În Monitorul Oficial Partea I, nr. 922/12.IX.2024 a fost publicată DECIZIA Nr.207 din 9 aprilie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.
Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și a stabilit că dispozițiile art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, potrivit cărora „Conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță.” sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Autorii excepției consideră că prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la previzibilitatea și accesibilitatea legii și art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. De asemenea se invocă art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale — Nicio pedeapsă fără lege — și art. 1 din Codul penal.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, din perspectiva unor critici similare, prin Decizia nr. 666 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 253 din 28 martie 2023, Decizia nr. 651 din 29 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1319 din 31 decembrie 2020, și Decizia nr. 235 din 8 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 28 mai 2021.
Astfel, referitor la pretinsa lipsă de claritate a textului legal criticat, prin Decizia nr. 666 din 15 decembrie 2022, precitată, paragrafele 21 și 22, Curtea a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat, în esență, că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Curtea a analizat dacă noțiunea de „manevră” respectă criteriile de accesibilitate, claritate și previzibilitate ale normei juridice. În acest sens, invocând și exigențele impuse de art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea a observat că noțiunea de „manevră” utilizată în cuprinsul art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 reprezintă, conform Dicționarului explicativ al limbii române, „mișcare, acționare manuală a unui mecanism”, „manipularea unui aparat, a unui dispozitiv tehnic”. Curtea a reținut că în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și al Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 26 octombrie 2006, cu modificările și completările ulterioare, termenul de „manevră” este folosit în corelare cu alți termeni.
Astfel, spre exemplu, „manevra de depășire” [potrivit art. 45 alin. (1) din ordonanța de urgență, este manevra prin care un vehicul trece înaintea altui vehicul ori pe lângă un obstacol, aflat pe același sens de circulație, prin schimbarea direcției de mers și ieșirea de pe banda de circulație sau din șirul de vehicule în care s-a aflat inițial], „manevra de schimbare a direcției de mers”, „manevra de întoarcere” sau „de mers înapoi” [potrivit art. 116 alin. (2) din regulamentul menționat, intenția conducătorilor de autovehicule și tramvaie de a schimba direcția de mers, de a ieși dintr-un rând de vehicule staționate ori de a intra într-un asemenea rând, de a trece pe o altă bandă de circulație sau de a vira spre dreapta ori spre stânga sau a celor care urmează să efectueze întoarcere, depășire ori oprire se semnalizează prin punerea în funcțiune a luminilor indicatoare de direcție cu cel puțin 50 m în localități și 100 m în afara localităților înainte de începerea efectuării manevrelor] etc.
Ca atare, analizând în ansamblul reglementării normele legale criticate, Curtea a apreciat că reiese cu claritate înțelesul noțiunii de „manevră” utilizate în cuprinsul dispozițiilor art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, conducătorul de vehicul având obligația să o efectueze în condiții de siguranță și respectând regimul legal de viteză, în concordanță cu art. 35 alin. (1) din ordonanța de urgență anterior menționată, potrivit căruia participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private.
Prin urmare, aceste argumente, prin care se subliniază că textele de lege nu pot fi redactate cu o precizie absolută și prin care se trimite la prevederile art. 35 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, cât privește aprecierea realizării oricărei manevre în condiții de siguranță, sunt deplin aplicabile și în prezenta cauză, unde se invocă, în esență, lipsa unor criterii precise pentru destinatarul normei. Se observă în acest sens că art. 35 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 oferă destinatarilor normei — participanții la trafic — repere pentru adaptarea conduitei în ipoteza normei criticate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 666 din 15 decembrie 2022, paragraful 23).
Referitor la imposibilitatea determinării condițiilor de drum pentru care trebuie adaptată viteza și în ce limite trebuie adaptată aceasta, prin Decizia nr. 666 din 15 decembrie 2022, paragraful 24, și Decizia nr. 651 din 29 septembrie 2020, paragrafele 17 și 18, Curtea a observat că, potrivit art. 49 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, limita maximă de viteză în localități este de 50 km/h, iar pe anumite sectoare de drum din interiorul localităților administratorul drumului poate stabili, pentru autovehiculele din categoriile A și B, și limite de viteză superioare, dar nu mai mult de 80 km/h.
De asemenea, limitele de viteză mai mari de 50 km/h se stabilesc numai cu avizul poliției rutiere, iar pe anumite sectoare de drum, ținând seama de împrejurări și de intensitatea circulației, administratorul drumului, cu avizul poliției rutiere, poate stabili și limite de viteză inferioare, dar nu mai puțin de 10 km/h pentru tramvaie și de 30 km/h pentru toate autovehiculele. Limitele maxime de viteză în afara localităților sunt: pe autostrăzi — 130 km/h, pe drumurile expres — 120 km/h, pe cele naționale europene (E) — 100 km/h; pe celelalte categorii de drumuri — 90 km/h. Totodată, alin. (2) și (3) ale art. 50 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 stabilesc că viteza maximă admisă în afara localităților pentru autovehiculele care tractează remorci sau semiremorci este cu 10 km/h mai mică decât viteza maximă admisă pentru categoria din care face parte autovehiculul trăgător, iar viteza maximă admisă pentru autovehicule cu mase și/sau gabarite depășite ori care transportă produse periculoase este de 40 km/h în localități, iar în afara localităților de 70 km/h. Totodată, potrivit alin. (4) al art. 50 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, viteza maximă admisă în afara localităților pentru autovehiculele ai căror conducători au mai puțin de un an practică de conducere sau pentru persoanele care efectuează pregătirea practică în vederea obținerii permisului de conducere este cu 20 km/h mai mică decât viteza maximă admisă pentru categoria din care fac parte autovehiculele conduse.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
Distinct, cu privire la critica potrivit căreia lipsa unei definiții legale a sintagmei „și să o adapteze în funcțiile de condițiile de drum” determină neconstituționalitatea art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, Curtea constată netemeinicia acestei susțineri, având în vedere că, în jurisprudența sa, a reținut că legiuitorul, atunci când dorește să confere un sens autonom unor concepte, le definește în cuprinsul respectivului act normativ. Pentru celelalte cazuri, definiția conceptelor utilizate de legiuitor este cea uzuală, cuprinsă și în Dicționarul explicativ al limbii române (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 110 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 5 iunie 2019, paragraful 18, Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, paragraful 19, și Decizia nr. 385 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 12 februarie 2021, paragraful 19). Așadar, termenul „adaptare” are semnificația de modificare, potrivire, termenul „condiție” înseamnă fapt, împrejurare de care depinde apariția unui fenomen sau care influențează desfășurarea unei acțiuni, putând-o frâna sau stimula, și termenul „drum” are semnificația de cale de comunicație terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă și continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat.
Prin urmare, sintagma criticată nu poate fi analizată în mod independent față de celelalte prevederi ale actului normativ care reglementează circulația pe drumurile publice sau fără a se ține cont de scopul avut în vedere de legiuitor, care rezultă din interpretarea sistematică a actului normativ (Decizia nr. 70 din 28 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 14 martie 2023, paragraful 46). Astfel, stabilirea înțelesului sintagmei criticate se poate realiza, prin utilizarea unei interpretări sistematice, în contextul ansamblului normelor de drept — dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 —, cu care aceasta se află în relație obiectivă. Așa fiind, dispozițiile criticate nu trebuie privite în mod izolat, ci ca o componentă unitară a ansamblului legislativ ce reglementează circulația pe drumurile publice.
În final, referitor la invocarea dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și a celor convenționale ale art. 7 — Nicio pedeapsă fără lege —, se reține că aceasta a fost realizată în mod formal, fără să fie motivată, iar instanța constituțională nu se poate substitui autorului excepției pentru a proceda ea însăși la motivarea excepției (a se vedea Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012). Prin urmare, nu poate fi analizată pretinsa neconstituționalitate a textului criticat în raport cu dispozițiile constituționale antereferite.
