Titlul problemei de drept: Admisibilitatea cererilor de lămurire a hotărârilor judecătoreşti în ipoteza în care executarea sentinţei s-a realizat în totalitate în mod voluntar.
- Materia juridică: Dreptul procesual civil
- Subcategorie: Lămurire hotărâre
- Obiect Ecris: Completare/lămurire hotărâre
- Materia juridică: Drept procesual civil
- Dispoziţii legale aplicabile: art. 281 ind. 1 vechiul Cod procedură civilă
Se pune problema admisibilităţii cererilor de lămurire a dispozitivului unei hotărâri a cărei executare s-a realizat în totalitate în mod voluntar în sensul de a se preciza dacă pârâţii datorează aceste sume raportat la valoarea de referinţă sectorială stabilită printr-o altă sentinţă.
Într-o primă opinie, se consideră că cererea de lămurire este inadmisibilă.
Se arată că executarea sentinţei a cărei lămurire se solicită s-a realizat în totalitate în mod voluntar, în conformitate cu prevederile actelor normative referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sistemul bugetar (OUG 71/2009).
După executarea hotărârii lămurirea dispozitivului nu mai este posibilă, o astfel de cerere fiind inadmisibilă, deoarece a fost pusă de către legiuitor la dispoziţia părţilor câtă vreme nu a avut loc executarea, tocmai pentru înlăturarea eventualelor dificultăţi de pe parcursul acesteia.
În acest sens în Decizia civilă nr. 1845/24.09.2016, pronunţată de I.C.C.J., Secţia civilă, instanţa supremă a reţinut că, “… în timpul executării hotărârii, lămurirea se putea face numai pe calea contestaţiei la executare (la titlu), iar după executarea de bunăvoie a hotărârii judecătoreşti, lămurirea nu mai este posibilă pentru că această procedură a fost pusă la dispoziţia părţii interesate, câtă vreme nu s-a cerut executarea, tocmai pentru înlăturarea oricăror eventuale dificultăţi la executare”.
De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 1493 din data de 18 februarie 2011 pronunţată în recurs de Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, că lămurirea înţelesului, a întinderii sau a aplicării dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti poate fi realizată în egală măsură, pe două căi procesuale: cea prevăzută de art. 281 Cod procedură civilă (lămurirea hotărârii), respectiv cea descrisă de articolul 399 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă (contestaţia la executare), însă nu există o opţiune a părţilor între cele două căi procesuale, exerciţiul dreptului la acţiune fiind subordonat unei limitări de ordin temporal, şi anume începerea executării silite. Astfel, poate fi declanşată procedura lămuririi hotărârii judecătoreşti oricând până la momentul iniţierii executării, însă, după această dată, este posibilă doar contestaţia la titlu, în caz contrar, dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la contestaţia la executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi acceptat. În acest sens, este lipsită de relevanţă finalizarea executării până la soluţionarea contestaţiei, fiind suficient faptul că această contestaţie a fost formulată anterior finalizării.
Se mai arată că nu poate fi reţinută susţinerea petenţilor că executarea acestei sentinţe s-ar afla şi în prezent în derulare, respectiv în prezent s-ar plăti eşalonat dobânzile legale pentru plata cu întârziere a sumelor stabilite printr-o altă sentinţă civilă.
Plata dobânzilor la care se referă petenţii nu se face în temeiul sentinţei a cărei lămurire se cere, ci în baza altei sentinţe civile.
De asemenea, s-a reţinut cu privire la cererea de lămurire formulată că potrivit art. 281 indice 1 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice”.
S-a observat că prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor în solidar la calcularea şi la plata despăgubirilor echivalente sporului de confidenţialitate din indemnizaţia de încadrare sau salariul de bază, începând cu o anumită dată şi până la zi, obligarea pârâţilor la calcularea şi la plata sumelor reprezentând reactualizarea drepturilor solicitate, începând cu data scadenţei lunare a fiecărei sume şi până la data executării efective a hotărârii, precum şi obligarea pârâtului Ministerul Economiei şi Finanțelor să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti solicitate.
Aşadar, nu a constituit obiectul acţiunii din dosarul stabilirea valorii de referinţă sectoriale în baza căreia să fie calculate indemnizaţiile de bază sau salariile de bază ale reclamanţilor petenţi.
Nu se poate accepta că dispozitivul sentinţei menţionate ar cuprinde dispoziţii neclare, îndoielnice ori contradictorii pentru că ulterior pronunţării sale a fost pronunţată o altă hotărâre judecătorească, prin care pârâţii au fost obligaţi la plata unor diferenţe salariale în favoarea reclamanţilor-petenţi, diferenţe salariale calculate pe baza valorii de referinţă sectoriale prevăzute de lege pentru funcţiile de demnitate publică şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de lege.
Susţinerile reclamanţilor că executarea sentinţei civile sentinţei civile nr. s-a făcut fără a se ţine seama de valoarea de referinţă sectorială stabilită prin sentinţa civilă nr. a Tribunalului Mureş trebuia invocată în cursul executării sentinţei civile , pe calea procedurală prevăzută de lege pentru aducerea la îndeplinire a titlurilor executorii în cazul în care debitorul refuză să facă acest lucru de bună voie.
În cea de a doua opinie, s-a reţinut că excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată.
Nu există niciun înscris doveditor (proces-verbal) conform căruia părţile (creditorii reclamanţi şi debitorii pârâţi) ar fi convenit şi stabilit că executarea voluntară a sentinţei ar fi încetat pentru că s-ar fi realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi s-au achitat şi celelalte sume datorate potrivit legii.
Într-adevăr, executarea voluntară nu încetează, în mod nelegal, discreţionar şi abuziv, prin simplul fapt al unei anumite plăţi efectuate de debitor, despre care acesta pretinde că ar fi integrală, dar pe care debitorul o consideră doar parţială. Atât timp cât părţile nu au convenit şi stabilit printr-un înscris că executarea voluntară a titlului executoriu a încetat prin realizarea integrală a obligaţiei de plată prevăzute în titlu şi că debitorul este liberat astfel integral de datorie, nu se poate invoca încetarea executării voluntare doar prin simpla susţinere a debitorului.
Deci, dacă s-ar admite că debitorul ar fi cel care ar stabili unilateral când încetează executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti, atunci ar fi încălcate dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Constituţie raportate la cele ale art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi ale art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, care salvgardează dreptul la proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor constând în majorările salariale echivalente (pentru eliminarea discriminării salariale) recunoscute prin hotărâre judecătorească definitivă (mutatis mutandis, hotărârile CEDO în cauzele: Gavrileanu v. Romania; Muresanu v. Romania).
Reclamantul nu poate deveni, prin efectul unei plăţi parţiale a sumelor prevăzute în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, victima unor interpretări trunchiate, discordante, vexatorii ori discreţionare ale debitorilor, care să golească de conţinut drepturile recunoscute prin hotărâre şi care să obstrucţioneze aplicarea integrală a hotărârii judecătoreşti, cu absolut toate efectele sale.
Aceasta cu atât mai mult cu cât plata creanţelor izvorâte din sentinţa civilă nu puteau face obiectul executării silite, conform art. 1-2 din OUG nr. 71/2009. Iar, oricum, procedura lămuririi dispozitivului hotărârii judecătoreşti nu are ca fine de neprimire posibilitatea formulării unei contestaţii la executare, ci dimpotrivă (în acest sens fiind prevederile: art. 399 alin. 1 Cod proc.civ.; art. 712 alin. 2 din noul Cod proc.civ. şi art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012).
În Decizia nr. 7/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările prevăzute în art. 1 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.”
În această decizie, instanţa supremă a subliniat că: „70. Din acest motiv, opinia exprimată de unele instanţe în sensul că majorarea salarială a avut un caracter temporar nu poate fi împărtăşită. A aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2008 este greşit şi goleşte de conţinut reglementările în materie de salarizare şi indemnizare. (…) Hotărârile judecătoreşti pronunţate, constitutive de drepturi salariale (conform paragrafului 55 din Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), au fost puse în executare în mod diferit de ordonatorii principali de credite, fără majorările stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi fără să se efectueze cuvenitele menţiuni în carnetele de muncă ale reclamanţilor. 75. Practica neuniformă şi contradictorie a ordonatorilor principali de credite a determinat intervenţia legislativă pentru înlăturarea inechităţilor de salarizare şi lămurirea noţiunii de “indemnizaţie”, fiind astfel adoptată Legea nr. 71/2015. 76. Este evident că au existat neclarităţi şi ambiguităţi în redactarea dispozitivelor hotărârilor judecătoreşti ce constituie titluri executorii, prin raportare la cauza juridică dedusă judecăţii, ce au fost constatate chiar de către legiuitor şi statuate chiar de către instanţa de control constituţional. 7 Evenimentele juridice ulterioare – intervenţii legislative şi conduite juridice ale ordonatorilor de credite principali – nu pot fi apreciate ca fiind străine cauzei juridice de la momentul judecăţii, fiind într-o strânsă legătură, evidenţiată de intervenţiile legislative şi statuările instanţei de control constituţional.”
În consecinţă, cu privire la întinderea şi aplicarea dispozitivului sentinţei se impune respectarea Deciziei nr. 7/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, al cărei raţionament se aplică „mutatis mutandis” şi în cauza de faţă.
Deci, în mod evident, nu este vorba despre soluţionarea unor „noi” pretenţii, care nu ar fi făcut obiectul sentinţei a cărei lămurire se solicită.
Indiferent de forma executării-voluntară sau silită-lămurirea unei hotărâri judecătoreşti poate fi solicitată până la punerea în executare a hotărârii. Ulterior creditorul ori debitorul pot formula contestaţie la titlu potrivit dispoziţiilor art. 399 din vechiul Cod de procedură civilă.
Cu majoritate de voturi, judecătorii şi-au însuşit prima opinie.
Argument
În timpul executării hotărârii, lămurirea se putea face numai pe calea contestaţiei la executare (la titlu), în conformitate cu dispoziţiile art. 399 din vechiul Cod de procedură civilă iar după executarea de bunăvoie a hotărârii judecătoreşti, lămurirea nu mai este posibilă pentru că această procedură a fost pusă la dispoziţia părţii interesate, câtă vreme nu s-a cerut executarea, tocmai pentru înlăturarea oricăror eventuale dificultăţi la executare.
De asemenea, nu se poate solicita lămurirea unei hotărâri judecătoreşti prin raportare la situaţii de fapt ori cu privire la norme de drept ivite ulterior soluţionării cauzei pentru că s-ar depăşi limitele investirii.
Opinia este susţinută de două decizii de speţă ale ICCJ (Decizia civilă nr. 1845/24.09.2016 Deciziei nr. 1493 din data de 18 februarie 2011).
Această problemă de drept este cuprinsă în minuta întocmită cu ocazia întâlnirii trimestriale a judecătorilor pentru unificarea practicii judiciare și formarea profesională – Curtea de Apel Târgu Mure, secția I Civilă, 28 februarie 2020.
