Curtea Constituțională a explicat, într-o decizie publicată, azi, în Monitorul Oficial, care au fost considerentele deciziei de respingere a unei excepții de neconstituționalitate, ridicată în 2018 de omul de afaceri orădean Călin Raita în soluționarea unei contestații în anulare împotriva unei încheieri penale a Tribunalului Bihor. Excepția ridicată de Raita viza art. 428 alin. (1) teza finală și art. 426 lit. a), c)—h) din Codul de procedură penală, referitoare la promovarea contestației în anulare. Aceeași excepție a fost ridicată, în 2019, de Alina Lăcrămioara Moș, cu referire la același dosar de la Tribunalul Bihor.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia au susținut că se creează o inechitate între persoanele care, nemulțumite fiind de soluțiile pronunțate în apel și regăsindu-se într-unul dintre cazurile prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală, au temeiul legal pentru a promova calea extraordinară de atac a contestației în anulare, pe de o parte, și persoanele nemulțumite de soluțiile pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, care nu au temeiul legal pentru a promova calea extraordinară de atac a contestației în anulare, pe de altă parte.
Tribunalul Bihor — Secția penală a opinat că nu sunt încălcate principiile constituționale ale legalității, egalității în drepturi, liberului acces la justiție și la un proces echitabil, dreptului la apărare, limitării restrângerii unor drepturi sau libertăți și nediscriminării. Invocă considerentele Deciziei Curții nr. 637 din 17 octombrie 2017, potrivit cărora contestația în anulare este o cale extraordinară de atac ce poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 și în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală.
Considerentele deciziei de respingere a Curții Constituționale
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că a pronunțat deciziile nr. 804 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din19 februarie 2018, și nr. 467 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 8 octombrie2020, prin care, examinând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală.
În considerentele deciziilor precitate, Curtea a reținut, referitor la contestația în anulare, că vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac — cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care își produce efecte .Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 18, Curtea a reținut că, indiferent de motivul invocat, contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei.
Curtea a constatat, totodată, că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426—432 din Codul de procedură penală, stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
Curtea a reținut, de asemenea, că art. 21 alin. (3) din Constituție garantează dreptul părților la acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.
Această normă constituțională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. Prima teză exprimă, în alți termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, conținând așadar o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condițiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituție. Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenție prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenție.
În aceste condiții, având în vedere caracterul contestației în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiții procedurale stricte și ținând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiția respectării normelor și a principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanța de control constituțional fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală.
Întrucât nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
Din aceste considerente, CCR a respins excepția de neconstituționalitate ridicată de Călin Raita.
DOCUMENT – Decizia nr. 132din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală:
