Problema de drept susceptibilă de a genera practică neunitară discutată la întâlnirea magistraților din 2023, se referă la situația particulară în care prin sentința penală apelată s-a dispus achitarea inculpatului, în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (există o cauză de neimputabilitate, cum este și excesul neimputabil, prevăzut de art. 26 C. pen.). În ceea ce privește acțiunea civilă exercitată în cauză de persoana vătămată constituită parte civilă, dar și de unitatea spitalicească care a acordat îngrijiri medicale victimei, acestea au fost respinse, ca neîntemeiate, în baza art. 25 alin. (1) C. proc. pen. și art. 1360 C. civ. Potrivit acestora din urmă, „(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu. (2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări”.
Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel exclusiv procurorul, solicitând desfiinţarea acesteia, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată. În motivele de apel, procurorul a criticat sentinţa numai sub aspectul laturii penale, susţinând, în esență, greșita reținere a cauzei de neimputabilitate menționate. Apelul formulat de procuror este fondat, sub aspectul laturii penale a cauzei, în rejudecare, fiind pronunțată soluția condamnării inculpatului în baza dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. proc. pen. Sub aspectul laturii civile a cauzei, s-au conturat două opinii:
Într-o opinie, instanța de apel, în rejudecare, nu poate soluționa acțiunile civile, în lipsa apelului părților civile. Aceasta deoarece, singurul apelant, procurorul, și-a restrâns limitele devolutive ale apelului numai cu privire la unele fapte sau la unele chestiuni de drept ale cauzei ori numai cu privire la una dintre laturile procesului penal, cu referire la care a apreciat că a fost dispusă o soluție nelegală sau netemeinică (în cauză, latura penală). În aceșai sens, în privința acțiunilor civile exercitate în procesul penal, este aplicabil principiul disponibilității. Părțile civile au un remediu procesual, potrivit art. 509 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., care este incident atunci când s-a desființat în parte hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; în condițiile în care respingerea acțiunilor civile formulate de părțile civile s-a întemeiat pe excesul neimputabil, iar instanța de apel a constatat că nu există această cauză de neimputabilitate, condamnându-l pe inculpat, este posibilă revizuirea acestei hotărâri pe latura civilă.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că în aceeași situație, instanța de apel poate soluționa acțiunile civile. Aceasta deoarece, apelul parchetului vizează soluția de achitare a inculpatului pentru infracțiunea dedusă judecății; chiar dacă acuzarea nu a arătat în mod expres, în motivele scrise de apel că, pe lângă condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, solicită și obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile către părțile civile, instanța este datoare să se pronunțe asupra acțiunilor civile tocmai în vederea asigurării rezolvării integrale atât a conflictului de drept penal, cu toate consecințele ce decurg din acesta; chiar dacă parchetul nu a arătat expres că solicită tragerea la răspundere civilă a inculpatului. Totodată, apelul declarat de procuror în această situație este devolutiv integral, acțiunea civilă fiind alăturată acțiunii penale, prin existența unei constituiri de parte civilă valabile.
În opinia INM în lipsa oricăror mențiuni referitoare la conținutul declarației de apel (trimiterile fiind făcute exclusiv la motivele de apel în scris formulate de procuror, acestea din
urmă, în continuare, fără referiri la momentul depunerii lor, în interiorul termenului de apel sau ulterior), este în sensul că niciun punct de vedere nu este cel corect.
În actuala reglementare, potrivit art. 409 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., procurorul poate face apel, referitor la latura penală și civilă.
În vechea reglementare, conform art.362 alin. (1) lit.a) teza a II-a Cod Procedură Penală (1968), apelul procurorului în ceea ce privește latura civilă a cauzei era inadmisibil în
lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepția cazurilor în care acțiunea civilă se exercită din oficiu.
Modificarea legislativă a intervenit și ca urmare a jurisprudenței Curții Constituționale dată de Decizia nr. 190/2008, M. Of., Partea I, nr. 213 din 20 martie 2008, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. a) teza a doua C. proc. pen. (1968) sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 131 alin. (1) din Constituţie.
Aceasta deoarece: „Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat
dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la Autoritatea judecătorească şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul nu este adversarul vreuneia din părţi, ci el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Deşi este vorba de latura civilă din cadrul unui proces penal, este de netăgăduit că şi în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar în activitatea judiciară Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror. Pe de altă parte, principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, funcţionează în continuare, deoarece prin declararea apelului de către procuror părţile nu sunt împiedicate să-şi manifeste dreptul de dispoziţie, întrucât, în condiţiile legii, ele pot renunţa la dreptul subiectiv, pot achiesa la
pretenţiile adversarului sau pot încheia o tranzacţie, potrivit normelor civile şi procesual-civile”.
Ca o concluzie preliminară, procurorul poate declara apel și cu privire la latura civilă a cauzei care va fi astfel devoluată în lipsa apelului părții civile, chiar și în situația în care acțiunea civilă nu este exercitată din oficiu, în cazurile prevăzute de art. 19 alin. (3) C. proc. pen. (când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă). În continuare, declarând apel împotriva sentinței penale de achitare, în termenul prevăzut în art. 410 C. proc. pen., în ceea ce privește prezentarea motivelor de apel potrivit art. 412 alin. (4) C. proc. pen., apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.
Cu toate acestea, este unanim acceptat de literatura de specialitate și practica judiciară, că nemotivarea apelului nu atrage nicio sancțiune, astfel încât arătarea motivelor de apel poate fi făcută și oral în fața instanței de apel, cu ocazia dezbaterii apelului. Aceasta deoarece un apel, chiar nemotivat, trebuie să fie examinat sub toate aspectele de fapt și de drept de către instanța de apel, în baza efectului devolutiv al apelului, efect pe care îl are și apelul procurorului.
Mai mult decât atât, legea procesual penală nu reglementează nici posibilitatea limitării efectului devolutiv al acestuia, altfel decât prin declarația de apel. Astfel, potrivit art. 417 C. proc. pen., „(1) Instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. (2) În cadrul limitelor prevăzute la alin. (1), instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să exemineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept”. Textul de lege anterior citat folosește două sintagme, respectiv, „declarația” [de apel], ceea ce înseamnă că efectul devolutiv al apelului va fi limitat prin declarația de apel, precum, și „apelant”, fără nicio distincție în privința acestuia, procurorul fiind din categoria celor care pot face apel, după cum deja s-a arătat.
Prin urmare, dacă prin declarația de apel (formulată în termen legal) și nu prin motivele de apel (care pot fi pentru prima dată prezentate, completate sau modificate inclusiv în dezbateri) procurorul nu și-a limitat efectul devolutiv al apelului, instanța de apel va fi obligată, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, în latura ei penală, dar și civilă.
Pe de altă parte, dacă prin declarația de apel procurorul și-a limitat efectul devolutiv al apelului la latura penală a cauzei, cauza nu va fi devoluată decât cu privire la această latură. De menționat însă că declararea apelului „împotriva sentinței penale nr. … referitor la inculpatul ….” (acestea fiind singurele mențiuni care se regăsesc în declarația de apel) nu înseamnă limitarea efectului devolutiv al apelului la latura penală a cauzei, aceeași calitate inculpatul având-o atât în privința acțiunii penale exercitate împotriva sa, cât și în privința acțiunii civile alăturate celei penale. Bineînțeles, în primul rând pentru asigurarea contradictorialității, instanța de apel va dipune citarea în cauză și a părților civile care nu au declarat apel, oferindu-le astfel posibilitatea de a-şi manifesta dreptul de dispoziţie cu privire la pretențiile lor, cu respectarea principiului disponibilității care guvernează soluționarea laturii civile a
cauzei.
Și parte din literatura de specialitate este în același sens, apreciindu-se că „Procurorul poate limita devoluția apelului numai la latura penală sau numai la latura civilă, cu condiția ca această restrângere să rezulte în mod neechivoc din declarația de apel făcută în termenul legal”. (G.Theodoru, I-P. Chiș, Tratat de drept procesual penal, Ediția a 4-a, pag. 869).
Dispozițiile art. 423 C. proc.pen. nu constituie un argument pentru soluția contrară. Deși potrivit acestora: „(1) În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se
desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al apelului. (2) Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei”, alin. (2) își găsește aplicabilitate, de exemplu, în situația în care apelul procurorului are efect devolutiv integral (cu privire la latura penală și cea civilă a cauzei), iar hotărârea primei instanțe este desființată numai cu privire la latura penală a cauzei (fiind pronunțată, în rejudecare, pentru prima dată soluția condamnării) în același timp, fiind menținută modalitatea de soluționare a laturii civile a cauzei (constatându-se că în mod legal și temeinic prima instanță a luat act de renunțarea părții civile.
Astfel, în esență, dacă procurorul nu exercită acțiunea civilă (în cazurile prevăzute de art. 19 alin. (3) C. proc. pen.), acesta critica pe calea apelului doar problemele ce țin de nelegalitatea sentinței pronunțate în prima instanță (în considerarea rolului esențial de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuție drepturi și libertăți fundamentale), fără a putea fi antamată și temeinicia hotărârii, tocmai în considerarea principiului disponibilității care guvernează acțiunea civilă (M. Udroiu în Procedură penală. Partea Specială, Ediția a 4-a, pag. 347). De asemenea, în sensul că soluția aleasă de legiuitorul actual prin art. 409 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu ține seama de împrejurarea că latura civilă a unei cauze penale, care vizează repararea prejudiciului produs persoanei vătămate, constituită parte civilă în cauză, este o chestiune privată, cu privire la care părțile pot acționa dacă
se simt lezate prin hotărârea pronunțată, având chiar posibilitatea de a renunța la despăgubirile acordate. (M. Udroiu (coordonator), D. Grădinaru și alții, în Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, ediția a 3-a, pag. 2108).
Participanţii la întâlnire au agreat, în unanimitate, opinia INM, pentru argumentele prezentate în susținerea acesteia. În cadrul dezbaterilor, s-a făcut referire la decizia penală nr. 197/A/2020 din data de 30 iulie 2020, prin care Înalta Curte de casație și Justiție, Secția Penală, a admis calea de atac a apelului declarat exclusiv de procuror împotriva sentinței penală nr. 78/PI din 30 august 2019 a Curţii de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori (de achitare, în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.), iar, în rejudecare, a
dispus condamnarea inculpatului pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, sub aspectul laturii civile a cauzei, făcând aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (3) C. proc. pen.