Caracteristic actelor cu titlu oneros este, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1172 C.civ., ca în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, să se urmărească obținerea altui folos patrimonial. Împrejurarea că în contractul de cesiune de creanţă, stabilit de părţi ca având caracter gratuit, s-a menţionat că transferul dreptului de creanţă are loc la îndeplinirea unor condiţii nu are drept consecinţă, transformarea actului cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros, câtă vreme nu s-a menţionat ca, în schimbul cedării creanţei, cedentul să obţină un avantaj patrimonial, o contraprestație. Menţionarea în conţinutul actului a unor condiţii de a căror îndeplinire cumulativă depindea transferul dreptului de creanţă se constituie într-o modalitate a actului juridic (afectat astfel de o condiţie suspensivă, în sensul art. 1.400 C.civ.) de care urma să depindă eficacitatea, adică naşterea sau perfectarea dreptului subiectiv, iar nu în premisele transformării actului dintr-unul cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros. Prin urmare, câtă vreme în conţinutul convenţiei se menţionează expres că „cedentul cesionează cu titlu gratuit creanţa”, iar cesionarul „primeşte cu titlu gratuit creanţa” pe care cedentul o deţine împotriva debitorului cedat, într-o corectă interpretare a cauzelor contractului, s-a reţinut că voinţa concordantă a părţilor, inserată ca atare în clauzele convenite, a fost aceea a perfectării unui act cu titlu gratuit.
Faţă de aceste clauze exprese, solicitarea de a le da o altă interpretare, pentru că ea nu ar corespunde voinţei concordante, se circumscrie, în realitate, unei alte instituţii juridice, aceea a simulaţiei, când actul public denaturează realitatea raporturilor juridice dintre părţi, consemnată însă ca atare într-un act juridic secret. Or, prin voinţa concordantă a părţilor, în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 1.266 C.civ., se înţelege voinţa lor comună, iar nu cea proprie, unilaterală a uneia dintre părţi şi nici cea internă (ascunsă ori nemanifestă) a acestora.
În realitate, tinzând să demonstreze că actul cu titlu gratuit convenit de părţi ar avea caracter oneros, pârâtul a urmărit să scoată de sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 1.567 alin. (2), coroborat cu art. 1.011 C.civ., contractul de cesiune, care nu a îndeplinit forma autentică, stabilită ad validitatem, pentru astfel de ipoteze, în care cesiunea cu titlu gratuit trebuie să respecte regulile contractului de donaţie (ceea ce presupune forma autentică ad validitatem, ca element constitutiv al actului).
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la 25.05.2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., în principal, să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă cu titlu gratuit nr. 81/19.09.2017 încheiat cu pârâtul, pentru lipsa formei autentice, iar, în subsidiar, anularea respectivului contract pentru lipsa consimţământului/mandatului reclamantei B. la încheierea acestuia, cu cheltuieli de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194, art. 223 alin. 3, art. 451 C.proc.civ., art. 314, art. 327, art. 339, art. 341, art. 346 alin. 1, art. 1011, art. 1242 alin. 2, art. 1567 alin. 2, art. 2013 alin. 2 C.civ.
Pârâtul C. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională la data de 19.07.2018, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş şi a solicitat, în principal, constatarea caracterului oneros al cesiunii creanţelor deţinute de reclamant împotriva societăţii D. SRL şi, pe cale de consecinţă, să se respingă acţiunea reclamanţilor, ca nefondată.
În subsidiar, în situaţia admiterii acţiunii reclamanţilor, a solicitat să se constate că actul contestat produce efectul unei promisiuni de completare a contractului de schimb autentificat prin încheierea nr. 3600 din 13.09.2017 a BNP X., în sensul includerii unei clauze privind cedarea către pârât şi a creanţelor deţinute de reclamant împotriva societăţii D. SRL în contul bunurilor transferate prin contractul de schimb în patrimoniul reclamanţilor.
Prin sentinţa din 1.04.2020, Tribunalul Mureş, Secţia civilă a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul C. şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă cu titlu gratuit nr. 81/2017 încheiat între părţi. A respins cererea reconvenţională formulată de pârât. L-a obligat pe pârât la plata sumei de 25.205,5 lei cu titlu de judecată către reclamanţi.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I civilă, prin decizia nr. 541/A din 15.10.2020, prin care s-a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinţei, precum şi a încheierilor din datele de 9.10.2018, 13.11.2018, 14.03.2019 şi 11.04.2019 pronunţate de Tribunalul Mureş, Secţia civilă. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamanţilor suma de 3.070 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei şi a încheierii de dezbateri din 6.10.2020 a declarat recurs pârâtul C., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare, în primă instanţă, Tribunalului Comercial Mureş, în baza art. 497 teza a doua C.proc.civ. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei curţii de apel şi a încheierii din 6 octombrie 2020 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel în vederea rejudecării apelului, cu cheltuieli de judecată.
Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 3, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ.
Primul motiv de casare a fost subsumat art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., pârâtul criticând faptul că decizia a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material – necompetenţă de ordine publică.
A apreciat că instanţa competentă material să soluţioneze cauza era Tribunalul Comercial Mureş – în primă instanţă, respectiv Curtea de Apel Mureş, Secţia a II-a civilă – în apel. A arătat că a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş în faţa primei instanţe, prin întâmpinarea la cererea reconvenţională și că, prin apel, a criticat sentinţa şi cu privire la necompetenţa materială (de ordine publică) a primei instanţe, critică pe care o dezvoltă şi prin prezentul recurs.
A învederat că elementul comun, care leagă categoriile de litigii enumerate exemplificativ de art. 226 alin. 1 din Legea nr. 7/2011 şi prezentul litigiu este acela al litigiilor survenite din exploatarea unei/unor întreprinderi cu scop lucrativ. Ca atare, dacă litigiile au ca obiect şi natură divergenţe survenite între subiecţi implicaţi în realizarea unei operaţiuni juridice/activităţi privitoare la o întreprindere cu scop lucrativ, a apreciat că acestea se circumscriu listei exemplificative de textul de lege şi, prin urmare, soluţionarea acestor divergenţe trebuia deferită tribunalului specializat.
Recurentul a precizat că, astfel cum s-a reţinut în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, nu calitatea părţii este determinantă în stabilirea competenţei (cum eronat au considerat instanţele de fond) ci natura şi obiectul litigiului.
A arătat că la baza demersului litigios stă raportul de creditare dintre asociat şi societate şi transferul acestui raport în baza actului de cesiune atacat, chestiuni pentru a căror desluşire a apreciat că trebuia învestită instanţa specializată. De asemenea, a susţinut că raportul de creditare asociat – societate este un fapt de comerţ în legătură cu activitatea societăţii, care prin obiectul şi natura sa generează efecte patrimoniale şi pentru societatea creditată.
Ca atare, contrar instanţei de apel, a apreciat că şi analiza transferului prin cesiune a acestei creditări stă tot sub imperiul faptelor de comerţ, nefiind decisive calitatea participanţilor la acest transfer (persoane fizice), ci obiectul şi natura drepturilor cedate, adică drepturi patrimoniale deţinute faţă de o societate, în legătură cu activitatea acesteia.
În stabilirea competenţei, în mod greşit, instanţele de fond au pus accentul pe noţiunea de ,,cesiune”, deşi determinant este obiectul acestei cesiuni, respectiv raporturile de creditare a societăţii, care stau sub imperiul faptelor de comerț.
În susţinerea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 6 C.proc.civ., recurentul a pretins neanalizarea unor critici de apel şi nemotivarea respingerii acestora.
S-a arătat că instanţa de apel a apreciat caracterul gratuit al actului doar din perspectiva clauzei contractuale potrivit căreia, în schimbul creditărilor, cesionarul nu ar datora un preţ plătibil în bani, fără a analiza însă condiţionările din actul atacat şi natura acestora pentru a putea califica actul în cauză în conformitate cu voinţa reală a părţilor. Astfel, potrivit recurentului, s-a reţinut lapidar în motivarea din apel că ,,sunt stipulate anumite condiţionări care însă nu pot fi interpretate ca transformând cesiunea în una oneroasă”.
Raportat la motivele cu care a învestit instanţa de apel, a considerat că nu s-a realizat o analiză efectivă a criticii din apel, conform căreia condiţionările din actul atacat sunt incompatibile cu caracterul de pretinsă liberalitate a actului de cesiune şi, cu atât mai puţin, nu s-a explicat de ce condiţionările din act nu ar impune obligaţii corelative părţilor.
A arătat că la pct. 41-51 din apel a explicitat faptul că respectivele condiţionări nu se limitează la termenul suspensiv din 1 martie 2018, ci acestea implică obligaţii şi condiţii ce profită ambelor părţi.
De asemenea, a criticat faptul că din considerentele deciziei recurate nu reiese argumentaţia care a stat la baza înlăturării criticii din apel privind caracterul unitar al tranzacţiei părţilor, conturate prin contractul de schimb şi actul de cesiune. A susținut că a dezvoltat legătura evidentă între cele două contracte în cauză prin: condiţiile comune ale acestora, distanţa de doar câteva zile între încheierea lor, împrejurarea că eficacitatea cesiunii depinde de eficacitatea contractului de schimb, recuperarea garanţiei de 480.000 lei de către intimat. Astfel, a considerat că instanţa de apel nu a argumentat, prin raportare la motivele apelului, de ce a considerat că actele juridice respective trebuie privite fracţionat şi independent unul de altul, iar nu parte a unui singur acord de voinţă.
Un alt argument invocat a vizat omisiunea instanţei de apel de a analiza motivul subsidiar de critică invocat la pag. 28-29, pct. 113-115, deşi soluţionarea acestei critici nu decurgea din soluţionarea celorlalte motive de apel. A arătat că desfiinţarea actului de cesiune pentru lipsa formei autentice nu poate afecta în niciun fel promisiunea de cedare la valoare nominală a părţii sociale care ar fi revenit intimatului după soluţionarea dosarului nr. x/112/2016.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentul s-a raportat la prevederile art. 425 alin. 1 lit. b în coroborare cu cele ale art. 477 şi art. 479 C.proc.civ., susţinând că din decizia recurată nu rezultă că instanţa şi-a îndeplinit obligaţia de a analiza motivele de apel deduse controlului, respectiv de a motiva argumentat eventuala înlăturare a acestora.
În raport cu art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., au fost încălcate dispoziţiile procedurale sus-amintite, aducându-se o vătămare drepturilor sale (respingerea apelului fără a fi efectiv analizate aceste critici), iar, în raport cu art. 488 alin. 1 pct. 6 din cod, a arătat că din motivarea deciziei lipsesc considerentele privitoare la analiza efectivă a criticilor de apel arătate.
Următoarele critici subsumate acestor motive de casare privesc caracterul contradictoriu al deciziei recurate şi nemotivarea reţinerii că actul de cesiune ar fi fost încheiat în scop de garanţie reciprocă.
În ceea ce priveşte caracterul contradictoriu, recurentul a susţinut că instanţa de apel a reţinut aspecte contradictorii, de natură a afecta legalitatea deciziei atacate, în privinţa analizei actului de cesiune dedus judecăţii.
În acest context, a arătat cum contrarietatea reiese din faptul că instanţa a statuat, prin aceeaşi hotărâre, că prin actul dedus judecăţii s-a intenţionat, în acelaşi timp, gratificarea recurentului și, respectiv, încheierea în scop de garanţie pentru ambele părţi, deşi doar una dintre cele două susţineri poate fi consacrată în mod obiectiv.
În aprecierea recurentului, această motivare contradictorie este în măsură să atragă casarea deciziei, întrucât dacă actul ar fi fost încheiat în scop de garanţie pentru părţi (asigurându-i astfel fiecăreia un avantaj), atunci acest act nu mai reprezintă o gratuitate, iar dispoziţiile legale în privinţa formei cesiunii de creanţă cu titlu gratuit nu mai sunt aplicabile. Ca atare, contrarietatea motivării se răsfrânge asupra legalităţii dezlegării acţiunii principale şi primului capăt al cererii reconvenţionale, în condiţiile în care singurul motiv de nulitate dedus judecăţii de reclamant a fost cel al lipsei formei autentice a actului de cesiune.
Referitor la lipsa motivării hotărârii, recurentul a susținut că este necesară casarea deciziei întrucât instanţa de apel nu a precizat care sunt considerentele de fapt şi de drept care au stat la baza acestei dezlegări, nici cu privire la probele avute în vedere.
De asemenea, a considerat recurentul că instanţa de apel nu a răspuns în concret criticilor de apel invocate cu privire la conversiune, susţinând că nu se poate realiza o legătură între criticile formulat şi motivarea deciziei din care ar fi trebuit să rezulte argumentele şi raţionamentul pentru care au fost înlăturate criticile, situaţie echivalentă nemotivării şi încadrabilă la art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Astfel, în opinia recurentului, nu este indicat în concret care dintre cerinţele de validitate a actului rezultat din conversiune nu se regăseşte în cazul de faţă.
Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. a fost susţinută de către recurent şi prin faptul că motivul pe care se bazează decizia atacată are în vedere un aspect străin cauzei.
S-a făcut trimitere, în acest sens, la formularea reţinută de instanţă, şi anume: ,,prezentul contract reprezintă voinţa părţilor şi înlătură orice altă înţelegere verbală dintre acestea, anterioară sau ulterioară”, solicitându-se să se constate că actul de cesiune dedus judecăţii nu conţine formularea avută în vedere de instanţă şi, ca atare, acest aspect este străin cauzei deduse judecăţii, întrucât nu a fost invocat de nicio parte şi nu se regăseşte în actul în discuţie.
Circumscris, de asemenea, motivului de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., s-a arătat că în ce privește incidenţa conversiunii actului, instanţa de apel nu a precizat care dintre cerinţele de validitate prevăzute de art. 1179 C.civ. (capacitate, consimţământ, obiect, formă, cauză) nu se regăsesc în structura actului nul, din această perspectivă soluţia dată acestei critici de apel apărând şi ca nemotivată.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit dispoziţiile art. 1266 -1267 C.civ. raportate la cele ale art. 1567 şi art. 1270 C.civ.
A susținut că întreaga motivare din apel are la bază ideea că actul de cesiune dedus judecăţii are caracterul unei liberalităţi, în sensul că doar o parte ar fi obţinut un folos material de pe urma încheierii acestuia, concret, instanţa de apel apreciind că nu este necesară aplicarea regulilor de interpretare a contractului în raport de conţinutul actului de cesiune.
Pornind de la ideea că niciuna dintre părţi nu şi-a reprezentat actul ca fiind o liberalitate, a considerat că instanţa de apel avea obligaţia să aplice normele de interpretare de la art. 1266-1267 C.civ. pentru a stabili, dincolo de sensul literal al actului, care a fost voinţa concordantă a părţilor.
Astfel, se impunea, în opinia recurentului, a fi avute în vedere atât criteriile indicate de legiuitor la art. 1266 alin. 2 (scopul contractului, negocierile purtate de părţi, practicile acestora şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului – momentul ales pentru introducerea acţiunii), cât şi interpretarea sistematică a clauzelor contractuale, conform art. 1267 C.civ.
A arătat că aceste criterii şi reguli de interpretare se regăsesc în apelul său, însă instanţa de control a omis să le aplice tocmai în considerarea împrejurării că s-a raportat la contractul de cesiune ca la o gratificaţie, conform sensului literal al acestuia.
A subliniat că atât timp cât actul încheiat nu a reprezentat o gratuitate, ambele părţi urmărind propriul interes material, rezultă că instanţa, în mod greşit, a aplicat art. 1567 alin. 2 C.civ. (cesiunea de creanţă cu titlu gratuit), precum şi art. 1011 C.civ. (forma contractului de donaţie), art. 1179 alin. 2 şi art. 1242 alin.1 C.civ. (respectarea formei drept condiţie de validitate şi sancţiunea nerespectării acesteia).
În concluzie, a apreciat că primirea acestui motiv de recurs conduce la casarea deciziei atacate, urmând ca în rejudecare instanţa de apel să facă aplicarea regulilor de interpretare a contractului de la art. 1266-1267 C.civ., prin prisma criticilor din apel.
Distinct de aceste aspecte, a criticat decizia cu privire la reţinerea potrivit căreia ,,pentru interpretarea unui act juridic se pune mai întâi problema valabilităţii acestuia, pentru că interpretarea priveşte efectele contractului, iar ca acesta să producă efecte trebuie mai întâi să fie valabil încheiat”.
A arătat recurentul că această apreciere este contrară art. 1266 şi urm. C.civ., privitoare la interpretarea contractelor, precum şi art. 1260 (conversiunea), dar şi art. 1169 (definirea contractului), respectiv dispoziţiilor art. 1169 C.civ. (libertatea de a contract).
Prin raportare la aceste norme şi contrar instanţei de apel, interpretarea contractului nu se rezumă la efectele acestuia, ci şi la natura, caracterul şi obiectul acestuia. Or, aceste elemente, conform art. 1266 C.civ., se subsumează voinţei concordante a părţilor şi nu sensului literal al termenilor utilizaţi.
Astfel, din prevederile legale menționate rezultă că interpretarea contractului include preliminar justa calificare a acestuia şi abia ulterior stabilirea efectelor sale (sau dimpotrivă, stabilirea lipsei efectelor).
S-a arătat că din definiţia conversiunii reiese că legiuitorul a recunoscut posibilitatea ca un contract nevalabil să producă totuşi efecte juridice prin aplicarea regulilor conversiunii.
În ce privește soluţia dată capătului de cerere referitor la conversiune, recurentul a susținut că s-au încălcat dispoziţiile art. 1.260 C.civ. vizând condiţiile conversiunii actului juridic nul.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a apreciat că din art. 1.260 C.civ. rezultă că elementul de conţinut al noului act trebuie să fie diferit, nu acelaşi cu cel al actului nul, astfel încât această condiţie este îndeplinită.
De asemenea, justa aplicare în speţă a art. 1260 C.civ. nu impunea necesitatea ca actul nul să precizeze instituirea unui schimb, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel. Recurentul a menţionat că a solicitat conversiunea actului nul în promisiune de completare a contractului de schimb deja încheiat între părţi, nu în contract de schimb, urmând a se observa că actul nul conţine elementele de validitate a actului rezultat din conversiune.
O altă critică în ceea ce priveşte greşita aplicare a acestei dispoziţii legale a vizat reţinerea instanţei de apel potrivit căreia ,,cesiunea de creanţă aminteşte de contractul de schimb, dar nu se referă la elementele acestuia, ci doar la perfectarea contractului de schimb, până la o anume dată”. Or, raportat la formularea petitului subsidiar al cererii reconvenţionale, a susţinut că se observă că nu s-a pus nicicând problema perfectării contractului de schimb, care era deja încheiat la data actului subsecvent de cesiune.
Totodată, existenţa condiţionării realizării cesiunii de efectivitatea contractului de schimb nu înseamnă altceva decât că respectiva cesiune este supusă unei condiţii suspensive (alături de condiţia eliberării garanţiei de 480.000 lei şi a îndeplinirii obligaţiilor de abţinere ale părţilor). Acest lucru, potrivit recurentului, nu afectează elementele constitutive ale actului rezultat din conversiune, ci, dimpotrivă, fiind un act aflat în strânsă legătură cu contractul de schimb şi fiind încheiat la 6 zile distanţă de acesta, părţile au înţeles să îi recunoască efectele doar pentru situaţia în care şi contractul de schimb – deja încheiat – va produce efecte. Această condiţionare este justificată din caracterul unitar al înţelegerii intervenite între părţi, astfel cum s-a susţinut în cadrul procesului, condiţia, ca modalitate a actului juridic, nepunând în discuţie validitatea sa (adică elementele sale), ci doar efectele sale.
Mai mult, atât timp cât părţile au arătat că rezilierea de drept a actului este consecinţa neîndeplinirii condiţiilor, rezultă că acestea au avut în vedere un caracter oneros, nu gratuit al acestuia, instituţia rezilierii nefiind specifică liberalităţilor, ci actelor oneroase.
Or, actul de schimb a impus forma autentică nu prin prisma prestaţiilor reclamantului-intimat, ci prin prisma prestaţiei recurentului, anume transferul dreptului de proprietate cu privire la bunuri imobile (terenuri). Ca atare, pentru completarea prestaţiilor reclamantului-intimat forma autentică nu apare a fi obligatorie.
De asemenea, a arătat recurentul că manifestarea de voinţă exprimată la semnarea contractului de cesiune valorează promisiune de completare/adiţionare a contractului de schimb, în sensul indicat în petitul subsidiar al cererii reconvenţionale.
A precizat că a solicitat operarea conversiunii în considerarea voinţei concordante a părţilor şi în virtutea salvgardării actului, considerând că nu trebuie făcută confuzie între înscris (admiţând că acesta este nul ca donaţie) şi voinţa care a animat părţile la încheierea acestui act. Nevalorând donaţie ori altă liberalitate, actul în cauză nu poate fi unul unilateral, esenţială fiind raportarea comună a părţilor la condiţiile din contractul de schimb şi obligaţiile reciproce de abţinere.
Recurentul a formulat şi motive de casare, în parte, a încheierii din 6.10.2020, criticând hotărârea instanţei de a respinge proba testimonială pe motiv că este inadmisibilă raportat la obiectul cauzei şi a indicat încălcarea dispoziţiilor art. 233 alin. 1 pct. j) C.proc.civ., care impun motivarea în fapt şi în drept a măsurii, precum și a dispozițiilor art. 309 alin. 4 pct. 2 şi alin. 5 din cod, întrucât în cauză există un început de dovadă scrisă reprezentat de schiţa actului de cesiune de creanţă transmis electronic de intimat către recurent la 19.09.2017.
A apreciat că justificarea prezentată de instanţă cu privire la respingerea probei ca inadmisibilă nu îndeplineşte exigenţele art. 233 alin. 1 pct. j) C.proc.civ. cu privire la motivarea în fapt şi în drept a măsurii luate.
În subsidiar, dacă s-ar aprecia că încheierea este suficient motivată, a susținut că aceasta încalcă dispoziţiile art. 309 alin. 4 pct. 2 raportate la cele ale art. 310 C.proc.civ., proba fiind admisibilă prin prisma existenţei unui început de dovadă scrisă reprezentat de schiţa actului de cesiune de creanţă transmisă electronic de intimat către recurent la 19.09.2017.
Intimaţii – reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, ca legală şi temeinică.
Cu privire la necompetenţa instanţei care a pronunţat hotărârea, au solicitat a se observa că litigiul priveşte un raport juridic civil între două persoane fizice, contrar celor afirmate de recurent, nepunându-se problema calităţii de asociat, câtă vreme actul pe care instanţa trebuie să-l analizeze este o cesiune de creanţă între persoane fizice.
Referitor la motivul de recurs vizând neanalizarea unor critici din apel, intimaţii au susţinut că instanţa a analizat pe larg susţinerile, atât prin raportare la clauzele contractuale, cât şi la condiţionalităţile din contract.
Intimaţii au susţinut, de asemenea, că este nefondată şi critica referitoare la pretinse aspecte contradictorii sau nemotivarea reţinerii că actul de cesiune a fost încheiat în scop de garanţie reciprocă, considerând că hotărârile fondului au fost date cu respectarea dispoziţiilor legale.
Cu privire la existența unui aşa-zis motiv străin cauzei care ar sta la baza deciziei atacate, au învederat că nicio prevedere din contractul de schimb şi/sau din cesiunea de creanţă cu titlu gratuit nu susţine interpretarea propusă de recurent, ci din contră.
Nici criticile subsumate de recurent pct. 8 al art. 488 C.proc.civ. nu au fost considerate întemeiate de intimaţi, care au susţinut că instanţa a aplicat corect regulile de interpretare prevăzute de art. 1266 C.civ., constatând că există identitate între voinţa internă şi cea manifestată a părţilor.
În ceea ce priveşte motivele de recurs privind incidenţa conversiunii, intimaţii au arătat vă instanţa de apel a argumentat clar că nu sunt îndeplinite toate condiţiile şi a indicat care din aceste nu se regăsesc, respectiv obiectul promisiunii bunul (terenurile) nu sunt indicate ca o contraprestaţie în actul juridic a cărui conversiune o cere.
Cu privire la respingerea probei testimoniale prin încheierea din 6.10.2020, pe lângă faptul că nu se poate proba cu martori peste un înscris autentic, au solicitat a se observa că nu există început de dovadă scrisă care să justifice aplicabilitatea art. 309 alin. 4 pct. 2 C.proc.civ.
Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a apreciat ca fiind neîntemeiate apărările intimaţilor şi a solicitat respingerea acestora.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile formulate de pârâtul-reclamant, prin intermediul recursului exercitat, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce se vor arăta:
Este lipsită de temei critica referitoare la încălcarea competenţei materiale şi astfel, incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., sub motiv că litigiul ar fi unul asemănător celui care ar decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ (vizând „raportul de creditare dintre asociat şi societate şi transferul acestui raport în baza actului de cesiune atacat”), ceea ce ar fi atras competenţa unei instanţe specializate, iar nu a celei civile de drept comun.
Astfel, aşa cum corect au stabilit instanţele fondului, obiectul învestirii conform cererii de chemare în judecată, l-a reprezentat solicitarea de constatare a nulităţii unui contract de cesiune creanţă intervenit între două persoane fizice, contract încheiat potrivit art. 1.566 şi urm. C.civ., având ca atare natură civilă.
Pe această cerere principală s-a grefat cererea reconvenţională a pârâtului reclamant C. referitoare la constatarea caracterului oneros al cesiunii de creanţă şi, în subsidiar, constatarea faptului că actul contestat ar produce efectele unei promisiuni de completare a unui contract de schimb încheiat anterior între aceleaşi părţi (și în privinţa căreia normele de competență operează prin prorogarea prevăzută de art. 123 C.proc.civ.).
Susținând că raportul juridic dedus judecăţii ar fi în realitate „un fapt de comerţ în legătură cu activitatea societăţii” şi că această împrejurare era de natură să atragă o anume competență, specializată, nesocotită de instanţe, recurentul-pârât denaturează pe de o parte, obiectul judecății, astfel cum a fost arătat anterior şi pe de altă parte, introduce în analiză un element care nu se poate constitui în criteriu legal de determinare a unei anumite competenţe odată cu intrarea în vigoare a noului C.civ. şi abrogarea Codului de comerţ de la 1877.
În acest sens, prin Decizia RIL nr. 18/2016, instanța supremă a statuat că nu mai este posibilă o calificare a litigiilor în comerciale/civile raportat la normele de drept substanţial abrogate (referitoare la acte/fapte de comerț), aptă să atragă competența în favoarea unor instanţe specializate (par.156, 157) şi că singurele criterii de determinare a competenţei sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiei (par. 165), fiind indiferentă calitatea de profesionist a părţilor litigiului.
Raportându-se aşadar, la natura şi obiectul cauzei, constatând că disputa judiciară vizează valabilitatea unui contract de cesiune creanţă – chiar dacă dreptul de creanţă era constituit împotriva unei societăţi – instanţele au apreciat corect asupra competenţei materiale procesuale.
Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la incidenţa motivelor prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C.proc.civ. întrucât nu ar fi fost analizate toate aspectele referitoare la lipsa gratuităţii actului de cesiune, reţinându-se lapidar că „sunt stipulate anumite condiționări care însă nu pot fi interpretate ca transformând cesiunea într-una oneroasă”.
Pe de o parte, indicarea motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. este una formală întrucât trimiterea făcută de recurent, în susținerea acestuia, la dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., coroborat cu dispoziţiile art. 477 şi art. 479 C.proc.civ. (respectiv, nemotivarea deciziei în limitele criticilor formulate), vizează, în realitate, aceleași aspecte de nelegalitate cenzurabile în recurs din perspectiva celuilalt motiv invocat, prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., iar nu încălcarea altor reguli de procedură a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii (conform exigenţelor de la pct. 5 al art. 488).
Pe de altă parte, în ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. 1, pct. 6 criticile, astfel cum sunt formulate, vizează mai degrabă un aspect de cantitate a motivării, arătându-se că instanța răspunde „lapidar” argumentelor apelantului dezvoltate pe multe pagini în memoriul de recurs.
Aşa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa instanței supreme, dezvoltată sub acest aspect în reperele desprinse din jurisprudenţa instanţei de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO şi dreptul la un proces echitabil) motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative, nefiind necesar să fie supuse analizei toate argumentele părţii, mai ales când învestirea instanţei se face prin memorii exhaustive, nesistematizate (în speţă, recurentul pretinzând, de exemplu, o analiză necorespunzătoare cu privire la argumente aflate la pct.44-51, 44-66; 73-77 sau la pct. 113-115 din memoriul de apel).
Or, pe chestiunile de drept punctuale există analiza şi considerentele justificative ale soluţiei adoptate potrivit deciziei din apel.
Astfel, în ce priveşte caracterul gratuit al cesiunii de creanţă şi referirea la aşa-numitele „condiţionalităţi” inserate, instanţa de apel arată motivele pentru care acestea nu sunt apte să transforme natura actului, dintr-unul cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros, câtă vreme ele nu indică vreo obligaţie corelativă a pârâtului cesionar ori stabilirea în sarcina acestuia a unui preţ al cesiunii.
Într-adevăr, ceea ce s-a stipulat în contractul de cesiune de creanţă al părţilor a fost cesionarea cu titlu gratuit a creanţelor deţinute de către intimatul A. împotriva societăţii D. SRL, transferul dreptului de creanţă urmând să opereze nu mai târziu de 1.03.2018, la îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: stingerea ipotecii mobiliare constituite până la concurenţa sumei de 480.000 lei, de către A., în favoarea Y. Bank; obţinerea calităţii de asociat în cadrul societăţii D SRL, de către C.; obţinerea calităţii de proprietar a lui A. asupra terenurilor ce au constituit obiectul unui contract de schimb încheiat anterior între aceleaşi părţi.
Or, indicarea în conţinutul actului a acestor condiţii de a căror îndeplinire cumulativă (dar nu mai târziu de data de 1.03.2018) depindea transferul dreptului de creanţă se constituie într-o modalitate a actului juridic (afectat astfel de o condiţie suspensivă, în sensul art. 1.400 C.civ.) de care urma să depindă eficacitatea, adică naşterea sau perfectarea dreptului subiectiv, iar nu în premisele transformării actului dintr-unul cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros.
Caracteristic actelor cu titlu oneros este, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1172 C.civ., ca în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, să se urmărească obținerea altui folos patrimonial.
În speţă însă, potrivit convenţiei părţilor, nu s-a stabilit ca în schimbul cedării creanţei de către cedent, acesta din urmă să obţină un avantaj patrimonial, o contraprestație, ci doar s-au prevăzut condiţii suspensive, a căror îndeplinire cumulativă să facă posibil transferul creanţei (respectiv, eficacitatea dreptului subiectiv civil în patrimoniul cesionarului).
În ce priveşte susținerea caracterului unitar al tranzacţiei părţilor care, potrivit opiniei recurentului, a fost conturată prin contractul de schimb şi în continuare, încheierea actului de cesiune, instanța de apel a arătat de ce nu poate fi primită această apărare, identificând, în mod corect, existenţa a două operaţiuni juridice de sine-stătătoare. Într-adevăr, contractul de schimb – între părţile sociale deţinute de reclamant la SC D. SRL şi respectiv, cele două terenuri proprietatea pârâtului, din Predeal – s-a încheiat la 13.09.2017 iar contractul de cesiune de creanţă intervenit ulterior, între aceleaşi părţi, la 19.09.2017 a privit un alt obiect (cedarea, cu titlu gratuit, a creanţelor reclamantului împotriva societăţii D.), astfel încât pretinderea existenţei unei singure tranzacţii sau a „caracterului unitar al acesteia” este lipsită de orice temei.
Cele două convenţii au obiect juridic şi material diferit, fundamentând raporturi juridice distincte între părţi, simpla referire făcută în contractul de cesiune la contractul de schimb încheiat anterior de părţi nefiind aptă să ducă la concluzia susţinută de recurent, a existenţei unei singure tranzacţii, câtă vreme menţiunea respectivă a fost făcută doar pentru a circumstanţia îndeplinirea uneia dintre condiţiile enumerate în actul de cesiune (obținerea calităţii de proprietar a cedentului asupra terenurilor ce fac obiectul contractului de schimb).
Este neîntemeiată, de asemenea, critica recurentului referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor întrucât pe de o parte, reţine că actul de cesiune reprezintă o liberalitate, iar, pe de altă parte, apreciază că acelaşi act „garantează perfectarea unor contracte anterioare încheiate de părţi, care au însă un conţinut de sine-stătător”.
Împrejurarea că în contractul de cesiune de creanţă, stabilit de părţi ca având caracter gratuit, s-a menţionat că transferul dreptului de creanţă are loc la îndeplinirea unor condiţii – dobândirea calităţii de asociat, respectiv de proprietar, stingerea unei ipoteci mobiliare – nu are drept consecinţă, aşa cum s-a arătat anterior, transformarea actului cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros. Nu are această semnificaţie nici faptul că respectivele condiții, indicate ca atare în actul cesiunii, puteau avea scopul garantării executării obligaţiilor asumate anterior, câtă vreme ele reprezintă, în realitate, modalităţi ale actului juridic cu titlu gratuit.
În legătură cu existenţa unui motiv străin cauzei – cu referire la considerentul instanţei conform căruia în convenţia de cesiune s-a inserat că „prezentul contract reprezintă voinţa părţilor şi înlătură orice altă înţelegere verbală dintre acestea, anterioară sau ulterioară” – deşi reală susţinerea recurentului, ea nu este în măsură să conducă, în sine, la caracterul nelegal al deciziei atacate.
Potrivit motivului reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., pentru ca o hotărârea să fie casată, conform ipotezei textului avansate de către recurentul-pârât, este necesar ca ea să se sprijine „numai pe motive străine de natura cauzei”.
Or, considerentul instanţei în legătură cu existenţa unei clauze, neidentificată ca atare în convenţia părţilor, deşi eronat, în acelaşi timp n-a reprezentat decât unul dintre argumentele folosite de instanţă în analiza şi determinarea voinţei reale a părţilor la momentul încheierii contractului de cesiune de creanţă.
Ca atare, nu este dată ipoteza normei art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., pentru a se considera că decizia atacată este afectată de viciul nemotivării pentru că ar conține doar motive străine, în aşa fel încât să se constate nelegalitatea soluţiei, cu consecinţa casării acesteia.
Critica referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material privind regulile de interpretare a contractului, forţa obligatorie a acestuia (art. 1.266-1.267, 1.270 C.civ.), precum şi felurile cesiunii de creanţă (art. 1567 C.civ.) are, de asemenea, caracter nefondat.
Sub acest aspect, recurentul a pretins că în mod eronat instanţa de apel a reţinut voinţa părţilor ca fiind aceea de a perfecta o liberalitate, în condiţiile în care, aplicând regulile de interpretare, ar fi trebuit să treacă dincolo de sensul literal al actului şi să constate că voinţa concordantă a părţilor nu a fost în sensul unei gratificări a cesionarului, ci, dimpotrivă, fiecare parte a urmărit propriul interes material.
Din acest punct de vedere, se constată că instanţele fondului au făcut o corectă interpretare a cauzelor contractului de cesiune atunci când au reţinut că voinţa concordantă a părţilor, inserată ca atare în clauzele convenite, a fost aceea a perfectării unui act cu titlu gratuit, câtă vreme în conţinutul convenţiei se menţionează expres că „cedentul cesionează cu titlu gratuit creanţa”, iar cesionarul „primeşte cu titlu gratuit creanţa” pe care cedentul o deţine împotriva debitorului cedat societatea D. SRL.
Faţă de aceste clauze exprese, solicitarea de a le da o altă interpretare, pentru că ea nu ar corespunde voinţei concordante, se circumscrie, în realitate, unei alte instituţii juridice – neinvocată însă în proces – aceea a simulaţiei, când actul public denaturează realitatea raporturilor juridice dintre părţi, consemnată însă ca atare într-un act juridic secret.
Altminteri, a tinde la demonstrarea unei alte voinţe concordante decât cea care rezultă din clauze clare, neîndoielnice şi ca atare, nesusceptibile de mai multe interpretări, care să pună sub semnul întrebării sensul în care a fost exprimat consimţământul părţilor, ar echivala cu a considera că actul juridic disputat este unul simulat şi deci, voinţa internă (concordantă) ar corespunde altui act juridic, având, cum pretinde recurentul, o altă natură.
Or, prin voinţa concordantă a părţilor, în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 1.266 C.civ., se înţelege voinţa lor comună, iar nu cea proprie, unilaterală a uneia dintre părţi şi nici cea internă (ascunsă ori nemanifestă) a acestora.
Interpretarea sistematică a clauzelor convenției, potrivit art. 1.267 C.civ. nu conduce la o altă concluzie, de vreme ce, atât cedentul cât şi cesionarul menţionează expres că cedarea creanţelor are loc cu titlu gratuit, iar indicarea acelor „condiţionalităţi” a căror îndeplinire cumulativă determină momentul transferului dreptului de creanţă, are, aşa cum s-a arătat anterior, semnificaţiei unei modalităţi a actului juridic (condiţie suspensivă) care afectează eficacitatea obligației, iar nu semnificaţia transformării actului cu titlu gratuit într-un act cu titlu oneros.
În realitate, tinzând să demonstreze că actul cu titlu gratuit convenit de părţi ar avea caracter oneros, recurentul a urmărit să scoată de sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 1.567 alin. 2, coroborat cu art. 1.011 C.civ., contractul de cesiune, care nu a îndeplinit forma autentică, stabilită ad validitatem, pentru astfel de ipoteze, în care cesiunea cu titlu gratuit trebuie să respecte regulile contractului de donaţie (ceea ce presupune forma autentică ad validitatem, ca element constitutiv al actului).
Critica de nelegalitate cu privire la soluţia nefavorabilă dată pretenției pârâtului – reclamant din cererea reconvenţională, în legătură cu incidenţa conversiunii are, de asemenea, caracter nefondat.
Pe acest aspect, pârâtul-reclamant a solicitat să se constate că actul de cesiune de creanţă deşi nul, ar valora „promisiune de a completa contractul de schimb, prin includerea unei clauze de cedare către acesta şi a creanţelor deţinute de către reclamant împotriva societăţii D. SRL, în contul bunurilor transferate prin contractul de schimb în patrimoniul reclamantului”, iar soluţia de respingere a cererii ar fi nesocotit dispozițiile art. 1.260 C.civ. cu privire la condiţiile conversiunii actului juridic.
Susținerea este lipsită de temei, având în vedere că, pentru a opera conversiunea este necesar, potrivit dispozițiilor legale de care se prevalează partea, să fie îndeplinite mai multe condiții, neregăsite în speţă, aşa cum corect a reţinut şi instanța de apel.
Astfel, fundamentată pe regula de drept actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul) conversiunea presupune, pe lângă nulitatea actului juridic şi elementul de diferență necesar între actul nul şi cel valabil, ca actul considerat valabil să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă în chiar conţinutul actului desfiinţat.
Or, niciun element al unui asemenea raport juridic, pe care să se poată grefa o „promisiune de a completa contractul de schimb”, în sensul cedării către pârât şi a creanţelor deţinute de reclamant, în schimbul terenurilor primite, nu se regăseşte în conţinutul contractului de cesiune pentru a face posibilă conversiunea.
Aşa cum corect reţine instanţa de apel, singura referire la operaţiunea de schimb din conţinutul actului de cesiune este cea vizând „contractul de schimb încheiat anterior”, în termenii în care perfectarea acestuia s-a realizat, fără să rezulte aşadar, că s-ar fi avut în vedere vreun element în plus, respectiv ca în schimbul terenurilor, reclamantul să cedeze pârâtului, alături de părţile sociale convenite iniţial, şi creanţele pe care acesta le avea împotriva societăţii D. SRL.
Dimpotrivă, în contractul de cesiune, făcându-se referire la contractul de schimb încheiat anterior, se face şi menţiunea „intabulării definitive a terenurilor în cartea funciară, în condiţiile contractului de schimb autentificat sub nr. 3600/13.09.2019 la SPN X, ceea ce înseamnă, o dată în plus, că nu s-a intenţionat în niciun fel modificarea elementelor acestuia cu o completare a clauzelor (în sensul augmentării obligaţiei asumate de unul dintre coschimbaşi pentru a asigura o echivalență a contraprestaţiilor cum s-a pretins).
De asemenea, faptul că părțile au făcut referire, în conţinutul contractului de cesiune, la sancţiunea „rezoluţiunii” de plin drept care ar interveni în cazul neîndeplinirii celor trei condiţii inserate în act, nu este un argument nici în sensul conversiunii (fiind, de altfel, lipsit de pertinenţă raportat la cerinţele pe care le presupune această operaţiune), şi nici în acela al aprecierii caracterului oneros al cesiunii.
Văzând conţinutul clauzelor în care este inserată această sancţiune, rezultă că termenul este folosit impropriu din punct de vedere juridic întrucât nu este pus în legătură cu neîndeplinirea unor obligaţii asumate prin contract, ci, aşa cum recurentul însuşi arată, în legătură cu neîndeplinirea unor condiţii ca modalitate a actului juridic.
Ca atare, este avută în vedere ineficacitatea obligaţiei (potrivit art. 1400 C.civ.), iar nu rezoluţiunea, ca sancțiune specifică actelor juridice sinalagmatice.
De asemenea, folosirea unei terminologii juridice inadecvate, care nu face distincția necesară între ineficacitatea obligaţiei şi respectiv, desfiinţarea actului pentru neexecutarea obligaţiilor, nu este un argument pentru a proceda la calificarea într-o anumită modalitate a actului juridic dedus judecății, astfel cum arată recurentul. În realitate, nu sancțiunea este cea care premerge calificării actului juridic ci, dimpotrivă, felul în care se produc efectele acestuia, sancţiunile care intervin în cazul nerespectării obligaţiilor asumate sunt în funcţie de calificarea prealabilă a naturii actului încheiat.
Critica referitoare la respingerea probei testimoniale de către instanța de apel este nefondată din perspectiv ambelor motive invocate, vizând nemotivarea încheierii din 6.10.2020 şi, respectiv, a modalităţii în care instanţa a făcut aplicarea art. 309 alin. 4 pct. 2 şi alin. 5 C.proc.civ., art. 310 C.proc.civ.
Astfel, în ce priveşte încheierea de şedinţă prin care s-a pronunțat asupra probatoriului solicitat (încheierea de dezbateri din 6.10.2020), instanţa a motivat soluţia de respingere a probei testimoniale, ca inadmisibilă, cu referire la dispoziţiile art. 309 alin. 3 şi 4 C.proc.civ. şi la obiectul cauzei.
Această cenzurare, sub aspectul admisibilităţii, a probei cu martori solicitate, s-a realizat în mod corect raportat la obiectul judecății şi la ceea ce constituia motiv de analiză în apel, ţinând seama totodată de teza probatorie propusă, aşa cum a rezultat din dezbaterile consemnate în încheierea de ședință menţionată.
Astfel, pârâtul-apelant a propus să dovedească cu martori faptul că cesiunea de creanţă şi contractul de schimb reprezintă o tranzacţie unitară – în condiţiile în care acestea existau în materialitatea lor, cu elemente specifice fiecărei operaţiuni, fără ca instanța să fi fost învestită cu verificarea caracterului deghizat ori fictiv al acestora – precum şi caracterul oneros, iar nu gratuit al cesiunii (de asemenea, fără să fi fost invocată vreo simulaţie în privinţa actului juridic).
În acest context, faptul invocat, al existenţei şi a unei schiţe a contractului de cesiune, care ar fi cuprins încă o clauză, referitoare la creanţele împotriva societăţii – ceea ce ar fi valorat, în aprecierea pârâtului, început de dovadă scrisă, cu aplicabilitatea art. 310 C.proc.civ. – era lipsit de pertinenţă şi nu făcea admisibilă proba testimonială, având în vedere limitele judecăţii şi obiectul probaţiunii.
De asemenea, s-a solicitat audierea martorilor pe aspectul petitului din cererea reconvențională referitor la conversiunea actului juridic în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, în analiza criticilor de fond, pentru dovedirea conversiunii este necesară îndeplinirea unor condiţii legale regăsite, de principiu, în chiar conţinutul actului contestat nul.
Ca atare, evaluarea asupra admisibilităţii probatoriului s-a realizat în mod corect de către instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor procedurale în materie, criticile formulate având caracter nefondat şi sub acest aspect.
Pentru toate considerentele arătate, recursul pârâtului-reclamant împotriva deciziei din apel (și a încheierii de dezbateri, parte integrantă a deciziei atacate) a fost constatat nefondat, fiind respins în consecinţă.
