În perioada 1-2 noiembrie 2023, a avut loc la București Întâlnirea președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul
curților de apel, ocazie cu care a fost prezentată situaţia care a generat opiniile divergente este dată de formularea de către pensionar a unei cereri de revizuire pentru corectarea unor erori de interpretare şi
aplicare a dispoziţiilor legale în calculul drepturilor de pensie şi de solicitare a diferenţelor de la data comiterii erorii (pentru o perioadă mai mare de 3 ani de la
data constatării diferenţelor).
În practică, astfel de litigii au fost determinate de modul de interpretare şi aplicare a legii stabilit, cu caracter obligatoriu, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
sau de pronunţarea unei decizii de către Curtea Constituţională prin care se declară neconstituţionale anumite dispoziţii legale sau se stabileşte în ce condiţii sunt
constituţionale.
Exemplificativ: utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 30 de ani, în loc de 20 de ani, în procedura recalculării efectuate în baza O.U.G. nr. 4/2005 (problemă
de drept ce a făcut obiectul Deciziei nr. 11/2015 în recurs în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), acordarea indicelui de corecţie
prevăzut de art. 170 alin. (1), (3) din Legea nr. 263/2010 (decizia nr. 670/2020 a Curţii Constituţionale).
Instanţele au considerat că acţiunile sunt întemeiate, că se impune revizuirea drepturilor de pensie, în baza art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 şi că, în ceea
ce priveşte acordarea diferenţelor, este incident art. 107 alin. (2) din aceeaşi lege.
Divergenţele de interpretare apar în ceea ce priveşte aplicarea regimului juridic al prescripţiei în situaţia acordării diferenţelor conform art. 107 alin. (2) din
Legea nr. 263/2010.
a) Într-o opinie s-a susţinut că trimiterea la termenul general de prescripţie face aplicabil regimul juridic al prescripţiei, reglementat de art. 2512-2513 din Codul
civil.
Având în vedere caracterul de ordine privată al excepţiei, prescripţia nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă, ea poate fi opusă numai de cel în folosul
căruia curge şi numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
În această opinie, în situaţia în care casele de pensii nu invocă în termen excepţia prescripţiei, diferenţele se acordă chiar şi pentru o perioadă mai mare de 3
ani.
b) Într-o altă opinie se reţine că art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 nu reglementează un termen de prescripţie, ci face doar trimitere la termenul general
de prescripţie, ceea ce nu atrage regimul juridic al prescripţiei. În această opinie, art. 107 alin. (2) reglementează un termen imperativ pentru care se acordă diferenţele, care este de 3 ani. În consecinţă, nu are relevanţă dacă s-a invocat sau nu excepţia prescripţiei, termenul de 3 ani trebuie calculat, din oficiu, regresiv, de la data la care s-a putut cunoaşte comiterea erorii, iar diferenţele trebuie achitate pentru maxim 3 ani.
În opinia formatorilor INM, potrivit art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010: „(2) Sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (1) și (11) se acordă sau se recuperează, după caz, în cadrul termenului general de prescripție, calculat de la data constatării diferențelor”.
Mai întâi, problema care se pune este dacă art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 instituie un regim propriu al prescripţiei sau face trimitere la regimul
general al prescripţiei, aşa cum este el reglementat la un anumit moment relevant într-o cauză.
În această privinţă este de subliniat că textul legal face în mod expres trimitere doar la termenul general de prescripţie.
În rest, instituie o regulă proprie privind începerea cursului prescripţiei, respectiv data constatării diferenţelor, şi conţine o formulare care se raportează la un anumit rezultat concret: acordarea sau recuperarea sumelor. Din această formulare şi din ansamblul textului legal rezultă că este vorba despre o normă de la care nu se poate deroga, acordarea sau recuperarea sumelor neputând depăşi termenul de 3 ani (termenul general de prescripţie), rezultat impus în mod expres.
În aceste condiţii, se poate concluziona că textul legal analizat instituie un regim propriu al prescripţiei, derogatoriu.
Opinia în sensul că textul legal face trimitere în general la prescripţia extinctivă este negată de însăşi formularea acestuia, care indică în mod expres doar
termenul de prescripţie. Legea nr. 263/2010 are un caracter special şi a intrat în vigoare la 01.01.2011. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, care a schimbat regimul juridic al prescripţiei, a intrat în vigoare la 01.10.2011, deci ulterior, potrivit art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Potrivit art. 63 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, referitor la evenimentele legislative
implicite, acestea nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin
reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres. În aceste condiţii, chiar dacă se apreciază că art. 107 alin. (2) din Legea nr.
263/2010 consacră incidenţa prescripţiei extinctive, noul Cod civil nu ar putea modifica regimul prescripţiei instituit de textul special.
Aşadar, în ambele opinii rezultatul este, în realitate, acelaşi.
În urma dezbaterilor nu a putut fi conturată o opinie majoritară cu privire la această problemă de drept, context în care s-a decis amânarea pentru o
întâlnire viitoare.
