Prin DECIZIA Nr.20 din 22 aprilie 2024 publicată în Monitorul Oficial nr.534/7.VI.2024 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în vederea lămuririi următoarei probleme de drept:
„În interpretarea dispozițiilor art. 169, art. 174, art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere dezlegările în Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, este admisibilă calea de atac a apelului împotriva sentinței de atragere a răspunderii patrimoniale pentru starea de insolvență, în ipoteza rămânerii definitive prin neapelare a închiderii procedurii?”.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că inadmisibilitatea, ca sancțiune procedurală, împiedică soluționarea pe fond a cauzei, efectul ei fiind respingerea cererii de chemare în judecată. Instanța supremă a statuat deja că acțiunea în antrenarea răspunderii pentru intrarea în insolvență, formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, trebuie soluționată definitiv (inclusiv calea de atac a apelului) înainte de închiderea procedurii insolvenței, neexistând nicio neclaritate sub acest aspect.
Inadmisibilitatea apelului formulat într-o acțiune de antrenare a răspunderii, înainte de închiderea procedurii, dar soluționat după închiderea procedurii insolvenței printr-o hotărâre definitivă, trebuie analizată prin raportare la dispozițiile art. 43, 45 și 46 din Legea nr. 85/2014, care se completează cu dispozițiile art. 457 din Codul de procedură civilă.
Se constată că instanța de trimitere nu face însă nicio referire la art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevede că hotărârile judecătorului-sindic pot fi atacate cu apel, una dintre aceste hotărâri fiind cea pronunțată în condițiile art. 45 alin. (1) lit. h) din aceeași lege, judecătorul-sindic soluționând cererile de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență, potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2014.
De asemenea, instanța de trimitere nu supune instanței supreme nicio interpretare în drept asupra vreunei norme ce reglementează condițiile exercitării căii de atac a apelului în procedura insolvenței și nici nu precizează care este dificultatea de interpretare a dispozițiilor din legea specială privitoare la calea de atac a apelului, dar nici a prevederilor art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu care se completează norma specială.
Dispozițiile legale, potrivit cărora hotărârea judecătorească pronunțată de judecătorul-sindic este supusă apelului, în condițiile și termenele stabilite de lege, nu prezintă nicio neclaritate în redactarea și conținutul lor, acestea reglementând în termeni clari, neechivoci, că împotriva hotărârii judecătorului-sindic, prin care se soluționează cererile de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență, potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2014, se poate formula apel.
În realitate, instanța de trimitere solicită instanței supreme să îi indice dacă trebuie să respingă calea de atac ca inadmisibilă sau să judece apelul, devoluând cauza, în contextul rămânerii definitive a hotărârii de închidere a procedurii insolvenței.
Formularea în acești termeni a sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie însă exigențelor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru că nu urmărește, în realitate, o interpretare și dezlegare de principiu asupra unor norme neclare, lapidare, incoerente, ci, dimpotrivă, pune o problemă de exercitare a căii de atac a apelului în cadrul acțiunii de antrenare a răspunderii, într-o anumită fază a procedurii insolvenței.
Or, acesta este atributul instanței de trimitere, în virtutea plenitudinii ei de jurisdicție, de a stabili, în concret, dacă acțiunea cu care a fost sesizată și care cuprinde toate mijloacele procesuale pe care legea le pune la dispoziție părților pentru protejarea drepturilor subiective și a altor situații juridice, inclusiv a căilor de atac, este sau nu admisibilă, prin raportare la momentul sesizării judecătorului-sindic și cel al rămânerii definitive a hotărârii de închidere a procedurii insolvenței.
Toate aceste elemente ce trebuie supuse aprecierii rezultă, însă, în mod punctual, din situația de fapt a pricinii, căreia instanța de trimitere trebuie să îi dea soluția corespunzătoare, ceea ce îi va permite determinarea corectă a regimului juridic al acțiunii, inclusiv sub aspectul exercitării căii de atac a apelului și deci a admisibilității/inadmisibilității acestuia.
Ca atare, în mod inadecvat, în sesizarea de hotărâre prealabilă, sub pretextul lămuririi unor norme de drept care, în realitate, nu reglementează condițiile de exercitare a apelului, se solicită, de fapt, determinarea de către instanța supremă a soluției ce trebuie pronunțată de instanța de trimitere.
Cum s-a statuat deja în mod constant, în procedura pronunțării hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de stabilire a normei incidente, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților, impreciziunilor ori lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicționale adecvate și unitare2.
De asemenea, tot ca aspect al inadmisibilității sesizării, se constată că problema soluționării definitive a acțiunii de atragere a răspunderii înainte de a se închide procedura insolvenței a primit deja dezlegări jurisdicționale, fiind prezentate și consecințele juridice ale nerespectării dispozițiilor legale care reglementează această chestiune de drept, neputându-se susține că ar fi vorba despre o problemă de drept cu caracter de noutate, aptă să reclame intervenția instanței supreme, în scopul preîntâmpinării unei practici divergente.
În legătură cu această cerință și în lipsa unei definiții ori a unor criterii legale predeterminate, evaluarea ei în concret revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept3.
Astfel, s-a statuat că această condiție este îndeplinită atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori atunci când chestiuni noi de drept sunt generate de un act normativ mai vechi, în situația în care aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate și nu există jurisprudență cu privire la interpretarea acesteia sau dacă se impune clarificarea unei asemenea norme într-un nou context legislativ, din care rezultă dificultăți de interpretare.
Nu mai subzistă însă acest caracter de noutate pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unor interpretări concretizate într-o jurisprudență consacrată, când s-a depășit, așadar, stadiul unei practici incipiente, în curs de formare4.
Instanța de trimitere susține că noutatea chestiunii de drept este dată de interpretarea dispozițiilor art. 174, ale art. 173 alin. (2), precum și ale art. 180 din Legea nr. 85/2014 prin Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 26 ianuarie 2023.
Pe de o parte, prin decizia menționată mai sus, instanța supremă nu a statuat cu privire la inadmisibilitatea căii de atac a apelului în procedura insolvenței, iar, pe de altă parte, cu privire la necesitatea soluționării definitive a acțiunii de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvență, formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, înainte de închiderea procedurii insolvenței, și cu privire la consecințele închiderii procedurii s-au pronunțat atât Curtea Constituțională, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, prin Decizia nr. 363/2014, Curtea Constituțională a reținut, la paragraful 23, că:
„Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 85/2006, prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/ lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, toate acțiunile și cererile formulate în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 se soluționează înainte de închiderea procedurii”.
Apoi, prin considerentele Deciziei nr. 2 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 7 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, la paragrafele 33—35, a statuat următoarele:
„(…) nici societatea radiată și nici lichidatorul chemat în judecată în nume propriu nu pot sta în proces.
Astfel, societatea radiată, chemată în judecată prin fostul lichidator, nu mai îndeplinește condiția capacității de folosință, esențială pentru participarea în raportul litigios [art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă/art. 32 alin. (1) lit. a) și art. 56 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală, deoarece, de la momentul radierii societății pe care o reprezenta, acesta nu mai poate exercita nicio atribuție în legătură cu societatea radiată, fiind degrevat de orice responsabilitate (art. 136 din Legea nr. 85/2006, în prezent abrogată; art. 180 din Legea nr. 85/2014, în vigoare la acest moment).
În sensul lipsei capacității procesuale de folosință a angajatorului care a parcurs procedurile de insolvență, fiind, în cele din urmă, radiat din registrul comerțului, sunt și dispozițiile art. 244 și art. 251 din Codul civil, care prevăd modurile de încetare a persoanei juridice, respectiv data încetării personalității juridice”.
De asemenea, prin Decizia nr. 36 din 6 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 28 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la paragrafele 38—40 și 46, a reținut că:
„Dispozițiile art. 180 din Legea nr. 85/2014 nu prezintă însă o noutate legislativă în planul procedurii speciale a insolvenței. Potrivit dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 85/2006, prin
închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/ lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați.
În mod similar, anterior Legii nr. 85/2006, art. 135 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevedea de asemenea: «Prin închiderea procedurii judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați.»
Chiar dacă nu există o sinonimie perfectă a textelor de lege citate, se poate observa că reglementările succesive dispun în mod similar asupra efectelor închiderii procedurii insolvenței.(…)
(…) verificarea jurisprudenței permite constatarea că textul de lege la care se face referire în conținutul sesizării a primit în practica instanțelor de judecată interpretări și aplicări care au conturat deja o jurisprudență consistentă, pentru a mai putea subzista elementul de noutate în abordarea acestuia (…)”.
În continuare, prin Decizia nr. 14 din 27 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 13 septembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, la paragrafele 81—84, s-a statuat că:
„Din interpretarea logică a prevederilor alin. (1) al art. 169 din Legea nr. 85/2014 și ținând seama de scopul procedurii insolvenței reliefat în cuprinsul art. 2 din același act normativ, rezultă că răspunderea persoanelor care au contribuit la starea de insolvență prin una dintre faptele enumerate depinde de existența și actualitatea procedurii de insolvență deschise față de debitorul persoană juridică și de constatarea insuficienței activului pentru plata întregului pasiv. Răspunderea persoanelor vinovate se antrenează exclusiv în considerarea realizării scopului procedurii insolvenței.
Răspunderea membrilor organelor de supraveghere/ conducere sau a oricărei persoane care a cauzat starea de insolvență a debitorului persoană juridică constituie parte integrantă din procedura insolvenței privită în ansamblul legii- cadru în materie. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 171 din Legea nr. 85/2014, această formă de răspundere poate fi declanșată atât în etapa procedurii reorganizării judiciare, cât și în faliment, atât în cazul procedurii generale, cât și în cazul procedurii simplificate. În situația reorganizării judiciare, sumele de bani obținute ca urmare a atragerii răspunderii persoanelor responsabile vor fi destinate plății creanțelor potrivit programului de plăți, completării fondurilor necesare continuării activității debitorului, iar în caz de faliment, aceste sume au rolul de a stinge pasivul debitorului rămas neacoperit în urma operațiunilor de lichidare.
Acțiunea poate fi exercitată doar în cadrul procedurii insolvenței, iar nu și după închiderea ei sau independent de procedură. Închiderea procedurii insolvenței, prin efectele pe care le generează, plasează acțiunea în răspundere în afara cadrului legal de exercitare.
Așadar, premisele care circumstanțiază activarea răspunderii patrimoniale sunt reprezentate de existența și actualitatea procedurii de insolvență și de insuficiența activului necesar pentru plata pasivului debitorului insolvent.”
De asemenea, în Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 26 ianuarie 2023, se regăsesc suficiente repere privitoare la aspectele esențiale invocate de instanța de trimitere, care conduc la rezolvarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, chiar dacăacesteanuvizeazăefectivadmisibilitatea/inadmisibilitatea căiideatacaapeluluiexercitatedupăînchidereaprocedurii insolvenței prin hotărâre definitivă.
Astfel, instanța supremă a fost învestită să interpreteze art. 174 din Legea nr. 85/2014, art. 173 alin. (2), precum și art. 180 din aceeași lege, pentru a stabili dacă închiderea procedurii insolvenței se poate dispune înainte de soluționarea definitivă a dosarului asociat având ca obiect acțiunea de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvență, formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014.
Considerentele deciziei anterior menționate cuprind lămuriri esențiale pentru soluționarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, în sensul că stabilesc, fără putință de tăgadă, că este necesară și îndeplinirea condiției generale a soluționării, prin hotărâre definitivă, a cererii de atragere a răspunderii cu care judecătorul-sindic a fost legal învestit în timpul procedurii.
Paragrafele 91—98 din considerentele acestei hotărâri ilustrează aspectele mai sus reliefate: „În continuare, o altă problemă care trebuie lămurită este dacă procedura insolvenței poate fi închisă după soluționarea de către judecătorul-sindic a cererii de atragere a răspunderii reglementate de art. 169 din lege, dar anterior rămânerii definitive a hotărârii astfel pronunțate.
Din interpretarea sistematică a normelor incidente rezultă că și după soluționarea în primă instanță a cererii de atragere a răspunderii și până la rămânerea definitivă a hotărârii în apel se păstrează în sarcina administratorului judiciar/lichidatorului judiciar anumite atribuții, a căror exercitare ar fi împiedicată ca efect al închiderii procedurii, deoarece practicianul în insolvență ar fi descărcat de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui sau creditori.
Astfel, potrivit art. 169 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, în cazul respingerii acțiunii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar care nu intenționează să formuleze apel împotriva acesteia are obligația de a notifica în acest sens comitetul creditorilor sau, în cazul în care nu a fost desemnat un comitet al creditorilor, adunarea creditorilor, pentru a da posibilitatea acestora să exercite calea de atac a apelului.
Atât în cazul în care apelul este formulat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, cât și în situația admiterii cererii de atragere a răspunderii și exercitării apelului de către pârât se impune menținerea legitimării procesuale a practicianului în insolvență în judecarea căii de atac, în vederea susținerii acțiunii și asigurării cadrului procesual în condiții de contradictorialitate.
În conformitate cu dispozițiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, raportat la art. 480 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă, instanța de apel poate pronunța soluția anulării hotărârii judecătorului-sindic pronunțate în cererea de atragere a răspunderii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În această situație, dacă procedura insolvenței ar fi închisă anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorului- sindic, rejudecarea ar avea loc în afara procedurii, într-un cadru nelegal, cu un judecător-sindic dezînvestit de soluționarea oricărei cereri de natură judiciară aferente procedurii și cu un administrator judiciar/lichidator judiciar descărcat de atribuții.
Prin urmare, a doua concluzie care se impune este că, pentru a se putea închide procedura insolvenței în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014, condițiile speciale indicate la paragraful 79 nu sunt suficiente, fiind necesară și îndeplinirea condiției generale a soluționării, prin hotărâre definitivă, a cererii de atragere a răspunderii cu care judecătorul-sindic a fost legal învestit în timpul procedurii.
Faptul că art. 169 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 prevede judecarea separată a cererii de atragere a răspunderii, cu formarea unui dosar asociat, nu înseamnă că această acțiune poate fi soluționată independent de procedura insolvenței. Această prevedere legală conține o măsură de administrare judiciară, care nu schimbă natura cererii de atragere a răspunderii ca fiind aferentă procedurii insolvenței.”
Întrucât aspectele esențiale care conduc la rezolvarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării sunt explicitate în considerentele deciziilor menționate mai sus, acestea vizând de o manieră punctuală interpretarea dispozițiilor art. 169, ale art. 174, precum și ale art. 180 din Legea nr. 85/2014, chiar dacă nu vizează efectiv admisibilitatea apelului, instanța supremă apreciază că problema de drept și-a pierdut caracterul de noutate — condiție distinctă de admisibilitate a sesizării.
De altfel, așa cum rezultă din examinarea hotărârilor judecătorești comunicate de instanțe, nu există nicio hotărâre prin care să se fi respins, ca inadmisibil, apelul formulat împotriva sentinței prin care s-a soluționat cererea de antrenare a răspunderii.
Opiniile teoretice exprimate de judecătorii din cadrul instanțelor care au înaintat puncte de vedere, deși nu au caracter uniform, nu justifică declanșarea mecanismului reglementat de dispozițiile art. 519—520 din Codul de procedură civilă, întrucât scopul pronunțării unei hotărâri prealabile este acela de a asigura coeziunea în plan jurisdicțional, ceea ce presupune existența unor tendințe jurisprudențiale concrete orientate către soluții diferite.
Ca atare, funcția de prevenție a mecanismului de interpretare instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, de rezolvare de principiu a chestiunii de drept, nu își găsește utilitatea în cauză, în condițiile expuse.
