arătate, se va aplica tuturor pedeapsa prevăzută la alin. (2). Excepție face victima vătămării corporale, care, deși își păstrează și calitatea de autor, va răspunde în limitele de pedeapsă stabilite de art. 198 alin. (1) din Codul penal. În ipoteza în care se poate stabili autorul nemijlocit al vătămării corporale, varianta agravată nu mai are incidență. Astfel, autorul nemijlocit va răspunde pentru vătămare corporală, iar ceilalți participanți la încăierare, inclusiv victima, vor răspunde pentru încăierare în varianta-tip.
184. Cea de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (3) teza I din art. 198 din Codul penal, prevede rezultatul mai grav care se produce, respectiv decesul unei persoane. Varianta are incidență doar în cazul în care nu se cunoaște care dintre participanți a exercitat violențele ce au provocat decesul. Dacă autorul violențelor poate fi stabilit, el va răspunde, după caz, fie pentru infracțiunea de omor, fie pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar ceilalți participanți vor răspunde pentru încăierare în varianta-tip. Varianta agravată prevăzută la art. 198 alin. (3) teza a II-a din Codul penal se referă la consecința gravă constând în moartea a două sau mai multe persoane.
185. În analiza chestiunii de drept care face obiectul prezentei sesizări nu poate fi ignorat obiectul juridic principal al infracțiunii de încăierare, care constă în relațiile referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viața acesteia, ca urmare a repoziționării infracțiunii de încăierare în capitolul II — Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății din Partea specială a Codului penal. Având în vedere acest obiect juridic, subiectul pasiv al infracțiunii de încăierare este persoana a cărei integritate corporală sau chiar viață a fost vătămată, care poate fi prinsă fără voia ei în manifestările violente ale celor încăierați sau poate fi unul dintre participanți.În cazul infracțiunii de loviri sau alte violențe, două persoane ce se lovesc reciproc dobândesc simultan atât calitatea de inculpat, cât și pe cea de persoană vătămată îndreptățită la repararea prejudiciului.
187. Or, dat fiind faptul că, în cazul variantei-tip, infracțiunea de încăierare absoarbe infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 din Codul penal, este firesc ca situația să fie similară și în cazul infracțiunii de încăierare între două grupuri care se înfruntă.
188. În ipoteza în care s-ar aprecia că acțiunea civilă exercitată de către un participant la încăierare împotriva altui participant este inadmisibilă, ar însemna ca victima încăierării, spre deosebire de victima infracțiunii de loviri sau alte violențe, să nu beneficieze de protecție juridică, deși urmarea imediată a celor două infracțiuni este identică.
189. Din această perspectivă, un argument în plus reiese din conținutul dispozițiilor art. 198 alin. (2) din Codul penal, potrivit cărora, dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane și nu se cunoaște care dintre participanți a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepția victimei, care răspunde potrivit alin. (1) al aceluiași articol.
190. Așadar, dacă se cauzează o vătămare corporală, participanții la încăierare vor răspunde pentru varianta mai gravă, în timp ce persoana implicată în încăierare care a suferit vătămarea corporală va răspunde pentru varianta-tip prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal.
191. Rezultă că norma juridică prevede explicit posibilitatea ca persoana care este subiect pasiv al infracțiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (2) din Codul penal să fie în același timp subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal.
192. Din analiza conținutului constitutiv al variantei-tip, respectiv al primei variante agravate a infracțiunii de încăierare, nu pot fi identificate, sub aspectul laturii civile, argumente pentru a distinge între dispozițiile alin. (1) și alin. (2) ale art. 198 din Codul penal.
193. Pentru identitate de rațiune, conform principiului unde se aplică același raționament, se aplică aceeași soluție (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet), în cazul în care se produc, prin încăierare, urmările prevăzute de art. 193 din Codul penal, participantul sau participanții care vor suferi aceste consecințe dobândesc o dublă calitate, atât de inculpat, cât și de persoană care o suferit o vătămare (persoană vătămată). De altfel, așa cum a consacrat doctrina anterior menționată, o particularitate a infracțiunii de încăierare este aceea că subiectul pasiv poate fi și subiect activ al acestei infracțiuni.
194. În planul răspunderii civile delictuale, conform art. 1.357 alin. (1) și (2) din Codul civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Potrivit art. 1.381 alin. (1) și (2) din Codul civil, orice prejudiciu dă dreptul la reparație, care se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.
195. Stabilirea răspunderii civile delictuale presupune îndeplinirea următoarelor condiții: săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, material sau moral, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția, chiar sub forma celei mai ușoare culpe.Potrivit art. 79 din Codul de procedură penală, persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numește persoană vătămată. Conform dispozițiilor art. 19 alin. (1), (2) și (5) din Codul de procedură penală, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, iar această acțiune civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente. Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile.
197. Atât timp cât, în urma încăierării, unul sau mai mulți participanți suferă o vătămare a integrității corporale, prejudiciul cauzat nu poate rămâne neacoperit, iar tragerea la răspundere civilă a celorlalți participanți la încăierare se realizează după regulile concursului de acțiuni cauzatoare de prejudiciu și ale concursului de vinovății.
198. Se constată că admiterea acțiunii civile și obligarea unui participant la încăierare la plata unor despăgubiri către un alt participant care a suferit vătămări nu conduc la negarea vinovăției participantului despăgubit pentru suferirea unui prejudiciu sau la concluzia că, prin implicarea în încăierare, participantul și-a asumat posibila vătămare corporală.
199. Această concluzie este susținută de dispozițiile art. 1.371 din Codul civil, potrivit cărora, în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
200. Față de conținutul concret al dispozițiilor legale anterior enunțate reiese că exercitarea acțiunii civile de către victimă este permisă chiar și în cazurile în care victima a contribuit la producerea prejudiciului, acționând cu intenție sau din culpă.
201. În ceea ce privește modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, în contextul soluționării acțiunii civile în procesul penal, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 12 din 16 mai 201610, a reținut că textul de lege reglementează situația în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăție, aspect ce rezultă din folosirea expresiei cu intenție sau din culpă. Consecința aplicării acestei reguli are drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
202. Prin aceeași decizie s-a reținut că dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia. () Ceea ce interesează este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din Codul civil, și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se rețineexistența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.
203. Așa stând lucrurile, actualul Cod civil instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la concluzia că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului și care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate și, indirect, prin aceasta, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale reținute în sarcina autorului faptei ilicite.
204. Instanța supremă a statuat că art. 1.371 alin. (1) din Codul civil trebuie avut în vedere prin corelare cu art. 16 din Codul civil, care se referă la „vinovăție”, și trebuie interpretat în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.
205. Se constată așadar că răspunderea civilă delictuală, obiect al acțiunii civile în procesul penal, este evaluată din perspectiva vinovăției, iar nu a caracterului conduitei victimei.
206. Consecința acestui raționament constă în reținerea faptului că participantul cu intenție la încăierare poate avea și calitatea de victimă dacă a suferit un prejudiciu, independent de faptul că a comis sau nu un act ilicit, ceea ce legitimează procesual participarea acestuia în procesul penal, ca parte civilă. Așa cum s-a arătat anterior, specificul acestei infracțiuni este dat de pluralitatea de subiecți activi, însă un participant la încăierare poate fi, în același timp, atât subiect activ, cât și subiect pasiv al acestei infracțiuni.
207. Din prisma tipicității infracțiunii de încăierare, faptul că nu poate fi stabilită contribuția fiecărei persoane la prejudiciul produs nu imprimă un caracter inadmisibil acțiunii civile promovate de persoana care a participat la încăierare și a suferit o vătămare, având în vedere prevederile art. 1.370 din Codul civil care consacră principiul solidarității, potrivit cărora, dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă.
208. În plus, Codul civil reglementează situații similare, de exemplu situația în care prin comiterea unei fapte, sub imperiul excesului scuzabil, se depășesc limitele legitimei apărări, cauzându-se un prejudiciu celui care a generat atacul inițial.
209. Astfel, art. 1.360 alin. (2) din Codul civil prevede că va putea fi obligat la plata unei indemnizații cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări. Pentru obligarea autorului la plata indemnizației este necesar ca fapta să întrunească elementele constitutive ale infracțiunii, iar limitele legitimei apărări să fie depășite. Prin săvârșirea faptei în această modalitate, victima inițială devine agresor care în calitate de autor al ripostei-infracțiune va putea fi obligat la indemnizare. Cuantumul indemnizației se stabilește în raport cu circumstanțele săvârșirii faptei, unul dintre criteriile esențiale în evaluarea prejudiciului fiind echitatea, principiu general al dreptului11.
