În urma unei trimiteri preliminare prin Hotărârea Curții în cauza C-531/23 | [Loredas] din 19 decembrie 2024, CJUE a statuat că: articolele 3, 5 și 6 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, citite în lumina articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum și interpretării acesteia de către instanțele naționale sau unei practici administrative care se întemeiază pe o astfel de reglementare în temeiul cărora angajatorii casnici sunt scutiți de obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru efectuat de lucrătorii casnici, lipsindu‑i, așadar, pe aceștia din urmă de posibilitatea de a se determina în mod obiectiv și fiabil numărul de ore de lucru efectuate și repartizarea lor în timp.
O lucrătoare casnică angajată cu normă întreagă a contestat în fața justiției spaniole concedierea sa. Întrucât concedierea sa a fost declarată abuzivă, angajatorii săi au fost obligați la plata unor sume aferente zilelor de concediu neutilizate și primelor extraordinare.
În schimb, instanța spaniolă a considerat că lucrătoarea nu a făcut dovada nici a orelor de lucru efectuate, nici a salariului pe care îl solicita. Astfel, această instanță a apreciat că lucrătoarea nu se poate întemeia numai pe neprezentarea de către angajatorii săi a registrelor zilnice ale timpului de lucru pe care l-a efectuat, întrucât reglementarea spaniolă scutește anumiți angajatori, printre care căminele familiale, de obligația de a înregistra timpul de lucru efectiv executat de angajații lor.
Instanța spaniolă sesizată cu acțiunea lucrătoarei împotriva acestei decizii are îndoieli cu privire la compatibilitatea reglementării naționale cu dreptul Uniunii. Prin urmare, a ridicat această problemă în fața Curții de Justiție. Curtea amintește că, în Hotărârea CCOO, ea a declarat că sunt contrare Directivei privind organizarea timpului de lucru reglementarea spaniolă care era atunci în vigoare, precum și interpretarea acesteia de către instanțele naționale, potrivit căreia angajatorii nu sunt obligați să instituie un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător.
În urma acestei hotărâri, legiuitorul spaniol a impus în sarcina angajatorilor obligația de a institui un asemenea sistem. Curtea amintește totodată că toate autoritățile statelor membre, inclusiv instanțele, au obligația de a contribui la atingerea rezultatului prevăzut de directive. Interpretarea de către judecători a unei dispoziții naționale sau o practică administrativă care scutesc angajatorii de obligația de a institui sistemul în discuție în ceea ce privește lucrătorii casnici nu respectă în mod vădit directiva.
Astfel, acești angajați sunt lipsiți de posibilitatea de a se determina în mod obiectiv și fiabil numărul de ore de lucru efectuat și repartizarea acestora în timp. În schimb, este posibil să se prevadă particularități ca urmare a sectorului de activitate în cauză sau ca urmare a specificităților anumitor angajatori, cum ar fi dimensiunea lor, în măsura în care durata maximă săptămânală de lucru este garantată în mod eficient.
Astfel, în considerarea particularităților sectorului muncii casnice, se pot prevedea derogări în ceea ce privește orele suplimentare și munca pe fracțiune de normă, cu condiția ca acestea să nu golească de conținut reglementarea în cauză, aspect a cărui verificare va reveni instanței spaniole. Având în vedere că lucrătorii casnici sunt un grup de lucrători în mod clar feminizat, nu este exclus ca, în speță, să fie vorba despre o discriminare indirectă întemeiată pe criterii de sex, cu excepția cazului în care această situație este justificată în mod obiectiv, aspect a cărui verificare va reveni de asemenea instanței spaniole.
