Aurel Brazdă – între ”bandele de teroriști din munți” și infernul ”reeducării” de la Gherla

text: lector univ. dr. Cristina Liana PUȘCAȘ

Aurel Brazdă s-a născut pe 21 februarie 1930, în Sântandrei, jud. Bihor. Este al doilea fiu, din cei trei (Ioan, Aurel și Liviu), al lui Ioan, fost jandarm epurat, și Iulianei Botoș.

Elev în clasa a XII-a la Liceul Comercial din Oradea, Aurel Brazdă și fratele său, Ioan, participă pe data de 6 martie 1949, la o întâlnire în casa lui Dumitru Mihuț, student la Conservator, prilej cu care îl vor cunoaște și pe Dumitru Oprea, un tânăr de 26 de ani. Oprea a fost sublocotenent, epurat, devenit notar (secretar de comună – n.n.), însă și din acest post a fost dat afară în octombrie 1948, pentru motivul că „a colaborat cu chiaburimea”. La această primă întâlnire, cei doi frați Brazdă au fost informați de existența unei organizații care ar urma să ia legătura cu „bandele teroriste din munți”.

Cei doi frați au mai participat pe data de 10 martie 1949, la o a doua ședință. „Încă nu apucasem să ne organizăm temeinic, eram doar în faza de discuţii”, mărturisește Aurel Brazdă, când organele Siguranței erau deja pe urmele tinerilor.

Organizația a purtat numele „G4”, grupul celor 4, având o conducere colectivă formată din patru persoane. „Oprea Dumitru a organizat 6 băieţi să meargă la partizanii din munţi pentru a da ajutor. C-atuncea aşa se zicea: că vor veni americanii şi partizanii au obligaţia de a ajuta americanii să fie paraşutaţi şi să fie apăraţi de comunişti, care i-ar fi împuşcat. Deocamdată, ăştia, din grupul respectiv, mergeau în munţi, aicea, în Munţii Bihorului. O altă grupare, din care făceam parte şi eu, a rămas acasă cu misiunea de a-i aproviziona pe cei din munţi, de a procura arme, că aveam şi ofiţeri în cadrul acestei organizaţii”, îşi aminteşte Aurel Brazdă.

Pe drumul spre ”bandele teroriste”, schimb de focuri cu milițienii

În ziua de 12 martie 1949, un grup de şapte – Dumitru Oprea, Ştefan Mihele, Alexandru Simoca, Iosif Haiduc, Petru Lupoi, Victor Bozântan şi Luca Bradea – a părăsit oraşul cu intenţia de a lua legătura cu partizanii din munţi. Potrivit Sentinţei nr. 1623 a Tribunalului Militar Cluj din 25 noiembrie 1949, cei şapte „au mers până în comuna Măgeşti, iar aici au fost găzduiţi la părinţii lui Bradea Luca. În ziua de 13 martie au plecat mai departe spre comuna Zece Hotare. Când au intrat în teritoriul acestei comune, acuzatul Oprea Dumitru i-a făcut atenţi că vor trebui să se supună ordinelor, după care vor lua contact cu «bandele teroriste» din munţi şi că s-au angajat într-o acţiune foarte serioasă, fiind vorba de o acţiune contra regimului, care se pedepseşte sever de legile în vigoare. În noaptea de 13-14 martie 1945 au dormit în comuna Zece Hotare în podul unui grajd, la inculpatul Vandici Gavril”.

În dimineaţa zilei de 14 martie 1949, au fost înconjuraţi de organele de miliţie, iar în urma unui schimb de focuri Oprea Dumitru şi Haiduc Iosif au fost prinşi. Ceilalţi s-au salvat prin fugă, fiind prinși la scurt timp. Aceeași soartă o au și cei rămași în Oradea. În lotul „G4” au fost anchetate 19 de persoane, din care 11 elevi orădeni de la Liceul Industrial, Liceul Comercial şi Liceul Teoretic „Alexandru Roman”.

Aurel Brazdă, rămas în Oradea, se afla deja pe lista Siguranței și urma să fie arestat. „Am văzut doi inşi ieşind şi venind spre şcoală. Mi-am zis că ăştia sigur după mine vin. Repede am fugit şi m-am ascuns în pivniţă. Peste o oră, colegii mei mi-au spus că m-a căutat Securitatea. Am fugit repede acasă. M-am dus la părinţii mei şi le-am zis că am probleme la şcoală şi nu mai vreau să merg la ore. Am plecat în aceeaşi zi cu trenul la Deva”, relatează Aurel Brazdă.

Fugar pentru câteva zile

La fel, și fratele său, Ioan, când vin să-l aresteze, pe 20 martie 1949, sare pe geamul camerei sale și devine pentru câteva zile fugar. Rămași acasă, tatăl lor și fratele mai mic, Liviu, au fost arestați.

„Pe tatăl meu l-au bătut în timpul anchetei, iar pe mama mea, Brazdă Iuliana, o păzeau agenţii de securitate acasă. În timpul acesta eu eram la Deva, de unde am plecat la Hunedoara. După trei zile am primit de la mama o carte poştală în care îmi scria să vin repede acasă deoarece tata şi Liviu sunt la «sanatoriu»”, povestește Aurel Brazdă.

În aceste condiții, tânărul hotărăște să se predea, revine la Oradea și pe 2 aprilie 1949 trece pragul Securității Oradea, „o adevărată închisoare subterană”.

Condițiile de detenție erau de exterminare. „În această închisoare subterană, erau amenajate celule mici de 3 mp, unde lumina zilei nu pătrundea niciodată. Carcerele nu erau luminate şi nici aerisite. Mirosul de umezeală şi de mucegai era puternic îmbibat în hainele arestaţilor. Zi şi noapte, arestaţii Securităţii stăteau în întuneric. Cea mai grea era celula de sub scări, unde umezeala era mai accentuată”, relatează, peste ani, Aurel Brazdă.

Anchetele se desfășurau, de cele mai multe ori, pe timpul nopții, deținuții fiind supuși intimidărilor, mergându-se până la bătăi crunte. „Acolo mă băteau, îmi era mereu frică de nu mai ştiam nimic. Şi când mă duceau la anchetă comandantul celularului mă călca intenţionat pe călcâie cu cizmele lui placate cu plachiuri şi cuie. Toată partea din spate a călcâielor îmi era plină de răni şi sânge”, povestește Aurel Brazdă. De asemenea, acesta relatează și de o practică sinistră a șefului Securității, Ludovic Czeller, care  îi scoate pe toți cei arestați din celule, îi punea la zid, cu mâinile ridicate, simulând o execuție.

Greva foamei la Penitenciarul Oradea

După ce anchetatorii au obținut, prin intimidări și bătăi, declarațiile de „vinovăție” ale arestaților, membrii organizației au fost transferați la Penitenciarul Oradea. Aici, „mâncarea era foarte slabă, supa era practic apă goală în care înotau câteva frunze de varză, fără carne sau grăsime”.

Nemulțumiți de regimul alimentar, la sugestia lui Oprea, tinerii intră în greva foamei. Rațiile se îmbunătățesc, nu din grija conducerii Securității față de acești „dușmani ai poporului”, ci pentru că urmau să fie prezentați, în noiembrie 1949, Tribunalului Militar Cluj. Condamnările au fost de la 1 an la 7 ani temniță grea. Aurel și Ioan Brazdă a fost condamnați, fiecare, la  2 ani închisoare.

De la Cluj au fost duși la Văcăreşti, apoi mutați la Jilava. După care, toți elevii din lot au fost transferați, pe 30 decembrie 1949, la colonia pentru minori Târgşorul Nou, unde au rămas tot anul 1950. Aurel Brazdă îşi aminteşte că erau „liberi prin curte … un regim de pensiune”.

Penitenciarul era prevăzut cu un atelier de ţesut, „dotat cu războaie de țesut cu acționare manuală și cu războaie de țesut mecanice acționate de un motor electric. Astfel, o mare parte din foștii elevi lucrau la aceste ateliere în două schimburi, unde se producea 1.000 de metri pânză pe zi”. Fraţii Brazdă s-au integrat în acest ritm de lucru, având dreptul la un pachet de 5 kilograme, deşi doar 3 kilograme intrau în posesia tinerilor.

Regimul lor s-a înăsprit abia după noaptea de 6 pe 7 noiembrie 1950, când doi dintre deținuți, Ioan Lupeş a evadat, respectiv Petre Măzăreanu doar a încercat să evadeze.

«Strigă, ţipă, măi, nenorocitule! Strigă!»

Spre finele anului 1950 au fost mutați la Gherla, acolo unde tinerii au fost supuși procesului de „demascare”, exportat de la Pitești. „În celulă erau nişte priciuri făcute din scânduri aşezate pe capre din lemn. Aveam sub noi o rogojină şi dormeam îmbrăcaţi, cât timp am fost în Penitenciar nu am văzut cearceafuri. Cine a fost arestat iarna avea haine groase şi palton, dar cine a fost arestat vara nu avea pe el decât hainele subţiri de vară. Ei tremurau de frig neavând cu ce să se acopere. Era strict interzis să te întinzi pe aşa zisul pat în timpul zilei. În caz contrar te aşteptau pedepse cumplite. Şef de cameră era un student. La un moment dat, şeful de cameră ne-a anunţat că urmează să se facă reeducarea noastră, ceea ce consta în schimbarea noastră din bandiţi în oameni cinstiţi. Ca prim pas a trebuit să divulgăm tot ce nu am spus la securitate. … Am rămas toţi ca trăsniți, încă nu auzisem de reeducare”, rememorează Aurel Brazdă.

Tinerii au fost siliți, ore în șir, să stea cu mâinile în sus și într-un picior, erau puși să sară broască până la epuizare, erau bătuți de ceilalți deținuți reeducați cu bâtele etc, după care cei torturați erau nevoiți să noteze pe o bucată de săpun o serie de neadevăruri care conveneau torționarilor.

Însă cea mai cumplită experiență a fost când tinerii deținuți au fost transformați, la rândul lor, în torționari. „Eu m-am tras lângă unul din băieţii veniţi de la Galaţi. Copilaşul acela micuţ era simpatic. Stăteam lângă el şi ştiam ce va urma: infernul, bătaia… . Mi-era milă de el. Mi-am zis că mai bine mă duc eu lângă el, decât altul. M-am aşezat pe rogojina jegoasă de pe scândurile «patului» şi am început să-i povestesc despre şcoală, despre sport. L-am avertizat că atunci când vine şeful de cameră de afară şi va stinge lumina să nu se sperie că eu voi da în el. Să strige cât poate mai tare. Nu era intenţia mea să-l bat, săracul. Am dat cu pumnul în palma de la mâna cealaltă. Îi şopteam la ureche «Strigă, ţipă, măi, nenorocitule! Strigă!». Şi dădeam în palma ca să audă vecinul meu că-l bat pe copil. Ceilalţi au lovit. Bătaia a durat peste o jumătate de oră”, povestește Aurel Brazdă.

Eliberat la 8 luni de la expirarea pedepsei

Pentru a se salva din acest iad, a simulat o boală psihică, ceea ce a dus la internarea sa la infirmerie, timp de trei luni. Pedeapsa îi expirase în 2 aprilie 1951, dar a fost eliberat abia în 13 decembrie 1951.

Ajuns acasă, a trebuit să se interneze cu dublă pleurezie şi apă la plămâni la sanatoriul TBC, unde a stat 6 luni. S-a căsătorit în anul 1960, având un fiu – Mircea Brazdă. După 1989, a ocupat funcția de președinte al Asociației Deportaților și Victimelor Comunismului Bihor (foto stânga).

A decedat pe data de 8 aprilie 2011.

Cristina Liana PUȘCAȘ este doctor în Istorie, lector universitar la Universitatea din Oradea, vicepreședintele Asociației Cei 40 de Mucenici.

Mai multe date şi istorisiri puteţi găsi pe www.memoriarezistentei.ro

Doritorii pot sprijini Asociația Cei 40 de Mucenici

Datele Asociaţiei „Cei 40 de Mucenici”: CIF: 31340614; / COD IBAN: RO43BRDE050SV63246520500

Cel mai important proiect al Asociației este Memorialul Rezistență și Represiune în Bihor. http://www.memoriarezistentei.ro/memorialul-rezistenta-si-represiune-in-bihor/