Evenimentul va avea loc joi, 21noiembrie 2024, de la ora 17.00, în Sala de conferințe a Muzeului Țării Crișurilor (Str. Armatei Române nr.1/A) și va fi moderat de prof. univ. dr. Gabriel Moisa, manager al Muzeului Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal.
Muzeul ȚăriiCrișurilor Oradea – Complex Muzeal, în parteneriat cu Universitatea din Oradea – Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, Centrul de Studii Interdisciplinare „Silviu Dragomir” Oradea și Editura Litera, cu sprijinul Consiliului Județean Bihor și al Primăriei Municipiului Oradea, organizează lansarea cărții „Ruperea blestemului | Revoluția Română din decembrie 1989”, de către Cătălin Ranco Pițu.
Autorul cărții a fost procuror militar șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Volumul „Ruperea blestemului | Revoluția Română din decembrie 1989”, apărut la Editura Litera, București, 2024, analizează cu rigoare structura complexă a dezinformărilor care, începând cu 22 decembrie 1989, au permis consolidarea puterii grupului condus de Ion Iliescu.
Cartea investighează atât „psihoza teroristă” ce a dus la pierderi tragice de vieți omenești după prăbușirea regimului Ceaușescu, cât și mecanismele propagandistice care au perpetuat confuzia și neîncrederea în acele zile.
Organizată în jurul mărturiilor și declarațiilor incluse în raportul Comisiei Senatoriale, extrase din presă și transcrieri ale emisiunilor TVR, lucrarea dezvăluie manipulările orchestrate de noul aparat politico-militar.
Autorul demontează mitul unei mișcări teroriste externe, demonstrând că acțiunile violente au fost inițiate de structuri loiale grupării Iliescu, fiind un apel la elucidarea adevărului pentru vindecarea unei societăți marcate de traume și confuzii persistente.
Cătălin Ranco Pițu, născut în 1973 la Timișoara, este o personalitate marcantă a magistraturii militare românești, specializat în drept penal și criminalistică. De-a lungul unei cariere de peste două decenii, a investigat cu meticulozitate evenimentele din decembrie 1989, culminând cu semnarea rechizitoriului în Dosarul Revoluției. În această calitate, Pițu a contribuit la trimiterea în judecată a unor lideri de rang înalt, precum Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu, pentru infracțiuni contra umanității.
Intrarea este gratuită în limita a 150 de locuri.
Iata un fragment din volum așa cum a fost redat de litera.ro:
Bunicul meu a fost
frizerul lui Ion Iliescu
Octombrie 2016, aproximativ ora 7.30, camera de anchetă a Secţiei Parchetelor Militare. Stăteam cu ceaşca de cafea în mână şi cu picioarele pe birou, într‑o stare de calm relativ. Lângă mine, savurând un ceai de fructe, stătea colegul meu Vladimir Diaconeasa. Ne puneam de acord asupra detaliilor audierii persoanei citate la ora 9.00. Fiind vorba despre o persoană excepţională, era necesar să pregătim minuţios audierea, şi nu era altul mai potrivit pentru o astfel de minuţiozitate decât Vladimir Diaconeasa, un procuror militar de la care am avut multe de învăţat şi care, printre altele, spunea că i‑a plăcut să fie procuror‑şahist, nu procuror‑bătăuş. Ei bine, cum stăteam noi, ştiind că mai avem cel puţin o oră până la audiere, deodată am auzit că s‑a deschis uşa biroului. M‑am întors rotind scaunul şi, spre surprinderea mea, l‑am văzut intrând în birou pe… Ion Iliescu, fostul preşedinte al României, persoana chemată pentru audiere într‑un dosar unicat, dosarul Revoluției Române din decembrie 1989!
Bunicul meu matern a fost frizer. În aparenţă nimic spectaculos, însă i‑a fost frizer chiar lui Ion Iliescu, pe vremea când acesta era vicepreşedintele Consiliului Judeţean Timiş (1971– 1974). Încă de pe atunci bunicul era un adevărat fan al lui Ion Iliescu. Ca orice frizer care se respectă, vorbea mult, avea inclusiv o aplecare spre a filosofa, iar eu, copil fiind, l‑am auzit de multe ori vorbind la superlativ despre Ion Iliescu. Mi s‑a tot spus că era inteligent, că era un opozant al lui Nicolae Ceauşescu, că avea un păr negru şi frumos (deh, frizerul tot frizer!) şi că, la un moment dat, urma să devină preşedintele ţării. La vremea respectivă nu eram deloc interesat de aceste chestiuni şi nu mi‑a trecut prin cap să întreb cum se face că un frizer ştia cine îl va succeda în funcţie pe Nicolae Ceauşescu, însă probabil asculta emisiunile postului de radio Europa Liberă, unde, spre finalul anilor 1980, numele lui Ion Iliescu era des amintit ca posibil viitor preşedinte. Cert este că bunicul nu avea cum să‑şi imagineze conjunctura în urma căreia, într‑adevăr, Ion Iliescu avea să devină preşedintele României, şi cu atât mai puţin că eu voi fi cel care urma să‑l trimită în faţa instanţei pentru săvârşirea infracţiunii de crimă împotriva umanităţii. Bunicul a murit cu mult timp înainte de trimiterea în judecată a lui Ion Iliescu şi probabil nu ar fi privit cu ochi buni faptul că nepotul lui favorit i‑a „bărbierit“ idolul, însă cred că, dacă aş fi avut ocazia să‑i explic ce s‑a întâmplat cu adevărat în acel însângerat decembrie 1989, mi‑ar fi dat dreptate.
Cum am ajuns să lucrez la acest dosar? Foarte simplu! Fostul procuror general al României, Augustin Lazăr, şi fostul procuror militar‑şef al Secţiei Parchetelor Militare, generalul Gheorghe Cosneanu, au dorit în mod prioritar soluţionarea acestui dosar istoric, aşa că s‑a trecut la alcătuirea unei echipe din patru procurori militari. Deoarece m‑a pasionat tot ce are legătură cu Revoluţia din 1989, dar mi‑a plăcut şi istoria conflictelor militare, m‑am oferit voluntar, astfel încât, în august 2016, am fost transferat de la Parchetul Militar Timişoara, unde aveam funcţia de adjunct, la Secţia Parchetelor Militare din Bucureşti. Iniţial am lucrat alături de trei colegi, printre care şi Vladimir Diaconeasa, pentru ca ulterior, din toamna anului 2018, să continui munca singur, având în vedere că ceilalţi colegi s‑au pensionat.
Din primul moment am fost conştient că provocarea la care m‑am înhămat era una extraordinară. Era necesar să fie aflate acele răspunsuri atât de mult aşteptate de o mare parte a societăţii noastre, răspunsuri la întrebări legitime. Cine sunt cei care au tras în popor? Cum a fost posibil ca regimul dictatorial condus de Nicolae Ceauşescu să fie efectiv pulverizat în câteva ore? De ce, după pierderea puterii de către Ceauşescu, au murit atât de mulţi oameni? Cum a preluat puterea statală Ion Iliescu? Care a fost cauza haosului generalizat ce a debutat în seara de 22 decembrie? A existat diversiune radioelectronică? De ce a trebuit să fie executat cuplul dictatorial Ceauşescu? A fost revoluţie sau lovitură de stat? Au existat terorişti? Dar securişti‑terorişti? Aceste întrebări implicau răspunsuri foarte complexe şi am conştientizat foarte clar că, pentru a trage concluziile conforme adevărului, voi avea nevoie de inspiraţie divină. Şi pentru că Dumnezeu există, L‑am rugat pentru inspiraţie, corectitudine, înţelepciune şi putere de muncă – toate acestea pentru a face lumină cu privire la ce s‑a întâmplat în decembrie 1989. Pentru că adevărul, indiferent cum ne raportăm la el, este cel mai important, este eliberator, chiar dacă uneori este incomod. Pentru că tot ce ni s‑a întâmplat atunci, nouă, românilor, ne‑a marcat pentru totdeauna destinul. Nu în ultimul rând, m‑am rugat pentru a mă debarasa total de ideile preconcepute despre Revoluţia din 1989, idei preconcepute care în mod cert m‑au afectat. Şi am reuşit. M‑am resetat şi am luat‑o de la zero. În primii doi ani după venirea la Bucureşti am citit conţinutul relevant al uriaşului dosar, am vizionat sute de ore de filmări, am examinat multe documente militare de o importanţă covârşitoare, desecretizate după 2016. Apoi am discutat cu numeroşi martori importanţi, de la care am aflat detalii extraordinare. Extrem de elocvente au fost inclusiv stenogramele Comisiei Senatoriale pentru studiul evenimentelor din 1989. Pentru a avea acces la aceste stenograme, trebuie amintit efortul generalului Gheorghe Cosneanu care, pentru a obţine desecretizarea materialului Comisiei, a dus o adevărată luptă cu leadershipul Senatului României. Totodată, trebuie amintit că Vladimir Diaconeasa şi‑a petrecut şase luni în subsolul Senatului pentru a scana întregul material obţinut de Comisie.
Să revenim în octombrie 2016. Intrarea intempestivă a lui Ion Iliescu aproape că m‑a făcut să cad de pe scaun. Nu doar că venise cu aproape o oră mai repede decât fusese chemat, dar a şi intrat dezinvolt, cu bine‑cunoscutul zâmbet larg, dând impresia unui om detaşat, care nu are nimic de ascuns. A intrat în birou de parcă încă era preşedintele României. Însoţit de doi SPP‑işti şi de un avocat, îmbrăcat impecabil, s‑a aşezat la locul indicat şi ne‑a acordat „privilegiul“ de a ne afla în prezenţa lui. Din start ne‑a spus că va uza de dreptul la tăcere. Cu toate acestea, a fost convins de şarmul lui Vladimir Diaconeasa să discute cu noi informal. Astfel, am purtat o primă conversaţie foarte interesantă, care a durat aproximativ o oră şi jumătate. În aproape tot acest timp, discuţia s‑a purtat la un nivel elevat, chiar elegant, până în clipa în care ne‑am exprimat dorinţa de a discuta despre oamenii care au murit începând cu seara de 22 decembrie 1989. În acel moment Ion Iliescu realmente s‑a schimbat la faţă, privirea devenindu‑i nefiresc de întunecată şi de tăioasă. Ba chiar şi‑a pierdut uşor cumpătul când i‑am spus că există suspiciuni conform cărora se află printre cei ale căror conduite au contribuit decisiv la tragediile ce au survenit în seara de 22 decembrie. S‑a uitat spre noi cu acea privire încărcată de energie negativă şi ne‑a reproşat că avem o atitudine „mârşavă“, exact acesta a fost cuvântul folosit. În acel moment, Vladimir Diaconeasa, care putea la rândul său să devină tăios, s‑a arătat surprins să constate că fostul preşedinte foloseşte cuvântul „mârşav“, un cuvânt cu origini slave. Auzind această remarcă, Ion Iliescu s‑a enervat şi mai tare, apoi pur şi simplu ne‑a apostrofat că îl acuzăm în legătură cu faptul că vorbeşte limba rusă! Probabil că îl „lucrase“ subconştientul. La rândul meu, am încercat să detensionez atmosfera, însă, absolut involuntar, mai rău am făcut.
