În Monitorul Oficial Partea I nr. 938/18.IX.2024 a fost publicată Decizia nr. 22 din 30 ianuarie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 906 alin. (2) și (4) din Codul de procedură civilă.
Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș — Serviciul Fiscal Municipal Lugoj, din Timișoara, de Rudolf Florian Cojocaru, Mihaela Pascaru și Georgiana Gabriela Fâșie și de Viorel Lucian Tămaș în Dosarul nr. 19.007/325/2018 al Tribunalului Timiș — Secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 3.275/94/2017/a4 al Curții de Apel București — Secția a IV-a civilă și în Dosarul nr. 401/224/2018 al Tribunalului Maramureș — Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 906 alin. (2) și (4) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale în măsura în care stabilesc că încheierile prin care se dispun aplicarea de penalități și fixarea sumei cu titlu de penalități sunt definitive. Eliminarea căilor de atac și stabilirea caracterului definitiv al încheierilor de aplicare, precum și fixarea penalităților în sarcina debitorilor constituie limitări ale accesului liber la justiție și totodată reprezintă încălcări ale criteriului necesității și al proporționalității măsurii stabilite prin normele legale. Aceste dispoziții legale contravin și principiului exercitării căilor de atac, principiu care trebuie interpretat în sensul posibilității reale de a exercita o cale de atac, în condițiile legii, iar nu în sensul suprimării acesteia. În lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești, se absolutizează prezumția de legalitate și temeinicie a hotărârilor pronunțate. În situația respingerii acțiunii se ajunge la situația lipsirii creditorului de orice mijloc legal prin care să o poată contesta, fapt ce echivalează cu imposibilitatea acestuia de a mai putea obține executarea titlului executoriu, situație inadmisibilă și care îngrădește însuși dreptul la un proces echitabil. În situația admiterii
cererii, debitorul are la îndemână calea contestației la executare, însă în situația respingerii creditorul nu are nicio cale de atac.
În continuare, autorii excepției arată că, deși au obținut o hotărâre judecătorească prin care penalitățile pe zi de întârziere au fost stabilite, conform art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă, nu pot trece la executarea silită, ci trebuie să mai aștepte 3 luni, după care trebuie să parcurgă o nouă procedură, de fixare definitivă a sumei, ceea ce aduce atingere dreptului creditorului la un proces echitabil într-un termen rezonabil, în timp ce debitorul poate sta în pasivitate 3 luni și nu suportă nicio consecință nefavorabilă.
Astfel, dispozițiile legale criticate îngreunează, limitează și prelungesc în mod nejustificat condițiile în care creditorul își poate îndestula creanța rezultată din conduita ilicită a debitorului, fiind prejudiciat în interesele sale, în timp ce debitorul are deschisă calea contestației la executare pentru orice motive, accesul liber la justiție pentru debitor fiind mult mai facil decât pentru creditor.
Totodată, dispozițiile legale criticate sunt lipsite de predictibilitate și claritate atât timp cât nu prevăd ce se întâmplă în situația în care debitorul execută obligația în cele 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a penalității, fiind contrară Legii fundamentale interpretarea conform căreia o eventuală executare înăuntrul termenului de 3 luni ar scuti debitorul de plata penalităților până la acel moment.
Prin urmare, dispozițiile legale criticate îngrădesc dreptul creditorului la un proces echitabil, dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, precum și dreptul creditorului de a dispune de drepturile sale în aceleași condiții ca debitorul.
În susținerea excepției este menționată Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015.
Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din actele de sesizare, îl constituie prevederile art. 906 alin. (2) și (4) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.
(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului,
va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților.”
legătură cu obiectul excepției de neconstituționalitate, se observă faptul că dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă au fost modificate prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 18 decembrie 2018. Însă, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale în redactarea criticată de autorul excepției.
În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind exigențele de calitate a legii, a supremației sale și a legilor, art. 16 — Egalitatea în drepturi, art. 21 — Accesul liber la justiție, art. 53 — Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 — Înfăptuirea justiției și art. 148 — Integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, sunt invocate și prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, referitor la caracterul definitiv al încheierii prin care instanța de executare a constrâns debitorul la executarea obligației prin aplicarea de penalități pentru neexecutarea acesteia, a subliniat în jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 378 din 29 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 22 septembrie 2023, paragraful 15, sau Decizia nr. 380 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 22 august 2017, paragraful 14) că finalitatea reglementării criticate constă în determinarea debitorului rău- platnic să execute obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive care tind la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității ca exigență imperativă a executării silite. Așa fiind, ar fi ilogic și contrar finalității urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este deci în deplină concordanță cu scopul reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 din Constituție, întrucât, așa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și deci la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces. Având în vedere acestea, nici pretinsa încălcare de către prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a dispozițiilor art. 21 din Constituție nu poate fi constatată.
Sub aspectul dreptului creditorului de a contesta încheierea prin care i-a fost respinsă cererea introdusă în scopul aplicării penalităților, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 630 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 8 iulie 2019, paragraful 19, că cererea de aplicare de penalități reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligației stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu și care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Aplicarea unor penalități de către instanța de executare reprezintă, potrivit art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o modalitate de constrângere a debitorului care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalități nu poate fi soluționată decât în cadrul acesteia. Ca
atare, soluționarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct, pentru desfășurarea căruia legiuitorul să instituie garanțiile specifice unui proces echitabil, inclusiv sub aspectul existenței unor căi de atac.
În jurisprudența sa referitoare la reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 25 noiembrie 2019, paragraful 19), instanța constituțională a statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, paragraful 36. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
Totodată, Curtea a reținut că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu consacră nici expres, nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicție, drept ce este recunoscut doar în materie penală. Curtea a mai reținut că reglementarea căilor de atac este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 21).
În continuare, referitor la procedura reglementată de art. 906 din Codul de procedură civilă, de care autorii excepției sunt nemulțumiți pentru că nu pot pune în executare hotărârea judecătorească prin care penalitățile pe zi de întârziere au fost stabilite, Curtea observă faptul că în jurisprudența sa a reținut că această procedură este una etapizată și coerentă prin
intermediul căreia debitorul unei obligații de a face sau de a nu face, care nu poate fi executată prin altul, să fie constrâns să își îndeplinească obligația utilizând ca factor de coerciție elementul pecuniar, arhitectura acestui mecanism fiind sub forma unor etape ce impun intervenția succesivă a instanței. Prin urmare, nu poate fi primit argumentul potrivit căruia parcurgerea procedurii instituite de art. 906 din Codul de procedură civilă presupune intervale excesive de timp, în condițiile în care norma în cauză jalonează temporar procedura, iar, în măsura în care există întârzieri punctuale, dispozițiile procesual civile oferă instrumentele necesare în vederea înlăturării acestora (Decizia nr. 12 din 31 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iunie 2023, paragraful 24).
Referitor la susținerile potrivit cărora norma legală criticată este lipsită de claritate și previzibilitate pentru că nu prevede ce se întâmplă în situația în care debitorul execută obligația înainte de formularea cererii de stabilire a sumei definitive a penalităților, Curtea reține că aceasta vizează o situație ipotetică ce nu poate face obiectul controlului de constituționalitate. În acest context, Curtea reține faptul că, în măsura în care a fost prejudiciat, creditorul are dreptul să obțină despăgubiri, în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă sau ale dreptului comun.
În ceea ce privește invocarea, în susținerea excepției de neconstituționalitate, a Deciziei nr. 898 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2016, Curtea observă că aceasta nu își găsește aplicarea în prezenta cauză, având în vedere natura juridică diferită a celor două categorii de sancțiuni, exigențele constituționale fiind diferite în privința căilor de atac ce pot fi exercitate în privința hotărârilor. Prin urmare, dacă amendarea conducătorului autorității este expresia unui raport de drept administrativ, aplicarea de penalități în condițiile art. 906 din Codul de procedură civilă reprezintă o sancțiune civilă de constrângere de drept comun (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, paragraful 28, sau Decizia nr. 326 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 6 septembrie 2018, paragraful 20).
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
