Titlul problemei de drept: Calificarea cererilor având ca obiect atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă întemeiate pe dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006 sau art.169 din Legea nr.85/2014 din perspectiva normelor de drept al Uniunii Europene aplicabile executării hotărârilor, respectiv dacă astfel de cauze se subsumează materiei „civile şi comerciale” în sensul Regulamentului (UE) 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ori dacă acestea reprezintă acţiuni în materie de „falimente, proceduri privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acorduri amiabile, concordate sau proceduri similare” ce intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) 848/2015 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (Curtea de Apel București)
- Materia: civil
- Subcategoria: insolvență şi preinsolvenţă
- Acte normative incidente: art.169 din Legea nr. 85/2014 (art. 138 din Legea nr. 85/2006), Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012, Regulamentului (UE) 848/2015 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență
- Cuvânt cheie: executarea hotărârii privitoare la atragerea răspunderii fostului administrator, regulament aplicabil
Într-o opinie, s-a apreciat că hotărârile pronunţate în cauzele având ca obiect atragerea răspunderii pentru apariţia stării de insolvenţă intră în noţiunea de „materie civilă şi comercială”, astfel cum ea este definită de Regulamentul nr.1215/2012, motiv pentru care se impune eliberarea certificatului prevăzut de art.53 din acesta, în vederea executării acestor hotărâri pe teritoriul altor state membre.
În susținerea acestei soluții s-a reținut că deschiderea procedurii de insolvenţă a influenţat acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanei vinovate de starea de insolvenţă sub două aspecte: în primul rând, competenţa a revenit judecătorului-sindic; în al doilea rând, fapta ilicită a fost prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006. Niciuna dintre aceste două consecinţe nu permit însă calificarea litigiului ca fiind derivat direct din procedura de insolvență și strâns legat de aceasta. Împrejurarea că, în absenţa procedurii de insolvenţă, creditorii ar fi trebuit să uzeze de acţiuni individuale pentru recuperarea prejudiciului nu schimbă natura juridică a litigiului, care rămâne un litigiu în răspundere delictuală, întemeiat pe normele comune de drept civil şi nu pe norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență (limitarea faptelor ilicite prin art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu înseamnă o derogare în sensul Regulamentelor; întocmai ca în cazul acţiunii de drept comun în răspundere civilă, reclamantul din acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 138 trebuie să probeze fapta, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia).
Aşadar, hotărârea a cărei executare silită este urmărită în speţă nu reprezintă o hotărâre pronunţată într-un litigiu care, intrând în sfera de aplicare a Regulamentului nr. 1346/2000, nu intră în sfera de aplicare a Regulamentului nr.1215/2012. De altfel, Curtea de Justiţie a oferit interpretarea neechivocă a articolului 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, arătând că acesta trebuie interpretat în sensul că o acțiune cum este cea în discuție în litigiul principal, având ca obiect o cerere de despăgubiri pentru răspundere delictuală sau cvasidelictuală, introdusă de lichidator în cadrul unei proceduri de insolvență și al cărei rezultat, în cazul admiterii acțiunii, se adaugă la masa credală, se încadrează în noțiunea „materie civilă și comercială”, în sensul alineatului (1) al acestei dispoziții, și intră, în consecință, în domeniul de aplicare material al regulamentului menționat. (Hotărârea Curţii din 06 februarie 2019, C-535/17).
Într-o altă opinie (majoritară la nivelul Curții de Apel București, sens în care s-a concluzionat și în întâlnirii de practică judiciară neunitară în materie comercială (litigii cu profesioniști și insolvență) la nivelul Curții de Apel București și a instanțelor arondate aferentă trimestrelor II și III 2019, desfășurată la data de 18.11.2019) s-a considerat că cererile având ca obiect atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă întemeiate pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006/art. 169 din Legea nr. 85/2014 reprezintă acţiuni în materie de „falimente, proceduri privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acorduri amiabile, concordate sau proceduri similare”, ce intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) 848/2015 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență.
În acest sens, s-a avut în vedere că în lipsa unei definiţii a noţiunilor de „faliment, lichidare, concordate şi proceduri similare”, prevăzute de art.1 alin.(2) din Regulament, respectiv art.1 alin.(2) din Convenţia de la Lugano, trebuie avută în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea acestor noţiuni.
Utilizarea jurisprudenţei create în baza Regulamentului nr. 44/2001, inclusiv în cauzele întemeiate pe dispoziţiile Convenţiei de la Lugano este justificată de prevederile Protocolului nr. 2 privind interpretarea uniformă a convenţiei şi comitetul permanent la Convenţia de la Lugano – art.1 alin.(1), potrivit cărora, orice instanţă care aplică şi interpretează convenţia de la Lugano ia în considerare în mod corespunzător principiile enunţate în orice hotărâre relevantă referitoare la dispoziţia în cauză sau la oricare altă dispoziţie similară din Convenţia de la Lugano din 1988 şi la actele menţionate la art. 64 alin. (1) din Convenţia pronunţate de către (…) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Or, art.64 alin.(1) face trimitere expresă la Regulamentul 44/2001. În ceea ce priveşte Regulamentul 1215/2012, acesta abrogă şi înlocuieşte practic Regulamentul 44/2001, la care face referire, în textul art.80. Se reţine astfel că, potrivit hotărârii pronunţate în cauza C-292/08 German Graphische, paragrafele 22 – 28, în interpretarea art.1 alin.(2) din Regulament, domeniul de aplicare materială al acestui regulament trebuie să includă toate aspectele importante de drept civil și comercial. Considerentul (15) al regulamentului menționat subliniază că, în interesul administrării armonioase a justiției, este necesar să se evite pronunțarea în două state membre a unor hotărâri ireconciliabile.
Aceste considerente demonstrează intenția legiuitorului comunitar de a reține o concepție largă pentru noțiunea „materie civilă și comercială”, care figurează la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr.44/2001, și, pe cale de consecință, un domeniu larg de aplicare pentru acesta din urmă. O asemenea interpretare este susținută și de prima teză a considerentului (6) al Regulamentului nr.1346/2000, potrivit căreia acest din urmă regulament ar trebui să se limiteze, în conformitate cu principiul proporționalității, la dispozițiile care reglementează competența de a deschide proceduri de insolvență și de a pronunța hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. În consecință, domeniul de aplicare al acestui din urmă regulament nu ar trebui să facă obiectul unei interpretări largi. Odată clarificate aceste aspecte, trebuie amintit că, în cadrul jurisprudenței referitoare la Convenția de la Bruxelles, Curtea a statuat că o acțiune se referă la o procedură de faliment dacă decurge în mod direct din faliment și se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de administrare judiciară (a se vedea Hotărârea din 22 februarie 1979, Gourdain, 133/78, punctul 4). Prin urmare, o acțiune care prezintă astfel de caracteristici nu intră în domeniul de aplicare al acestei convenții (a se vedea Hotărârea din 12 februarie 2009, Seagon, C-339/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 19). În măsura în care Regulamentul nr.44/2001 înlocuiește, în relațiile dintre statele membre, Convenția de la Bruxelles, interpretarea dată de Curte în privința dispozițiilor acesteia din urmă este de asemenea valabilă pentru cele din regulamentul menționat atunci când dispozițiile Convenției de la Bruxelles și cele ale Regulamentului nr.44/2001 pot fi calificate ca fiind echivalente. În plus, rezultă din considerentul (19) al Regulamentului nr.44/2001 că trebuie asigurată continuitatea de interpretare între Convenția de la Bruxelles și regulamentul menționat (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Draka NK Cables și alții, C-167/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 20). Or, în sistemul stabilit prin Regulamentul nr.44/2001, articolul 1 alineatul (2) litera (b) din acesta ocupă aceeași poziție și îndeplinește aceeași funcție ca articolul 1 al doilea paragraf punctul 2 din Convenția de la Bruxelles. Mai mult, aceste două dispoziții sunt redactate în termeni identici (Hotărârea din 2 iulie 2009, SCT Industri, C-111/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 23). Prin urmare, având în vedere cele ce preced, intensitatea legăturii existente, în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea Gourdain între o acțiune în justiție și procedura de insolvență este determinantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabilă.
În lumina principiilor ce decurg din jurisprudenţa C.J.U.E., s-a apreciat că două coordonate definesc noţiunile de „faliment, proceduri de lichidare şi alte proceduri similare”, respectiv acțiunea în discuţie să decurgă în mod direct din faliment și să se afle în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de administrare judiciară.
Or, din această perspectivă, acţiunile având ca obiect atragerea răspunderii personale patrimoniale a persoanelor responsabile de apariţia stării de insolvenţă îndeplinesc aceste criterii. Astfel, s-a reţinut că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art.138 din Legea nr. 85/2006 (art.169 din Legea nr.85/2014) reprezintă, dincolo de orice îndoială, o acţiune ce decurge în mod direct din faliment, fiind o procedură specifică procedurii de insolvenţă, pusă la dispoziţia unui număr limitat de persoane – participanţi la procedura insolvenţei, ce are ca obiect atragerea răspunderii persoanelor responsabile de apariţia stării de insolvenţă. Pe cale de consecinţă, deschiderea procedurii de faliment reprezintă o premisă explicită a exercitării acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art.138/art.169 din Lege. Argumentele anterioare susţin şi concluzia existenţei unei legături strânse cu procedura de lichidare de bunuri. Atragerea răspunderii persoanelor responsabile de apariţia stării de insolvenţă nu poate fi privită ca o acţiune autonomă, independentă de procedura insolvenţei. Însăşi exercitarea ei este determinată de existenţa unei proceduri de insolvenţă şi nu poate fi concepută înafara unei astfel de proceduri, câtă vreme urmăreşte să stabilească chiar responsabilitatea pentru însăşi apariţia acestei stări.
În susținerea acesteai opinii, a fost citată și jurisprudenţa de dată recentă a C.J.U.E., respectiv hotărârea Curţii din 06 februarie 2019, NK, C-535/17, în cuprinsul căreia s-a reținut faptul că articolul 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că o acțiune cum este cea în discuție în litigiul principal, având ca obiect o cerere de despăgubiri pentru răspundere delictuală sau cvasidelictuală, introdusă de lichidator în cadrul unei proceduri de insolvență și al cărei rezultat, în cazul admiterii acțiunii, se adaugă la masa credală, se încadrează în noțiunea „materie civilă și comercială”, în sensul alineatului (1) al acestei dispoziții, și intră, în consecință, în domeniul de aplicare material al regulamentului menționat(…). Criteriul determinant reținut de Curte pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acțiune nu este contextul procedural în care se înscrie acea acțiune, ci temeiul juridic al acesteia din urmă. Potrivit respectivei abordări, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență.(…). Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe a Curții, intensitatea legăturii existente între o acțiune în justiție și procedura de insolvență este determinantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabilă.(…). Astfel, în cazul în care o astfel de acțiune este exercitată în timpul desfășurării unei proceduri de insolvență, lichidatorul, în cadrul misiunii sale de administrare și de lichidare a masei credale, conform legislației naționale în materie, este cel care o exercită în interesul adunării creditorilor și, pe cale de consecință, rezultatul acesteia se adaugă la masa credală.(…). Prin urmare, pe baza acestor elemente, o astfel de acțiune pare să își aibă temeiul în normele comune de drept civil și comercial, și nu în norme derogatorii, specifice, ale procedurii de insolvență. În sfârșit, chiar dacă, în cauza principală, existența unei legături cu procedura insolvenței este de netăgăduit, întrucât este vorba despre o acțiune introdusă de lichidator în interesul creditorilor, totuși, astfel cum reiese din dosarul aflat la dispoziția Curții, o astfel de acțiune poate fi introdusă de creditori în mod individual, înainte, în timpul sau după desfășurarea procedurii de insolvență. În aceste condiții și, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 68 din concluzii, o acțiune cum este cea în discuție în litigiul principal care, pe de o parte, poate fi introdusă de creditorul însuși, astfel încât nu se încadrează în competența exclusivă a lichidatorului și, pe de altă parte, este independentă de deschiderea unei proceduri de insolvență, nu ar putea fi considerată o consecință directă și indisociabilă a unei astfel de proceduri. În consecință, trebuie să se considere că o astfel de acțiune își are temeiul nu în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență, ci, dimpotrivă, în norme comune de drept civil și comercial și, în consecință, nu se află în afara domeniului de aplicare a Regulamentului nr. 44/2001.
În baza criteriilor de interpretare dezvoltate în hotărârea citată, este necesar a se distinge între acțiunile în răspundere civilă delictuală de drept comun şi acţiunea întemeiată pe dispozițiile art.138/art.169 din legea insolvenţei, chiar dacă aceasta din urmă împrumută din trăsăturile acţiunii în răspundere delictuală. Atragerea răspunderii pentru intrarea societăţii în insolvenţă reprezintă o acţiune ce nu poate fi exercitată independent de procedura insolvenţei, procedura insolvenţei constituind de altfel premisa exercitării acţiunii în atragerea răspunderii.
Opinia Institutului Național al Magistraturii
Problema de drept căreia trebuie să îi răspundem este identificarea regulamentului aplicabil în cazul cererile având ca obiect atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă întemeiate pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 (art. 169 din Legea nr. 85/2014), care a apărut în contextul solicitărilor formulate de creditori pentru eliberarea, în cazul hotărârilor eliberate în această materie, a unui certificat în conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. 1 lit. b) și art. 53 din Regulamentul nr. 1215/2012.
Spre deosebire de sfera materiei executării hotărârilor în materie civilă și comercială, pentru care dispozițiile art. 42 din Regulamentul nr. 1215/2012 prevăd obligativitatea eliberării unui certificat care atestă că hotărârea este executorie și care conține un rezumat al hotărârii, precum și, dacă este cazul, informații relevante cu privire la cheltuielile de judecată recuperabile și la calcularea dobânzilor, în materia procedurii insolvenței, hotărârile sunt recunoscute fără îndeplinirea niciunei formalități, potrivit art. 32 din Regulamentul nr. 848/2015, care se aplică deopotrivă și hotărârilor care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care au strânsă legătură cu aceasta, chiar dacă au fost pronunțate de o altă instanță.
Verificând aplicarea acestui text, se poate constata, cu ușurință, că hotărârile privitoare la atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă întemeiate pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 (art. 169 din Legea nr. 85/2014) sunt pronunțate de judecătorul sindic, în dosarul de insolvență, în condițiile și după procedura prevăzute de legea insolvenței, calea fiind deschisă doar administratorului / lichidatorului judiciar și anumitor participanți în procedură. Ele decurg în mod direct din procedura insolvenței, pentru faptele și persoanele enumerate în lege, neputând fi antrenată răspunderea decât în cadrul legii speciale, care presupune deschiderea procedurii insolvenței, iar faptele în sine să fi contribuit la starea de insolvență.
Raportat la aceste constatări devine evidentă aplicarea în această materie a prevederilor Regulamentului nr. 848/2015, și nu a Regulamentului nr. 1215/2012, de unde rezultă și absența obligativității obținerii unui certificat în conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. 1 lit. b) și art. 53 din Regulamentul nr. 1215/2012.
Aceleași concluzii cu privire la delimitarea sferelor de aplicare a celor două regulamente se desprind și din jurisprudența europeană creată în jurul aplicării Convenției de la Bruxelles sau a Regulamentului nr. 44/2001, care cuprindeau dispoziții similare Regulamentului nr. 1215/2012.
Astfel, prin Hotărârea pronunțată la 22 februarie 1979 în cauza C-133/79 (Gourdain), CJUE a statuat că o acțiune asemănătoare celei în discuție în acțiunea principală (acțiune pentru acoperirea pasivului social exercitată de lichidator împotriva administratorilor societății culpabili de starea de insolvență, în dreptul francez) se referă la o procedură de faliment, de vreme ce decurge în mod direct din faliment și se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de reorganizare judiciară.
Modalitatea de analiză a acestor criterii s-a dezvoltat spre aceleași concluzii și în jurisprudența ulterioară (Cauzele C-339/07, C—167/08, C-111/08, C-292/08, C-213/10, C-641/16), fiind subliniată necesitatea unor interpretări care să evite orice suprapunere între normele juridice prevăzute de aceste texte și orice vid juridic.
Mai recent, în cuprinsul Hotărârii pronunțate la data de 6 februarie 2019 în cauza C-535/17, s-a considerat ca fiind un criteriu determinant pentru Curte, în vederea identificării domeniului în care se încadrează o acțiune, nu atât contextul procedural în care se înscrie acea acțiune, ci temeiul juridic al acesteia din urmă. Potrivit respectivei abordări, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență. Și din această perspectivă, constatăm că fundamentul juridic al acestor acțiuni se regăsește în legea specială, iar antrenarea răspunderii, deși grevată, în esență, pe o formă de răspundere civilă delictuală, ea nu poate interveni decât pentru anumite fapte, expres enumerate, cu un conținut specific, și sub condiția contribuției acestora la starea de insolvență.
În concluzie, opinia INM este că cererile având ca obiect atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă întemeiate pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 (art. 169 din Legea nr. 85/2014) reprezintă acţiuni în materie de „falimente, proceduri privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acorduri amiabile, concordate sau proceduri similare”, ce intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) 848/2015 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență.
Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel (online) – București, 15 decembrie 2020.
