Asociaţia Magistraţilor din România – Filiala Brăila a transmis Înaltei Curți de Casație și Justiție și Instituţiei Avocatului Poporului un memoriu privind necesitatea sesizării Curţii Constituţionale a României, cu obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din Proiectul de Lege privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi pentru modificarea art. 451 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Redăm în următoarele rânduri memoriul:
Prin art. I pct. 1 din Proiectul de lege astfel adoptat s-a dispus modificarea art. 30 alineatul (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, text care va avea următorul cuprins:
„Art. 30.- (1) Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său. În fața instanței, onorariul contractat între avocat şi client este prezumat ca fiind unul proporțional în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat în aceasta.”
Prin art. II. al Proiectului de lege a fost modificat articolul 451 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările și completările ulterioare, sens în care alineatele (2) și (3) se modifică și vor avea următorul cuprins:
„(2) Instanța va reduce, la cererea părții interesate, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este plătit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama de circumstanțele cauzei. Motivarea măsurii se va raporta la criteriile prevăzute de legislația profesiei de avocat pentru stabilirea onorariului. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. În acest caz, măsura reducerii cheltuielilor va fi atacată odată cu fondul, iar în cazul hotărârilor supuse recursului, precum și celor definitive, cu reexaminare, cererea urmând a fi soluționată de un alt complet al instanței respective”.
Considerăm că modificările legislative ce urmează a fi trimise la promulgare:
– ignoră dreptul fundamental la un proces echitabil încălcând astfel art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
– ignoră cerința de calitate a legii, având un caracter neclar, imprevizibil, contrar art. 1 alin. (5) din Constituție.
– încalcă prevederile art. 16 alin. 1 din Constituţie, art. 126 alin. 1 şi totodată art. 1 alin. 4 şi art. 129 din Constituţie,
pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:
I. Scopul modificărilor legislative este acela de a interzice instanţelor dreptul de a aprecia din oficiu asupra rezonabilităţii şi proporţionalităţii cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, obligând instanţele de judecată să prezume că onorariul este unul proporţional în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat.
În noua reglementare, reducerea onorariului avocatului se poate dispune doar la cererea părţii interesate, în condiţiile în care dispoziţiile art. 452 C.pr. civilă rămân neschimbate, dovada cheltuielilor de judecată putând fi făcută până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei. În practică în mod constant avocaţii depun dovada cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat cu ocazia dezbaterilor, iar în situaţia în care partea adversă lipseşte la acel termen (a solicitat judecarea cauzei în lipsă sau pur şi simplu nu se prezintă), va fi pusă în imposibilitatea de a cunoaşte pretenţiile părţii adverse şi de a putea formula cerere de reducere a onorariului de avocat. Într-o astfel de situaţie, nici instanţa de judecată nu va mai putea dispune reducerea onorariului fiind obligată să prezume caracterul proporţional al acestuia.
Considerăm că se încalcă astfel principiul contradictorialităţii procesului civil şi implicit dreptul la un proces echitabil.
Pe de altă parte, în numeroase decizii, Curtea Constituţională a României a constatat caracterul constituţional al dispoziţiilor art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă, consacrând prin considerentele deciziilor astfel pronunţate inclusiv necesitatea acordării dreptului instanţelor de a aprecia asupra proporţionalităţii şi rezonabilităţii onorariului de avocat.
Prin DECIZIA nr. 71 din 24 februarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 451 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 606 din 21 iunie 2022, Curtea Constituţională reţine următoarele:
„12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că a mai analizat constituționalitatea textului de lege criticat, prin prisma unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 165 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, paragrafele 29-33, Curtea a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este necesară, de vreme ce respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune, în mod necesar, ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea adversă, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.13. Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că prevederile textului de lege criticat îndeplinesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate, instituind criterii clare prin raportare la care instanța de judecată poate reduce, motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, apreciind asupra proporționalității acestora în raport cu obiectul cauzei, valoarea sau complexitatea acesteia ori cu activitatea desfășurată de avocat. Mai mult, așa cum prevede expres textul de lege criticat, măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.”
„15. Totodată, prin Decizia nr. 760 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 27 februarie 2019, Curtea a mai reținut (paragraful 18) că posibilitatea instanței de a interveni în sensul modificării părții din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului este justificată de necesitatea certificării că acestea reprezintă sume de bani reale, necesare și având caracter rezonabil, în raport cu natura activității efectiv prestate de către avocat, cu atât mai mult cu cât există pericolul exercitării abuzive a dreptului subiectiv civil de a pretinde despăgubiri pentru fapta ilicită constând în promovarea unei acțiuni judiciare neîntemeiate. În acest sens este, de altfel, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 26 mai 2005 sau 21 iulie 2005, pronunțate în cauzele Costin împotriva României, paragraful 43, și, respectiv, Străin și alții împotriva României, paragraful 87, potrivit căreia un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. 16.”
Cu privire la cheltuielile de judecată, C.E.D.O. are o jurisprudență bine stabilită prin care a apreciat că în temeiul art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate doar cheltuielile în privinţa cărora s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare şi rezonabile (Hotărârea din cauza de Hohenzollern (de România) împotriva României, par. 59 publicată pe https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-123458).
Şi C.J.U.E. are o jurisprudență clar stabilită cu privire la cheltuielile de judecată, prin care a apreciat că, în temeiul art. 138 alin. 1 şi art. 144 lit. b) din Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție, pot fi rambursate doar cheltuielile în privinţa cărora s-a stabilit că au fost efectuate în legătură cu procedura în fața Curții și, pe de altă parte, la cele care au fost necesare în acest scop, instanța Uniunii având competenţa nu de a stabili onorariile datorate de părți propriilor avocați, ci de a determina valoarea până la care aceste remunerații pot fi recuperate de la partea obligată la plata cheltuielilor de judecată(Cauza C‑451/10 P‑DEP- France Télévisions/TF1, pct. 17 şi pct. 19, publicată pe https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=125303&pageIndex=0&doclang=fr&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=6740713.)
Ca urmare, interzicerea dreptului instanţelor de a aprecia din oficiu asupra rezonabilităţii şi proporţionalităţii cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, ignoră dreptul fundamental la un proces echitabil încălcând astfel art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, şi totodată încalcă art 126 alin 1) din Constituţie.
II. Prin modificările aduse art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă instanţele vor fi obligate să motiveze reducerea onorariului de avocat prin raportare la criteriile prevăzute de legislația profesiei de avocat pentru stabilirea onorariului, fără să se prevadă expres care sunt acele criterii şi fără să se facă o trimitere la dispoziţiile legale avute în vedere la care ar trebui să se raporteze instanţele.
Din acest punct de vedere norma este una total neclară şi imprevizibilă.
Prin Deciziile nr. 1 din 11 ianuarie 2012 (Publicată în M.Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012) şi nr. 494 din 10 mai 2012 (Publicată în M.Of. nr. 407 din 19 iunie 2012), Curtea Constituţională a reţinut că „orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat”.
În condiţiile expuse, considerăm că textul de lege nu întruneşte exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi este incompatibil cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor prevăzut de art. 1 alin. 5 din Constituţie”.
III. În continuare, vă rugăm să observaţi că în forma adoptată de Parlament, art. 451 alin. 2 C.pr.civilă instituie o cale de atac specială îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti supuse recursului, precum și celor definitive, denumită „reexaminare”.
a) Calea de atac va putea fi declarată doar de partea căreia i s-au redus cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat, nu şi de partea adversă pentru ipoteza în care este obligată printr-o hotărâre definitivă la plata unor cheltuieli de judecată, inclusiv a unui onorariu de avocat disproporţionat şi nerezonabil.
Considerăm astfel că textul instituie un privilegiu în favoarea uneia dintre părţile litigiului, fără să existe motive obiective şi raţionale, ceea ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie.
În ceea ce priveşte principiul egalităţii, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 244 din 20 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 27 mai 2021, paragraful 24, a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014).
Aşadar, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014).
În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar, Curtea a reţinut că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite, astfel cum s-a arătat mai sus.
b) Textul de lege nu prevede o procedură de soluţionare a cererii de reexaminare, termenul de exercitare, motivele pentru care se poate formula o astfel de cerere, soluţiile ce pot fi pronunţate, ci doar faptul că reexaminarea va fi soluționată de un alt complet al instanței respective.
Prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 (Publicată în M.Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006) Curtea Constituţională a considerat că „Principiul accesului liber la justiţie consacrat prin textul citat din Legea fundamentală implică, între altele adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată”.
Practic, Curtea Constituţională extrăgea din principiul accesului liber la justiţie, necesitatea ca regulile de procedură să fie clare, astfel încât justiţiabilii să poată avea reprezentarea drepturilor lor procesuale. Pentru a extrage această exigenţă, Curtea Constituţională trimitea la cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului Rotaru împotriva României sau la Cazul Sunday Times contra Regatului Unit.
Prin aceeaşi Decizie, Curtea Constituţională reţine următoarele „În aceste condiţii judecătorul este constrâns să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii, adică substituindu-se legiuitorului, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului cu judecarea căruia a fost învestit, încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind separaţia puterilor.
Pe de altă parte, părţile nu au un reper sigur al termenului în care pot să atace cu recurs hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ în primă instanţă, ceea ce face ca accesul lor la justiţie pe calea exercitării căii de atac prevăzute de lege să fie incert şi aleatoriu, adică limitat.Astfel, datorită impreciziei sale, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 contravine şi prevederilor art. 21 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie.”
În mod evident, considerentele reţinute de CCR mai sus expuse sunt direct aplicabile şi modificărilor adoptate de Parlament în privinţa art 451 alin.2 din Codul de procedură civilă, fiind încălcate prevederile art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (1) şi art. 129 din Constituţie.
c) Prin instituirea căii de atac denumită reexaminare împotriva unor dispoziţii cuprinse în hotărâri judecătoreşti definitive, este încălcată autoritatea de lucru judecat cu atât mai mult cu cât nu există niciun termen în care cererea de reexaminare poate fi formulată, putând fi formulată oricând, chiar şi după executarea dispoziţiilor privind cheltuielile de judecată.
Pe de altă parte, calea de atac instituită prin aceste modificări legislative are caracterul unei veritabile căi extraordinare de atac, putând fi îndreptată împotriva unor hotărâri judecătoreşti definitive, fără să existe reglementate motive de nelegalitate pentru care o astfel de cale de atac ar putea fi promovată, textul adoptat de Parlament instituind practic posibilitatea unui alt complet al instanţei respective să reaprecieze cu privire la o dispoziţie tranşată printr-o hotărâre definitivă.
Nu în ultimul rând, textul de lege, în forma adoptată de Parlament, va permite reexaminarea unei decizii pronunţate în apel chiar şi în situaţia în care obiectul căii de atac l-a constituit dispoziţia din sentinţă referitoare la cuantumul nejustificat al onorariului de avocat la care apelantul a fost obligat.
Cu alte cuvinte, dacă prin decizia pronunţată de instanţa de apel se admite apelul, se schimbă în parte sentinţa şi în rejudecare se dispune reducerea onorariului de avocat la care apelantul a fost obligat prin sentinţă, intimatul va putea formula ulterior „reexaminare”, întrucât modificarea legislativă nu a prevăzut că această cale de atac poate fi formulată doar în situaţia reducerii onorariului de avocat solicitat pentru faza procesuală a apelului.
Practic, printr-o procedură incertă şi oricând, intimatul va putea ataca cu „reexaminare” decizia instanţei de apel, iar completul care va soluţiona această cale de atac va putea desfiinţa decizia anterioară, pronunţând o nouă soluţie.
În decizia nr.141/2023 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 572 din data de 26 iunie 2023, Curtea Constituţională reţine următoarele:
„19. Aşadar, Curtea reţine că autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect important al hotărârii judecătoreşti, avându-şi raţiunea în asigurarea stabilităţii şi securităţii circuitului civil. Prin reglementarea autorităţii de lucru judecat se îngrădeşte posibilitatea repunerii ulterioare în discuţie a aspectelor soluţionate de o instanţă judecătorească, pentru a se evita pronunţarea unor soluţii contradictorii definitive cu privire la aceeaşi cerere, consecinţa fiind aceea a generării incertitudinii cu privire la raporturile juridice deja rezolvate de instanţele judecătoreşti.
20. Referitor la principiul securităţii/stabilităţii raporturilor juridice, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţa sa că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, sau Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99).
21. În jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 323 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 28 august 2018, paragraful 14, Curtea a reţinut că principiul potrivit căruia, după pronunţarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate nu numai că nu încalcă prevederile Constituţiei, ci, dimpotrivă, reprezintă o componentă esenţială a ideii de justiţie, a asigurării autorităţii de lucru judecat şi a ocrotirii drepturilor procesuale ale părţilor, ca element fundamental al statului de drept. Principiul autorităţii lucrului judecat (res judicata) se coroborează cu regula că, odată pronunţată hotărârea definitivă, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie (lata sententia, judex desinit esse judex). Ca efect juridic al acestei reguli, care ţine de ordinea publică, pronunţarea hotărârii are şi efect de desistare a instanţei, iar judecătorul care s-a pronunţat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu menţiunea că părţilor le rămâne posibilitatea de a cere doar îndreptarea greşelilor materiale care s-ar strecura în hotărâre.”
