Curtea Constituțională a României (CCR) a respins, ca neîntemeiată, o excepție care viza acordarea de despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, în caz de vătămare corporală. Semnatarii excepției au susținut că, în cazul unor vătămări corporale „cercul victimelor” nu se limitează la cele afectate direct, ci îi include și pe cei apropiați lor, care sunt îndurerați la rândul lor văzând suferința fizică sau morală a celor dragi. ”Doar aparent fapta ilicită în sine reprezintă sursa prejudiciului suferit de victima „prin ricoșeu”, o asemenea ipoteză fiind exclusă în momentul în care victima directă primește despăgubiri, prejudiciul este reparat integral, iar consecințele faptei ilicite sunt remediate”, a arătat instanța de contencios constituțional., într-o decizie publicată pe pagina sa de internet. Două judecătoare au avut opinie separată, în sensul admiterii excepției.
Extrase din Decizia nr. 229/28 aprilie 2022 a Curții Constituționale:
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituționalitate a prevederilor art.1391 alin.(1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr.12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Art.1391 alin.(1) din Codul civil are următorul cuprins: „În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.”
Prin Decizia nr.12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.498 din 4 iulie 2016, s-a admis sesizarea formulată și s-a stabilit că „dispoziţiile art.1391 alin.(1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.”
Excepția a fost ridicată într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei hotărâri prin care a fost menținută sentința pronunțată de prima instanță în sensul admiterii cererii formulate de autori – soție și copii ai persoanei vătămate – având ca obiect repararea patrimonială a prejudiciului nepatrimonial.
În motivarea excepției de neconstituționalitate…
…se arată, în esență, că, în cazul unor vătămări corporale „cercul victimelor” nu se limitează la cele afectate direct, ci îi include și pe cei apropiați lor, care sunt îndurerați la rândul lor văzând suferința fizică sau morală a celor dragi.
Art.1391 alin.(1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr.12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, contravine art.22 din Constituție, împiedicând repararea prejudiciului psihic suferit de persoanele apropiate celor care sunt victime ale unei vătămări corporale și nerecunoscându-le acestora dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Referitor la încălcarea art.26 alin.(1) din Legea fundamentală se arată că în cazul producerii unor vătămări corporale grave, persoana vătămată este prezentă în familie, dar cei apropiați nu mai pot beneficia efectiv de prezența sa. Aceasta întrucât capacitățile sale de comunicare, relaționare, înțelegere, efort fizic și ajutor scad adesea considerabil. Se produce o restrângere a posibilităților de viață familială. Limitările fizice și psihice suferite de persoana vătămată pot genera consecințe negative extrem de importante asupra vieții familiale, cotidiene, a persoanelor apropiate, iar cei apropiați trebuie să depună un efort suplimentar pentru a răspunde nevoilor speciale ale celor dragi rămași cu diferite sechele în urma vătămărilor suferite. Modul de viață clădit în timp împreună cu cei dragi, toate activitățile, plăcerile și proiectele vieții împreună sunt afectate.
Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că…
…referitor la încălcarea art.22 din Constituție, (…) în ceea ce îi privește pe autorii excepției, nu se poate pretinde încălcarea dreptului lor la integritate psihică, întrucât acest drept poate fi invocat exclusiv de persoana care a fost victima accidentului cauzator de prejudicii.
Se apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată însă prin raportare la prevederile art.26 din Constituție deoarece, în accepțiunea art.8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, noțiunea de „viață privată” cuprinde, în primul rând, integritatea fizică și morală a persoanei, sfera intimă a individului. Ocrotirea vieții private trebuie, de asemenea, să cuprindă dreptul individului de a stabili, dezvolta și menține relații cu semenii săi și, în special, cu membrii familiei sale, indiferent de împrejurări.
Curtea Constituțională a României a constatat că…
…prin critica de neconstituționalitate formulată autorii excepției consideră că prin Decizia nr.12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a restrâns în mod nejustificat sfera beneficiarilor despăgubirilor. În concepția acestora, repararea prejudiciului nepatrimonial, așa cum a fost reglementată prin art.1391 alin.(1) din Codul civil, vizează atât victima directă, cât și cea prin „ricoșeu”.
Raportat la condițiile angajării răspunderii civile delictuale, (…) legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu există doar în privința victimei directe aceasta fiind afectată nemijlocit de respectiva faptă. Victima „prin ricoșeu” nu suferă un prejudiciu ce rezultă direct din săvârșirea faptei ilicite, ci prejudiciul său se raportează la victima directă din perspectiva imposibilității acesteia de a-și desfășura viața privată și de familie în condițiile anterioare săvârșirii faptei. Doar aparent fapta ilicită în sine reprezintă sursa prejudiciului suferit de victima „prin ricoșeu” o asemenea ipoteză fiind exclusă în momentul în care victima directă primește despăgubiri, prejudiciul este reparat integral, iar consecințele faptei ilicite sunt remediate. Curtea constată că intră sub protecția art.22 și art.26 din Constituție repararea prejudiciului suferit doar de victima directă, astfel că opțiunea legislativă înscrisă în art.1391 alin.(1) din Codul civil constituie o concretizare a acestor exigențe constituționale.
Recunoașterea unei răspunderi a autorului faptei ilicite în favoarea persoanelor apropiate victimei ar putea constitui o altă formă de răspundere juridică civilă – distinctă, specială, specifică – care nu intră însă în sfera de reglementare a art.1391 alin.(1) din Codul civil. O asemenea răspundere trebuie normată în mod expres ca o opțiune de politică legislativă a statului. Aceasta nu este un element intrinsec al răspunderii reglementate de art.1391 alin.(1) din Codul civil și nici nu decurge din acesta, ci este o formă de răspundere distinctă, cu o natură și o fizionomie juridică proprie, separată de răspunderea reglementată în prezent. Astfel, includerea acestui tip de răspundere în sfera celei reglementate de art.1391 alin.(1) din Codul civil, potrivit celor susținute de autorii excepției, nu poate fi acceptată, întrucât ar altera instituția răspunderii civile delictuale care, în mod clasic, presupune existența unei legături directe de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Opțiunea legiuitorului este aceea ca, în cazul vătămării corporale, daunele morale să fie acordate numai persoanelor care au suferit respectiva vătămare. Este o opțiune justificată din moment ce, în cazul afectării drepturilor nepatrimoniale, care prin esența lor sunt neevaluabile în bani, este imposibil să fie stabilite criterii obiective de cuantificare a prejudiciului. Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţele provocate, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Singurele care pot aprecia asupra prejudiciilor sunt instanțele de judecată, prin raportare la circumstanțele concrete ale spețelor. Este motivul pentru care asemenea daune se acordă „în echitate” numai persoanelor vătămate direct, cu obligația păstrării proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, pentru a fi împiedicată o îmbogățire fără justă cauză.
Curtea observă că Hotărârea din 19 iulie 2012, pronunțată în Cauza Koch împotriva Germaniei, și Decizia de admisibilitate din 4 octombrie 2011, pronunțată în Cauza Nassau Verzekering Maatschappij N.V. împotriva Țărilor de Jos, invocate de autorii excepției, nu prezintă relevanță referitor la modul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului se raportează la prejudiciul „prin ricoșeu” suferit de persoanele apropiate ale victimei directe care supraviețuiește ca urmare a unui accident. Astfel, prin hotărârea antereferită s-a admis cererea referitoare la încălcarea art.8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, formulată de soțul victimei directe care decedase (ipoteză diferită de aceea din prezenta cauză), vătămarea privind suferința proprie a victimei indirecte rezultată din refuzul instanței naționale de a analiza pe fond solicitarea victimei directe de a se sinucide întrucât era afectată de o boală gravă care nu rezultase dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii.
Nici Decizia de admisibilitate din 4 octombrie 2011 pronunțată în Cauza Nassau Verzekering Maatschappij N.V. împotriva Țărilor de Jos, nu are relevanță în cauză; Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că societatea reclamantă a urmărit să obțină printr-un act de cesiune dreptul de a depune o cerere în temeiul Convenției și ca urmare a acestei constatări a reținut că aceasta nu are calitatea de „victimă” în sensul art.34 din Convenție.
Opinia separată a judecătoarelor Doina Stanciu și Elena-Simina Tănăsescu
Excepția trebuia să fie admisă întrucât:
- Art.1391 alin.(1) din Codul civil în interpretarea dată prin Decizia nr.12 din 16 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală încalcă art.22, art.26 și art.126 alin.(3) din Constituție prin faptul că restrânge aplicabilitatea textului doar la victimele directe supraviețuitoare ale unui fapt ilicit cauzator de prejudicii corporale în condițiile în care legiuitorul nu a stabilit o astfel de limitare a principiului general al reparării integrale a prejudiciilor.
- Or, deși principiul reparării integrale a prejudiciilor consacrat de Codul civil nu este absolut, doar legiuitorul poate stabili limite și numai în mod expres, iar nu instanțele judecătorești. În plus, instanțele judecătorești nu pot modifica substanța normativă a textului legal prin limitarea protecției constituționale oferită unor drepturi fundamentale. În fapt, în materia daunelor morale datorate victimelor indirecte ale unui fapt ilicit cauzator de prejudicii corporale, o interpretare a art.1391 alin.(1) din Codul civil precum cea rezultată din Decizia nr.12 din 16 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție echivalează cu poziția restrictivă exprimată cu privire la daunele morale prin Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr.VII din 29 decembrie 1952.
În cazul particular al unei victime a unui fapt ilicit care a pierdut complet starea de conștiență doctrina românească a apreciat încă din 2001 că argumentele avansate de practica judiciară pentru a acorda daune morale acesteia (anume faptul că nu e sigur că și în starea vegetativă în care se află nu ar putea resimți suferința) nu conving că, în definitiv, cei care vor profita de indemnizație nu ar fi părinții victimei, care oricum trebuie să îngrijească permanent victima inconștientă. În această situație s-a arătat că ar fi mai firesc să se recunoască un drept la despăgubiri morale acestor victime indirecte, pentru repararea propriului prejudiciu moral suferit în fiecare zi în care îngrijesc o persoană inconștientă pe care, în absența faptului cauzator de prejudicii, ar fi putut să o aibă ca un membru deplin al familiei. Abia în cazul în care victima directă este vătămată grav și iremediabil rudele apropiate pot fi considerate a suferi un prejudiciu moral propriu, căci nu numai că suferă din pricina pierderii unui membru apropiat al familiei, dar suferă și pentru că au pierdut ele șansa de a duce o viață normală o anumită perioadă de timp (dacă prejudiciul sănătății victimei directe este limitat în timp) sau pentru tot restul vieții victimei directe (dacă prejudiciul suferit de aceasta este pe viață). Într-o astfel de situație, „nedreptatea nu constă în a lipsi victima, rămasă inconștientă total și definitiv, de repararea unui prejudiciu moral grav, pe care ea – poate – nu îl resimte, ci tocmai în a elibera de orice obligație pe autorul unui prejudiciu atât de grav”
Astfel, prejudiciul moral în situațiile evocate mai sus este resimțit nu doar de victima directă ci, în egală măsură, și de persoanele apropiate respectivei victime directe care este redusă la o stare vegetativă.
Art.1391 din noul Cod civil a codificat dreptul pretorian în materie de daune morale în cazul vătămărilor aduse integrității corporale sau sănătății. Redactarea textului este la fel de generală ca și cea a art.998 din Codul civil de la 1865, neprecizând nici potențialii beneficiari și nici formele pe care ar trebui să le îmbrace despăgubirea. Acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă. Prin urmare, de vreme ce art.1391 alin.(1) din Codul civil nu distinge între potențialii săi beneficiari, nici instanțele judecătorești nu ar trebui să distingă. Cu toate acestea, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.12 din 16 mai 2016 a fost operată o distincție neprevăzută expres de legiuitor.
După Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.12 din 16 mai 2016, instanțele judecătorești au identificat uneori posibilitatea de a acorda daune morale și victimelor indirecte pentru afectarea vieții lor de familie, dar numai cu titlu excepțional și cu ignorarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.12 din 16 mai 2016.
Se constată că, în România, acordarea de despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială este obiectul de reglementare al alin.(1) al art.1391 din Codul civil, care nu distinge între victimele directe și victimele indirecte, și numai interpretarea dată acestor prevederi de unele instanțe judecătorești a condus în practică la o restrângere a sferei sale de aplicare exclusiv la victimele directe.
Considerăm că excepția de neconstituționalitate referitoare la art.1391 alin.(1) din Codul civil în interpretarea dată acestui text prin Decizia nr.12 din 16 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală trebuia să fie admisă, iar soluția normativă trebuia să fie declarată neconstituțională în măsura în care limitează posibilitatea victimelor indirecte de a fi despăgubite pentru restrângerea posibilităților lor de viață familială și socială ca urmare a vătămării integrității corporale ori a sănătății victimei directe.
DOCUMENT – DeciziaNr.229 din 28 aprilie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1391 alin.(1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr.12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală:
