În Monitorul Oficial Partea I nr.868/29.VIII.2024 a fost publicată Decizia Nr.289 din 28 mai 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (3) și ale art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.
Excepția ridicată, a fost însă respinsă ca neîntemeiată de Curtea Constituțională și prin urmare dispozițiile art. 49 alin. (3) și ale art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 mai 2019, care au următorul cuprins:
— Art. 49 alin. (3): „Opoziția nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condițiile pentru extrădare.”;
— Art. 52 alin. (2): „Curtea de apel nu este competentă să se pronunțe asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici asupra oportunității extrădării.”, sunt constituționale.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 suprimă orice posibilitate a persoanei solicitate de a formula apărări privind fondul acuzațiilor ce îi sunt aduse, aceasta putând face, în apărare, doar precizări cu privire la identitatea sa și la neîndeplinirea condițiilor pentru extrădare, apreciate în mod abstract. Se arată că persoanei solicitate îi este oferită posibilitatea de a propune administrarea de probe (inclusiv a probei cu martori), însă doar în contextul în care aceasta nu poate face referiri la descrierea și temeinicia acuzațiilor ce îi sunt aduse sau la mijloacele de probă care au fost administrate în susținerea acestora. Or, în condițiile anterior arătate, procedura de opoziție la extrădare este pur formală, încălcând dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil al persoanei în cauză.
Referitor la prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, se arată că acestea, prin sintagma „nici asupra oportunității extrădării”, obligă instanța de judecată învestită să soluționeze cererea de extrădare să admită, per se, orice solicitare de extrădare, fără a putea face o minimă verificare asupra aspectelor ce țin de necesitatea și utilitatea extrădării persoanei. Or, dispozițiile art. 22 din Legea nr. 302/2004, ce reglementează motivele opționale de refuz al extrădării, permit instanței să refuze extrădarea atunci când fapta care motivează cererea constituie obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate constitui obiectul unui proces penal în România, ori dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecințe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate. Or, se susține că, prin raportare la această analiză de oportunitate a extrădării, dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 sunt lipsite de previzibilitate, aspect ce contravine art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, precum și art. 20, art. 21 alin. (3) și art. 26 alin. (1) din Constituție raportate la art. 6 și 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Se susține, totodată, că textele criticate sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate, fiind invocate dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, și că neîndeplinirea de către acestea a exigențelor de calitate a legii contravine dreptului la un proces echitabil al persoanei în privința căreia a fost solicitată extrădarea, astfel cum acest drept fundamental este prevăzut la art. 21 din Constituție și la art. 6 din Convenție.
Se invocă, de asemenea, Hotărârea din 8 martie 1994, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în CauzaWingrove împotriva Regatului Unit, precum și doctrina referitoare la standardele de calitate a legii, respectiv J. Dabin — „Théorie Générale du Droit”, Dalloz, Paris, 1969, pag. 268.
Curtea de Apel Constanța — Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Instanța susține, în acest sens, că, prin reglementarea, în cuprinsul Legii nr. 302/2004, a condițiilor în care se poate dispune extrădarea, inclusiv cea a cetățenilor români (în măsura în care în acest sens există o convenție internațională la care România este parte), legiuitorul a acționat în limitele marjei sale de apreciere prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție și în acord cu dispozițiile constituționale privind principiul legalității, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.
În ceea ce privește respectarea, prin textele criticate, a exigențelor de calitate a legii, se susține că acestea nu se opun ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă, fiind invocată Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35.
De asemenea, se menționează că, în sistemul juridic românesc, extrădarea are un caracter jurisdicțional care nu conferă instanței de judecată învestite cu soluționarea cererii de extrădare competența de a analiza temeinicia acuzației aduse persoanei extrădabile în statul solicitant, întrucât această competență ar depăși limitele procedurii cooperării judiciare internaționale în materie penală. De altfel, se susține că reglementarea posibilității instanței învestite cu soluționarea cererii de extrădare de a analiza oportunitatea extrădării dincolo de motivele de refuz prevăzute expres și limitativ prin Legea nr. 302/2004 ar transforma această procedură într-una arbitrară și imprevizibilă. Este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 1.014 din 29 noiembrie 2012.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, ale art. 20 — Tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 — Dreptul la apărare, ale art. 26 alin. (1) referitoare la dreptul la viață intimă, familială și privată, ale art. 124 — Înfăptuirea justiției, ale art. 126 alin. (1) și (2) referitoare la instanțele judecătorești, ale art. 131 alin. (1) cu privire la rolul Ministerului Public și ale art. 132 — Statutul procurorilor, precum și prevederilor art. 6 și 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la respectarea vieții private și de familie.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că extrădarea reprezintă o formă de cooperare judiciară internațională în materie penală și, totodată, un act juridic bilateral prin care un stat, pe al cărui teritoriu se află o persoană care a săvârșit o infracțiune sau care a fost condamnată pe teritoriul altui stat, predă persoana în cauză, la cererea celui din urmă stat, în vederea urmăririi penale, a judecării acesteia sau a punerii în executare a pedepsei ori a altei măsuri dispuse în privința sa. Rolul extrădării este acela de a evita sustragerea făptuitorilor de la urmărire penală, de la judecată sau de la executarea unor pedepse sau a altor măsuri de natură penală, prin obligarea lor de a se întoarce pe teritoriul statelor unde au comis faptele prevăzute de legea penală sau în care li se solicită executarea pedepselor sau a măsurilor dispuse. Așadar, prin finalitatea ei, extrădarea reprezintă un act de asistență juridică pe care statele și-o acordă reciproc, în vederea combaterii criminalității.
În funcție de rolul statelor implicate în această procedură, extrădarea poate fi activă sau pasivă, extrădarea activă constituind procedura prin care un stat solicită extrădarea unei persoane, iar extrădarea pasivă, procedura prin care se acordă extrădarea. În același sens sunt definite noțiunile de „extrădare activă” și „extrădare pasivă” la art. 2 lit. h) și i) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Potrivit art. 18 din același act normativ, pot fi extrădate din România, în condițiile Legii nr. 302/2004, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unor măsuri de siguranță, a unor pedepse sau a unor alte hotărâri ale instanțelor penale în statul solicitant.
De asemenea, dispozițiile art. 2 lit. a) și b) din Legea nr. 302/2004 definesc termenii de „stat solicitant” și „stat solicitat” ca reprezentând statul care formulează o cerere în domeniile reglementate de legea anterior menționată și, respectiv, statul căruia îi este adresată o cerere în aceleași domenii.Astfel, cererile de extrădare dau naștere unor raporturi juridice de drept internațional ale căror subiecte sunt statele solicitante și statele solicitate. În ceea ce privește conținutul acestor raporturi juridice, acesta este format din totalitatea drepturilor și a obligațiilor statelor participante la procedura de extrădare, drepturi și obligații care nu pot fi altfel decât în acord cu natura și scopul instituției de drept procesual penal analizate.
Or, având în vedere că natura extrădării este aceea de mijloc de cooperare judiciară internațională în materie penală între state, iar scopul său este cel de asigurare a predării persoanelor care comit fapte prevăzute de legea penală cu elemente de extraneitate statelor solicitante, pentru efectuarea urmăririi penale, a judecății sau pentru executarea pedepselor sau a altor măsuri de natură penală, în vederea prevenirii sustragerii făptuitorilor de la procedurile specifice realizării justiției penale, drepturile și obligațiile ce constituie conținutul raportului juridic ce ia naștere între statul solicitat și statul solicitant vizează realizarea operațiunilor specifice extrădării, și nu analiza sau soluționarea de către autoritățile statelor implicate a cauzelor penale în care persoanele extrădabile au calitatea de făptuitori.
De altfel, nici competența autorităților naționale, respectiv a instanțelor naționale învestite să soluționeze cererile de extrădare, nu a fost reglementată în vederea analizei de către acestea a fondului cauzelor penale în care este solicitată extrădarea.
În acest context, dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 prevăd că opoziția la extrădare nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condițiile pentru extrădare. Cum Legea nr. 302/2004 constituie o lege specială în raport cu Codul de procedură penală, ea va fi completată cu dispozițiile acestuia din urmă, așa încât cele două aspecte ale cauzei prevăzute în cuprinsul art. 49 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, respectiv faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită și cel potrivit căruia nu sunt îndeplinite condițiile pentru extrădare, pot fi probate cu oricare dintre mijloacele de probă reglementate în Codul de procedură penală.
Într-adevăr, astfel cum arată autorul prezentei excepții de neconstituționalitate, mijloacele de probă administrate nu pot viza aspecte referitoare la fondul cauzei penale în care se solicită extrădarea, mai exact, nu pot avea în vedere elemente ale raportului juridic penal de conflict dedus judecății. Această soluție legislativă este însă una corectă având în vedere cele mai sus menționate, respectiv natura și scopul instituției extrădării. De altfel, este firesc ca, în ipoteza în care România este stat solicitat, aspectele referitoare la acțiunea penală ce face obiectul cauzei în care este invocată extrădarea să fie soluționate exclusiv de către instanțele naționale competente ale statului solicitant, și nu de către instanțele naționale (curțile de apel) învestite prin dispozițiile Legii nr. 302/2004 pentru a soluționa cererea de extrădare.
De asemenea, potrivit art. 46—51 din Legea nr. 302/2004, procedura reglementată în vederea soluționării cererii de extrădare se desfășoară cu citarea persoanei extrădabile, așadar în condiții de contradictorialitate și oralitate.
Mai mult, potrivit art. 52 alin. (8) din Legea nr. 302/2004, hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu contestație de procurorul general competent și de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunțare, la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Având în vedere aceste aspecte, precum și faptul că atât cu prilejul judecării în primă instanță a cererii de extrădare, cât și în cadrul procedurii de soluționare a contestației formulateconform art. 52 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 este posibilă administrarea oricăror mijloace de probă specifice procesului penal, Curtea constată că această procedură asigură toate garanțiile necesare exercitării dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție și la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, procedura analizată nefiind, așadar, una formală, astfel cum susține autorul excepției de neconstituționalitate.
În mod similar, în ceea ce privește dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, Curtea reține că soluția legislativă din cuprinsul acestora, care prevede imposibilitatea curții de apel învestite cu soluționarea cererii de extrădare de a se pronunța asupra oportunității extrădării, este o soluție ce decurge în mod logic din trăsăturile specifice procedurii extrădării, care implică obligația statului solicitat de a verifica îndeplinirea condițiilor legale în vederea extrădării, și nu nevoia statului solicitant de a-i fi predată persoana extrădabilă în vederea desfășurării urmăririi penale, a judecății sau a executării unei pedepse sau a altei măsuri de natură penală. Așa fiind, aprecierea oportunității extrădării este de competența autorităților publice ale statului solicitant implicate în procedura extrădării și are ca temei necesitatea acestui stat de realizare a justiției penale, nefiind de competența autorităților publice ale statului solicitat, care pot decide predarea persoanei solicitate în cazul îndeplinirii tuturor condițiilor legale, ținând cont, totodată, de dispozițiile ce prevăd motivele obligatorii de refuz al extrădării și motivele opționale de refuz al extrădării.
Soluția legislativă analizată nu este însă în contradicție cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, ce reglementează motivele opționale de refuz al extrădării — care prevede că extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecințele de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate —, întrucât consecințele anterior menționate nu vizează caracterul oportun al extrădării, ci imposibilitatea realizării acesteia prin raportare la nevoia de protecție a vieții și a integrității fizice și psihice a persoanei extrădabile, precum și a vieții sale intime, familiale și private. Această dispoziție legală constituie o aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 26 din Constituție și, totodată, aprincipiului legii procesuale penale prevăzut la art. 11 din Codul de procedură penală referitor la respectarea demnității umane și a vieții private, articol care prevede, la alin. (1), că orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane, iar, la alin. (2), că respectarea vieții private este garantată, restrângerea exercitării acestui drept nefiind admisă decât în condițiile legii și dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.
Mai mult, aprecierea care poate fi făcută de către instanța competentă asupra consecințelor extrădării de o gravitate deosebită pentru persoana extrădabilă, consecințe care pot fi determinate în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate, nu este una subiectivă sau arbitrară, ci va fi realizată în fiecare cauză în parte pe baza probelor administrate în vederea demonstrării potențialității unor astfel de consecințe.
Așa fiind, dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 coroborate cu cele ale art. 22 alin. (2) din aceeași lege nu încalcă, ci, dimpotrivă, garantează dreptul la viață intimă, familială și privată a persoanei extrădabile, fiind așadar în acord cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituție și cu cele ale art. 8 din Convenție.
Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea reține că dispozițiile art. 49 alin. (3) și ale art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 reglementează într-o manieră clară, precisă și previzibilă condițiile opoziției la extrădare a persoanei extrădabile și soluționarea cauzei ce are ca obiect cererea de extrădare, acestea fiind în acord cu prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) raportate la dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.
Pentru aceleași motive, Curtea reține că dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 124 și ale art. 126 alin. (1) și (2) din Constituție referitoare la înfăptuirea justiției și la instanțele judecătorești.
În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 49 alin. (3) și ale art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, a prevederilor art. 131 alin. (1) și ale art. 132 din Constituție, Curtea constată că acestea nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât reglementează rolul Ministerului Public și statutul procurorilor.
