Prin DECIZIA nr.50 din 18 februarie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.438 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Platon Stelu în Dosarul nr.1009/96/2016/a8 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secţia penală și constată că soluția legislativă din cuprinsul art.438 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură penală care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituțională.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.438 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură penală, care are următorul cuprins:
„(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: […] 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;”.
Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art.15 alin.(1) referitoare la universalitate, ale art.16 alin.(1) cu privire la egalitatea în drepturi, ale art.21 alin.(1)–(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art.23 alin.(12) referitoare la libertatea individuală și ale art.24 alin.(1) referitor la dreptul la apărare.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, excepțiile astfel invocate fiind respinse, ca neîntemeiate, prin Decizia nr.699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.315 din 3 mai 2017, și Decizia nr.517 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.879 din 8 noiembrie 2017.
Cu toate acestea, prin Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1190 din 7 decembrie 2020, paragrafele 32–34 – prin care s-a constatat că dispoziţiile art.426 lit.b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr.10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.392 din 25 mai 2017, sunt constituționale în raport cu criticile formulate –, Curtea a reținut că, având în vedere diferenţele dintre calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi cea a recursului în casaţie, eroarea juridică constând în faptul că instanţa s-a pronunţat greşit cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casaţie, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise cu prilejul judecării apelului. Spre deosebire de aceasta, incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal asupra căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe va fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, care are ca scop îndreptarea unor erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului.
Prin aceeași decizie, Curtea a reţinut însă că ipoteza invocată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu se regăseşte printre cazurile în care poate fi invocat recursul în casaţie, întrucât art.438 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură penală vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greşit a încetării procesului penal, nu şi soluţia simetrică a greşitei nedispuneri a încetării procesului penal. În acest context, instanța de contencios constituțional a reținut că „reglementarea acestei din urmă soluţii ar putea constitui obiectul unei viitoare intervenţii legislative a Parlamentului asupra prevederilor art.438 din Codul de procedură penală sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate”.
Prin urmare, Curtea a constatat că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută la art.426 lit.b) din Codul de procedură penală, pe când soluţia greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situaţia în care instanţa, în mod eronat, a constatat lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare al dispoziției legale anterior menționate. Cu toate acestea, Curtea a subliniat că „având în vedere natura instituţiei recursului în casaţie, greşita pronunţare a instanţei cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal este necesar a fi reglementată la art.438 din Codul de procedură penală”.
De altfel, în același sens este și soluția pronunțată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr.10 din 29 martie 2017, precitată, prin care s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art.426 lit.b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal. Această soluție este una corectă, fiind în acord atât cu natura juridică a instituţiei contestaţiei în anulare, cât şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.453 din 24 iunie 2020, precitată, paragraful 35).
Având în vedere considerentele mai sus invocate ale Deciziei nr.453 din 24 iunie 2020, numărul mare de cauze în care au fost pronunțate în ultimii ani și sunt pronunțate în prezent soluții de încetare a procesului penal (cu titlu exemplificativ, Decizia nr.120 din 4 aprilie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr.37 din 17 iunie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia penală nr.143/A din 12 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, Decizia penală nr.1189 din 8 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, Decizia penală nr.186 din 7 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, Decizia penală nr.1136 din 4 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, Decizia nr.523 din 7 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Sentința penală nr.143 din 8 octombrie 2024 pronunțată de Judecătoria Bârlad, Sentința penală nr.843 din 8 octombrie 2024 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației, Sentința penală nr.2988 din 8 octombrie 2024 pronunțată de Judecătoria Timișoara), precum și doctrina dreptului viu, care modelează conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, precum şi faptul că instanţa de control constituţional este unica autoritate jurisdicţională ce are competenţa de a realiza o interpretare evolutivă a acesteia (ad similis, Decizia nr.498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.428 din 28 iunie 2012, Decizia nr.276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.572 din 28 iulie 2016, paragraful 19, respectiv Decizia nr.369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 20 iulie 2017, paragraful 19), având, totodată, în vedere pasivitatea legiuitorului care, după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr.453 din 24 iunie 2020, nu a intervenit legislativ conform considerentelor mai sus menționate ale acestei decizii, problemă care a transgresat la o omisiune de natură constituțională, Curtea constată că se impune ca, prin decizia pe care o va pronunța în prezenta cauză, să își reconsidere soluţia pronunțată prin Decizia nr.699 din 29 noiembrie 2016 și prin Decizia nr.517 din 6 iulie 2017, precitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.230 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.519 din 26 mai 2022, și Decizia nr.358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.565 din 9 iunie 2022). În acest sens, Curtea reține că, prin Decizia nr.766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.549 din 3 august 2011, şi prin Decizia nr.356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.691 din 22 septembrie 2014, Curtea Constituțională a statuat că dreptul este viu, motiv pentru care se impune ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Prin aceleași decizii s-a menționat că evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite instanței de contencios constituțional să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.585 din 2 august 2016, paragraful 31).
În ceea ce privește recursul în casație, reglementat la art.433–451 din Codul de procedură penală, acesta constituie o cale extraordinară de atac, ce își are originile în dreptul francez, fiind reglementată pentru prima dată în România odată cu înființarea, prin Legea din 12 ianuarie 1861 (publicată în Monitorul Oficial al Moldovei nr.88 din 23 ianuarie 1861 și în Monitorul Oficial al Țării Românești nr.18 din 24 ianuarie 1861), a Curții de Casație.
Recursul în casație este, în prezent, o cale extraordinară de atac „preponderent de anulare și parțial devolutivă”, ce are ca scop îndreptarea erorilor, de regulă, din cuprinsul hotărârilor definitive pronunțate de instanțele de apel. Astfel, prin promovarea recursului în casație se urmărește anularea sau casarea hotărârii judecătorești definitive atacate.
Acesta constituie, totodată, o cale de atac de drept, întrucât presupune un control parțial al hotărârii judecătorești atacate, devoluția cauzei în care este invocat fiind doar în drept, aspect care, de altfel, deosebește recursul în casație de apel, care este o cale ordinară de atac, devolutivă atât în fapt, cât și în drept.
De asemenea, recursul în casație este o cale de atac exclusivă, fiind adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu pune în mișcare o nouă judecată a cauzei în fond, ci o verificare a hotărârii atacate pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi care sunt prezentate la instanța de recurs în casație. (Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea specială, Universul Juridic, București, 2024, p.638–641) În ceea ce privește utilitatea recursului în casație, doctrina indică faptul că această cale extraordinară de atac este necesară și indispensabilă, întrucât poate conduce la casarea/anularea hotărârilor judecătorești definitive viciate de nulități, motiv pentru care acesta nu poate lipsi din ansamblul procedurii penale, constituind „o necesitate organică a oricărui sistem procesual penal” (Gh. Mateuț, op. cit., p.638–641).
Aspecte similare referitoare la recursul în casație au fost reținute și în jurisprudența Curții Constituționale, respectiv prin Decizia nr.540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.841 din 24 octombrie 2016, paragrafele 16 și 17, prin care Curtea a reținut că în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. S-a reținut, de asemenea, că în noua reglementare, însă, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a arătat că noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rejudecarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile.
Astfel, prin aceeași decizie, Curtea a reținut că, spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. S-a arătat, totodată, că motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art.438 alin.(1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare – necompetenţa instanţei –, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcarea legii penale, unele având implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile.
În ceea ce privește persoanele care pot formula recurs în casație, potrivit art.436 alin.(1) lit.a)–c) din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal. Partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
Referitor la soluția de încetare a procesului penal, aceasta este pronunțată de instanța competentă să soluționeze fondul cauzei, în primă instanță sau în apel, conform art.396 alin.(6) din Codul de procedură penală, atunci când se constată unul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute la art.16 alin.(1) lit.e)–j) din Codul de procedură penală, respectiv atunci când: lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale [art.16 alin.(1) lit.e)]; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau sa dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică [art.16 alin.(1) lit.f)]; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii [art.16 alin.(1) lit.g)]; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege [art.16 alin.(1) lit.h)]; există autoritate de lucru judecat [art.16 alin.(1) lit.i)]; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii [art.16 alin.(1) lit.j)].
În aceste cazuri, instanța admite faptul că inculpatul ar fi putut comite infracțiunea/infracțiunile reținută/reținute în sarcina sa, însă este împiedicată să soluționeze fondul cauzei, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr.136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.494 din 12 mai 2021, paragraful 52). În consecință, „răspunderea penală a inculpatului este înlăturată sau înlocuită, ori nu este îndeplinită o condiție prevăzută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, ceea ce face ca acțiunea penală să rămână fără obiect” (Gh. Mateuț, op. cit., p. 430).
În acest context, dispozițiile legale criticate prevăd, astfel cum s-a arătat prin Decizia nr.453 din 24 iunie 2020, drept caz de recurs în casație doar ipoteza în care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, fără ca același articol să prevadă și cazul greșitei nedispuneri a încetării procesului penal. 31. Așadar, în ipoteza în care se apreciază că prin hotărârea judecătorească definitivă prin care a fost soluționată cauza penală printr-o soluție de încetare a procesului penal instanța competentă a apreciat în mod greșit cu privire la incidența unei cauze de încetare a procesului penal, titularii dreptului de a declara recurs în casație, conform prevederilor art.436 alin.(1) din Codul de procedură penală, pot promova această cale de atac în temeiul textului criticat.
Dintre participanții la procesul penal enumerați în cuprinsul dispozițiilor legale anterior menționate, cei care pot avea însă un interes procesual în promovarea acestei căi extraordinare de atac sunt doar procurorul și partea civilă, în condițiile prevăzute la art.436 alin.(1) lit.c) din Codul de procedură penală.
În ceea ce privește inculpatul, acesta poate fi interesat să promoveze cerere de recurs în casație în cazul în care, prin hotărârea judecătorească definitivă prin care a fost soluționată cauza penală, în mod greșit nu s-a dispus, în ceea ce îl privește, încetarea procesului penal, ci o soluție de condamnare, deși în cauză există cert un motiv de încetare a procesului penal.
Această din urmă ipoteză nu este prevăzută însă de dispozițiile art.438 alin.(1) pct.8 din
Codul de procedură penală, promovarea unui astfel de interes procesual legitim nefiind posibilă nici conform dispozițiilor art.426 din Codul de procedură penală, astfel cum Curtea a arătat mai sus.
Așadar, în ipoteza soluționării cauzei penale printr-o soluție de încetare a procesului penal, în temeiul art.396 alin.(6) din Codul de procedură penală, pentru oricare dintre cauzele prevăzute la art.16 lit.e)–j) din Codul de procedură penală, inculpatul nu dispune de mijlocul procesual penal reglementat prin textul criticat în favoarea procurorului și a părții civile, respectiv cel al invocării greșitei aprecieri a instanței cu privire la lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal. În aceste condiții, în ipoteza analizată, inculpatul este lipsit de orice mijloc procesual de apărare, în antiteză cu dreptul pe care legiuitorul l-a prevăzut în favoarea procurorului.
Așa fiind, Curtea Constituțională este chemată să analizeze dacă diferența de regim juridic anterior arătată este una justificată de considerente obiective și rezonabile sau dacă, dimpotrivă, aceasta creează discriminare între inculpat, pe de o parte, și procuror și partea civilă, pe de altă parte, discriminare care în sfera dreptului procesual penal constituie, totodată, o încălcare a principiului egalității armelor, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art.21 alin.(3) din Constituție și la art.6 par.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În acest sens, Curtea reține că, prin Decizia nr.540 din 12 iulie 2016, precitată, paragrafele 21 și 22, Curtea, admițând excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, a statuat că, sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994, Decizia nr.86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr.89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.200 din 27 martie 2003). De asemenea, Curtea a reținut că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte.
Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art.126 alin.(2) din Constituţie – potrivit căruia „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art.129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Curtea a reţinut, astfel, că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art.21 alin.(2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1 din 8 februarie 1994, precitată).
De asemenea, prin Decizia nr.651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1000 din 18 decembrie 2017, paragrafele 28 și 29, și Decizia nr.208 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.510 din 24 mai 2022, paragrafele 25 și 26, instanța de contencios constituțional, pronunțând soluții de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, a statuat că prevederile art.16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr.53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr.1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 8 februarie 2012, Decizia nr.323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr.540 din 12 iulie 2016, paragraful 21, Decizia nr.2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.324 din 5 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr.18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.312 din 2 mai 2017, paragraful 23).
Totodată, Curtea Constituţională – făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) – a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr.270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, şi Decizia nr.368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.566 din 17 iulie 2017, paragraful 25).
De asemenea, prin Decizia nr.641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 41–49, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, reţinând că legiuitorul a plasat părțile procesului penal întro situaţie dezavantajoasă faţă de procuror, aspect ce contravine dreptului la un proces echitabil.
Cu privire la același principiu al egalității armelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta reprezintă unul dintre elementele inerente conceptului de proces echitabil și că presupune ca fiecărei părţi să i se dea posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă faţă de adversarul său (a se vedea Hotărârile din 18 martie 1997, 16 noiembrie 2006 și 17 iulie 2007, pronunțate în cauzele Foucher împotriva Franţei, paragraful 34, Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95 și Bobek împotriva Poloniei, paragraful 56). Prin aceeași jurisprudență s-a arătat că egalitatea armelor semnifică existența unui just echilibru între părţi, acest principiu fiind incident atât în materie civilă, cât şi în materie penală. De asemenea, instanța de la Strasbourg a reținut că lipsa enunțării anumitor norme de procedură penală în legislație poate aduce atingere egalității armelor, deoarece acestea sunt menite să protejeze acuzatul împotriva oricărui abuz de autoritate (a se vedea Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunțată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 102).
Raportând considerentele de principiu reținute în jurisprudența anterior invocată la prezenta cauză, Curtea constată că dispozițiile art.438 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură penală creează un regim juridic diferit al procurorului și, respectiv, al inculpatului, sub aspectul posibilității acestora de a invoca pe calea recursului în casație o greșită apreciere de către instanța competentă a incidenței/neincidenței unei cauze de încetare a procesului penal, ceea ce conduce la un dezechilibru între mijloacele procesuale puse la dispoziția celor doi participanți la procesul penal anterior menționați, prin asigurarea doar în favoarea procurorului a dreptului prevăzut prin textul criticat. Astfel, dispozițiile legale criticate reglementează în privința inculpatului o situație procesuală net dezavantajoasă față de cea a procurorului, diferență care nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil. Mai mult, astfel cum Curtea a arătat mai sus, în ipoteza analizată, inculpatul este lipsit de orice alt mijloc procesual de apărare a drepturilor și intereselor sale procesuale.
Curtea observă că legislația procesual penală referitoare la recurs, chiar dacă a cunoscut în timp variații sub aspectul naturii căii de atac, a fost constantă în ceea ce privește evaluarea în această cale de atac a conformității hotărârilor judecătorești cu regulile de drept aplicabile. Astfel, Curtea reține că, în cuprinsul Codului de procedură penală din 1968 recursul ca și cale ordinară de atac, era reglementat la art.3851–392, două dintre cazurile în care putea fi formulată cerere de recurs, prevăzute la art.3859 alin.(1) pct.16 și 171 din același cod, fiind cele în care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal și, respectiv, cel în care hotărârea atacată era contrară legii sau cel în care prin această hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii. Aceste cazuri de recurs puteau fi invocate, conform art.3852 din Codul de procedură penală din 1968, de către toți participanții la procesul penal titulari ai dreptului de a promova apel, printre aceștia numărându-se și procurorul și inculpatul.
Astfel, chiar dacă dispozițiile art.3859 alin.(1) din Codul de procedură penală din 1968 nu prevedeau în mod expres, printre cazurile de recurs, ipoteza nedispunerii în mod greșit a încetării procesului penal, aceasta putea fi invocată drept temei de recurs conform art.3859 alin.(1) pct.171 anterior menționat. În acest fel, persoana condamnată putea supune controlului unei instanțe judecătorești superioare celei care a pronunțat hotărârea definitivă soluția de condamnare pronunțată în privința sa ca urmare a unei greșite aprecieri a incidenței unei cauze de încetare a procesului penal favorabilă acestuia.
Prin Codul de procedură penală în vigoare, recursul a fost transformat într-o cale extraordinară de atac, îmbrăcând forma recursului în casație, însă printre cazurile în care acesta poate fi invocat nu se mai regăsește și cel în care hotărârea atacată este contrară legii sau în care prin hotărârea atacată s-a făcut o greșită aplicare a legii. Totodată, Codul de procedură penală în vigoare nu prevede niciun alt caz în care să poată fi încadrată, drept temei al recursului în casație, ipoteza în care, prin hotărârea judecătorească definitivă atacată, în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal.
Mai mult, Codul de procedură civilă în vigoare reglementează recursul, la art.483–502, drept cale extraordinară de atac, prevăzând la art.488 alin.(1) pct.8 drept motiv de casare a hotărârilor civile definitive cazul în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest fel, persoana în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre civilă definitivă în condițiile anterior menționate poate invoca încălcarea sau aplicarea greșită a legii cu prilejul soluționării respectivei cauze civile.
Prin urmare, doar potrivit legislației procesual penale în vigoare persoana condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu dispune de temeiul legal necesar pentru a promova o cale de atac (respectiv cea a recursului în casație), în condițiile în care prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare pronunțată în privința sa în mod greșit nu a fost dispusă soluția încetării procesului penal. Consecința acestei configurații legislative este cea a menținerii unei soluții de condamnare nelegală. Or, condamnarea unei persoane la o pedeapsă penală, privativă sau neprivativă de libertate, are însemnate repercusiuni asupra existenței acesteia, restrângând-i exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale pentru perioade de timp considerabile, respectiv până la momentul reabilitării.
Distinct de aspectele anterior menționate, Curtea subliniază, totodată, importanța căii extraordinare de atac a recursului în casație, care are drept scop îndreptarea erorilor de drept comise de instanțe în soluționarea definitivă a cauzelor penale. În acest sens, doctrina de drept procesual penal atrage atenția asupra caracterului necesar și indispensabil al recursului în casație, arătând că acesta „reprezintă o garanție necontestată pentru o bună împărțire a justiției. Astfel, în sistemul actual cu două grade de jurisdicție, după primul grad și după gradul de apel nu poate urma decât recursul în casație” (Gh. Mateuț, op. cit., p. 639).
Așa fiind, finalitatea acestei căi extraordinare de atac poate fi atinsă doar prin asigurarea sa, în mod echitabil, tuturor participanților la procesul penal care au interese legitime în a o promova, respectiv atât procurorului și părții civile, cât și inculpatului. Doar în acest fel dreptul fundamental prevăzut la art.129 din Constituție, referitor la folosirea căilor de atac, poate fi exercitat cu respectarea principiului egalității armelor, principiu constituțional și convențional ce constituie un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
Pentru toate aceste motive, Curtea reține că soluția legislativă prevăzută la art.438 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură penală încalcă principiul egalității armelor, fiind, așadar, contrară prevederilor art.21 alin.(3) din Constituție și celor ale art.6 din Convenție, în măsura în care nu permite inculpatului să formuleze recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă în ceea ce îl privește încetarea procesului penal.
