Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat joi 6 martie 2025 în cauza C‑20/24 [Cymdek] următoarele:
Articolul 2 litera (g) și articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 trebuie interpretate în sensul că o carte de îmbarcare poate constitui un „alt document doveditor”, în sensul primei dintre aceste dispoziții, care indică faptul că rezervarea a fost acceptată și înregistrată de operatorul de transport aerian sau de operatorul de turism, astfel încât se consideră că un pasager care dispune de o asemenea carte are o „rezervare confirmată”, în sensul celei de a doua dispoziții menționate, pentru zborul în cauză, într‑o situație în care nu este demonstrată existența niciunei împrejurări excepționale determinate.
Articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004 trebuie interpretat în sensul că nu se consideră că un pasager călătorește gratuit sau la un tarif redus care nu este accesibil direct sau indirect publicului, în sensul acestei dispoziții, atunci când, pe de o parte, operatorul de turism plătește prețul zborului operatorului efectiv de transport aerian în conformitate cu condițiile pieței și, pe de altă parte, prețul pachetului de servicii turistice nu este plătit operatorului de turism de către pasagerul respectiv, ci de un terț. Revine acestui operator de transport aerian sarcina de a demonstra, potrivit modalităților prevăzute de dreptul național, că pasagerul menționat a călătorit gratuit sau la un asemenea tarif redus.
Pasagerii în cauză în litigiul principal au cumpărat un pachet de servicii turistice, care includea un zbor cu plecare din Tenerife (Spania) și cu destinația Varșovia (Polonia), efectuat la 20 mai 2021 și operat de AAA. Contractul privind pachetul de servicii turistice fusese încheiat între CCC sp. z o.o., în numele acestor pasageri, și BBB. Acest zbor a avut o întârziere la sosire de peste 22 de ore.
În scopul de a face dovada calității lor procesuale active pentru a solicita despăgubiri pentru întârzierea zborului în discuție, pasagerii în cauză în litigiul principal au prezentat copii ale cărților de îmbarcare pentru acest zbor. AAA a refuzat însă să îi despăgubească pe acești pasageri pentru motivul că nu dovediseră că erau în posesia unei rezervări confirmate și plătite pentru zborul respectiv. Astfel, potrivit AAA, pachetul de servicii turistice al pasagerilor menționați ar fi fost plătit de CCC în condiții preferențiale, așa încât aceiași pasageri ar fi călătorit gratuit sau la un tarif redus, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004, ceea ce ar exclude dreptul la o compensație în temeiul acestui regulament.
Pasagerii în cauză în litigiul principal apreciază că, prin prezentarea cărților de îmbarcare pentru a obține o atare compensație, au demonstrat că dispuneau de o rezervare confirmată, din moment ce aceste cărți nu le‑ar fi fost eliberate în caz contrar. Pe de altă parte, ar reveni AAA sarcina de a dovedi că respectivii pasageri ar fi călătorit gratuit, iar nu acestora de a dovedi că plătiseră prețul zborului operat de acesta. În orice caz, în măsura în care AAA ar fi primit o plată de la BBB pentru executarea acestui zbor, iar acesta din urmă ar fi obținut de la CCC, care ar fi finanțat pachetul de servicii turistice pentru pasagerii menționați, o plată pentru această călătorie, inclusiv zborul amintit, pasagerii în cauză în litigiul principal nu ar fi călătorit gratuit. În această privință, ar fi irelevant, în raport cu articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004, că același zbor a fost plătit de acești pasageri sau de un terț, în măsura în care nu ar fi vorba despre operatorul de transport aerian.
Sąd Rejonowy dla m. st. Warszawy w Warszawie (Tribunalul Districtual al Orașului Varșovia, Polonia), care este instanța de trimitere, are îndoieli cu privire la aspectul dacă prezentarea unei cărți de îmbarcare de către un pasager constituie un „alt document doveditor”, în sensul articolului 2 litera (g) din Regulamentul nr. 261/2004, care indică faptul că rezervarea a fost acceptată și înregistrată de operatorul de transport aerian sau de operatorul de turism.
Instanța menționată arată în această privință că concluziile desprinse din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Azurair și alții (C‑146/20, C‑188/20, C‑196/20 și C‑270/20, EU:C:2021:1038), nu permit să se răspundă la întrebarea dacă dreptul Uniunii autorizează, într‑o situație precum cea cu care este sesizată, prezentarea unui „alt document doveditor”, în sensul acestei dispoziții, care să indice că un pasager dispune de o rezervare confirmată pentru un zbor, atunci când cartea de îmbarcare prezentată de acest pasager nu conține toate elementele menționate în această hotărâre, precum ora de sosire a zborului.
Pe de altă parte, chiar dacă AAA și anumite formațiuni ale unor curți de apel poloneze ar considera că condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (a) din acest regulament trebuie interpretate în mod restrictiv, instanța de trimitere consideră că o carte de îmbarcare nu este eliberată unei persoane la întâmplare, ci unui pasager titular al unei rezervări confirmate pentru zborul în cauză, după înregistrarea acestui pasager pentru zborul respectiv, numărul biletului sau al rezervării trebuind să fie indicat cu ocazia acestei înregistrări. Or, în afara anumitor situații extraordinare, nu ar exista un alt mijloc rațional de a explica modul în care un atare pasager ar putea obține această carte fără a dispune de o astfel de rezervare.
În plus, spre deosebire de AAA și de anumite formațiuni ale unor curți de apel poloneze, instanța de trimitere apreciază că revine operatorului de transport aerian sarcina de a dovedi că zborul în discuție era gratuit, iar nu de a se limita să deducă efecte juridice favorabile pentru el dintr‑o simplă afirmație în acest sens.
Pe de altă parte, instanța amintită ridică problema interpretării expresiei „care călătoresc gratuit sau la un tarif redus, care nu este disponibil direct sau indirect publicului”, prevăzută la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004. Ea consideră că, în cazul pachetelor de servicii turistice, dacă o călătorie care a fost plătită operatorului de turism, fie direct de pasageri, fie de o altă entitate în numele lor, cuprinde un zbor plătit de operatorul de turism operatorului de transport aerian, acești pasageri nu ar călători „gratuit”, în sensul acestei dispoziții.
În ceea ce privește mai precis noțiunea de „tarif redus”, în sensul dispoziției menționate, instanța de trimitere ridică problema dacă ea ar trebui interpretată în sensul că este vorba despre o reducere oferită pasagerului de către operatorul de transport aerian sau dacă ea acoperă și o situație în care acest operator de transport primește o remunerație conformă cu condițiile pieței din partea operatorului de turism, însă acesta din urmă sau o altă entitate permite pasagerilor să participe în condiții preferențiale la călătoria inclusă într‑un pachet de servicii turistice. În opinia respectivei instanțe, această din urmă interpretare pare contrară obiectivului regulamentului menționat și ar fi dificil de aplicat având în vedere lipsa unor criterii care să permită stabilirea a ceea ce constituie condiții preferențiale de participare la o călătorie inclusă într‑un pachet de servicii turistice.
În aceste condiții, Sąd Rejonowy dla m.st. Warszawy w Warszawie (Tribunalul Districtual al Orașului Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În sensul articolului 2 litera (g) din Regulamentul [nr. 261/2004], cartea de îmbarcare a unui pasager poate constitui o altă dovadă că rezervarea a fost acceptată și înregistrată de operatorul de transport aerian sau de operatorul de turism?
2) În sensul articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 261/2004, trebuie să se considere că pasagerii care dețin o carte de îmbarcare pentru un anumit zbor, în situația în care nu există dovada unor împrejurări excepționale determinate, dispun de o rezervare confirmată pentru zborul respectiv?
3) În sensul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004, revine pasagerului sarcina de a dovedi că a plătit zborul sau, dimpotrivă, operatorul de transport trebuie să dovedească, pentru a se exonera de răspundere, că pasagerul a călătorit gratuit sau la un tarif redus?
4) Articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004 trebuie interpretat în sensul că, atunci când un pasager a cumpărat un pachet de servicii turistice de la un operatorul de turism, iar acesta din urmă a plătit zborul operatorului de transport, zborul are caracter oneros?
5) Articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care un terț achiziționează un pachet de servicii turistice în numele unor pasageri, în cadrul căruia operatorul de turism plătește operatorului de transport care oferă zboruri charter o remunerație în conformitate cu condițiile pieței, pasagerii în cauză [în litigiul principal] nu sunt pasageri care călătoresc „la un tarif redus”, indiferent de acordurile încheiate între terț și pasageri?”
Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (g) și articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 261/2004 trebuie interpretate în sensul că o carte de îmbarcare poate constitui un „alt document doveditor”, în sensul primei dintre aceste dispoziții, care indică faptul că rezervarea a fost acceptată și înregistrată de operatorul de transport aerian sau de operatorul de turism, astfel încât se consideră că un pasager care dispune de o asemenea carte are o „rezervare confirmată”, în sensul celei de a doua dispoziții menționate, pentru zborul în cauză, într‑o situație în care nu este demonstrată existența niciunei împrejurări excepționale determinate.
Din articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 261/2004 rezultă că acest regulament se aplică numai cu condiția, în primul rând, ca pasagerii să aibă o rezervare confirmată pentru zborul respectiv și, în al doilea rând, ca aceștia să se prezinte în timp util la înregistrare, cu excepția cazului în care zborul menționat la articolul 5 din regulamentul amintit este anulat. Întrucât aceste două condiții sunt cumulative, prezența unui pasager la înregistrare nu poate fi prezumată ca urmare a faptului că acest pasager dispune de o rezervare confirmată pentru zborul respectiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2024, Laudamotion (Renunțare la un zbor întârziat), C‑474/22, EU:C:2024:73, punctul 21 și jurisprudența citată].
Regulamentul nr. 261/2004 nu definește noțiunea de „rezervare confirmată”. Totuși, noțiunea de „rezervare” este definită la articolul 2 litera (g) din acest regulament ca fiind situația în care „pasagerul posedă un bilet sau un alt document doveditor, care indică faptul că rezervarea a fost acceptată și înregistrată de operatorul de transport aerian sau de operatorul de turism”. În plus, noțiunea de „bilet”, în sensul articolului 2 litera (f) din regulamentul menționat, include fiecare element material sau imaterial care conferă pasagerului un drept la transport [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2022, flightright (Transport aerian de la Stuttgart la Kansas City), C‑436/21, EU:C:2022:762, punctul 21 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Azurair și alții, C‑146/20, C‑188/20, C‑196/20 și C‑270/20, EU:C:2021:1038, punctul 40].
Pe de altă parte, în ceea ce privește noțiunea de „alt document doveditor”, în sensul articolului 2 litera (g) din Regulamentul nr. 261/2004, dacă pasagerul aerian dispune de acest document emis de operatorul de transport aerian sau de operatorul de turism, acest alt document doveditor echivalează cu o „rezervare”, în sensul acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Azurair și alții, C‑146/20, C‑188/20, C‑196/20 și C‑270/20, EU:C:2021:1038, punctul 42).
Aceste noțiuni trebuie interpretate în sens larg, în interesul unui înalt nivel de protecție a pasagerilor, menționat în considerentul (1) al regulamentului respectiv [Hotărârea din 6 octombrie 2022, flightright (Transport aerian de la Stuttgart la Kansas City), C‑436/21, EU:C:2022:762, punctul 22 și jurisprudența citată].
În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că pasagerii în cauză în litigiul principal dispuneau de cărți de îmbarcare eliberate de operatorul de transport aerian, ceea ce le‑a permis să efectueze un zbor din Tenerife cu destinația Varșovia, asigurat de acest operator de transport, prezentându‑se în prealabil la înregistrare.
După cum au arătat în esență pasagerii în cauză în litigiul principal, guvernul polonez și Comisia Europeană în observațiile lor scrise, o carte de îmbarcare i se eliberează unui pasager pentru un anumit zbor, îi conferă un drept de transport și îl autorizează să se îmbarce în avion și să efectueze acest zbor odată ce înregistrarea a fost efectuată de pasagerul respectiv indicând printre altele numărul biletului sau al rezervării.
Rezultă că o carte de îmbarcare poate constitui un „alt document doveditor”, în sensul articolului 2 litera (g) din Regulamentul nr. 261/2004, care indică faptul că rezervarea a fost acceptată și înregistrată de operatorul de transport aerian sau de operatorul de turism pentru zborul în cauză.
O asemenea concluzie nu poate fi infirmată de împrejurarea invocată de instanța de trimitere potrivit căreia Hotărârea din 21 decembrie 2021, Azurair și alții (C‑146/20, C‑188/20, C‑196/20 și C‑270/20, EU:C:2021:1038), nu permite să se răspundă la întrebarea dacă o carte de îmbarcare poate intra sub incidența noțiunii de „alt document doveditor”, în sensul articolului 2 litera (g) din Regulamentul nr. 261/2004, în măsura în care respectiva carte nu conține toate elementele menționate în această hotărâre, precum în special ora de sosire a zborului în cauză.
Desigur, Curtea a declarat la punctul 51 din această hotărâre că articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 261/2004 trebuie interpretat în sensul că pasagerul dispune de o „rezervare confirmată” în sensul acestei dispoziții atunci când operatorul de turism transmite acestui pasager, cu care are o relație contractuală, un „alt document doveditor” în sensul articolului 2 litera (g) din acest regulament, care conține o promisiune de a‑l transporta cu un zbor determinat, individualizat prin indicarea locurilor și a orelor de plecare și de sosire, precum și a numărului de zbor, iar aceasta chiar și în ipoteza în care acest operator de turism nu ar fi primit o confirmare din partea operatorului de transport aerian în cauză cu privire la orele de plecare și de sosire ale acestui zbor.
Cu toate acestea, trebuie arătat că, spre deosebire de prezenta cauză, în cauzele în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 decembrie 2021, Azurair și alții (C‑146/20, C‑188/20, C‑196/20 și C‑270/20, EU:C:2021:1038), operatorul de turism transmisese pasagerilor informații cu privire la orarele zborurilor diferite de cele pe care operatorul de transport aerian le transmisese în ultimul rând acestuia, aceste din urmă informații nefiind transmise respectivilor pasageri, astfel încât ei nu dispuneau decât de informațiile cuprinse în documentul transmis de operatorul de turism.
De altfel, Curtea a statuat deja că, în măsura în care un operator de transport aerian îmbarcă pasagerii care au o rezervare confirmată pentru zborul în discuție și îi transportă la destinație, trebuie să se considere că aceștia s‑au conformat cerinței de a se prezenta la înregistrare anterior acestui zbor (a se vedea în acest sens Ordonanța din 24 octombrie 2019, easyJet Airline, C‑756/18, EU:C:2019:902, punctul 28).
Invers, în măsura în care pasageri precum pasagerii în cauză în litigiul principal s‑au achitat în mod corect de obligația de a se prezenta la înregistrare și au efectuat zborul în cauză având la dispoziție o carte de îmbarcare pentru acesta, trebuie să se considere că s‑au conformat cerinței de a fi în posesia unei rezervări confirmate pentru respectivul zbor.
O asemenea concluzie este de altfel confirmată de obiectivul, enunțat în considerentul (1) al Regulamentului nr. 261/2004, care urmărește asigurarea unui înalt nivel de protecție a pasagerilor.
Astfel, pasagerii care suportă o întârziere prelungită a zborului lor au posibilitatea, așadar, de a beneficia de dreptul lor la compensație fără a fi supuși cerinței, neadaptată situației lor, care constă în a trebui să dovedească ulterior, cu ocazia cererii lor de compensație, că dețineau o rezervare confirmată pentru zborul întârziat cu care au fost în orice caz transportați (a se vedea în acest sens Ordonanța din 24 octombrie 2019, easyJet Airline, C‑756/18, EU:C:2019:902, punctul 32).
În această privință și în ceea ce privește ipoteza, evocată de AAA, potrivit căreia o carte de îmbarcare ar putea fi utilizată, în cazul pierderii de către o persoană titulară a acesteia, de o altă persoană care are date similare, este suficient să se constate că, așa cum reiese din articolul 2 litera (j) din Regulamentul nr. 261/2004, acesta permite operatorului de transport aerian să refuze îmbarcarea printre altele pentru motive legate de documente de călătorie necorespunzătoare.
Reiese din ceea ce precedă că trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 2 litera (g) și articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 261/2004 trebuie interpretate în sensul că o carte de îmbarcare poate constitui un „alt document doveditor”, în sensul primei dintre aceste dispoziții, care indică faptul că rezervarea a fost acceptată și înregistrată de operatorul de transport aerian sau de operatorul de turism, astfel încât se consideră că un pasager care dispune de o asemenea carte are o „rezervare confirmată”, în sensul celei de a doua dispoziții menționate, pentru zborul în cauză, într‑o situație în care nu este demonstrată existența niciunei împrejurări excepționale determinate.
Cu privire la întrebările a treia‑a cincea
Prin intermediul întrebărilor a treia‑a cincea, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004 trebuie interpretat în sensul că nu se consideră că un pasager călătorește gratuit sau la un tarif redus care nu este accesibil direct sau indirect publicului, în sensul acestei dispoziții, atunci când, pe de o parte, operatorul de turism plătește prețul zborului operatorului efectiv de transport aerian în conformitate cu condițiile pieței și, pe de altă parte, prețul pachetului de servicii turistice nu este plătit operatorului de turism de către pasagerul respectiv, ci de un terț. Această instanță solicită de asemenea să se stabilească dacă revine acestui operator de transport aerian sarcina de a dovedi că pasagerul menționat a călătorit gratuit sau la un tarif redus ori dacă îi revine acestuia din urmă sarcina de a dovedi că a plătit prețul zborului.
Potrivit articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004, acest regulament nu se aplică pasagerilor care călătoresc gratuit sau la un tarif redus care nu este disponibil direct sau indirect publicului.
În această privință, trebuie să se constate că inaplicabilitatea regulamentului menționat prevăzută de această dispoziție constituie o excepție de la regula potrivit căreia același regulament se aplică, după cum reiese din articolul 3 alineatul (1) din acesta, pe de o parte, pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică tratatul și, pe de altă parte, pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat într‑o țară terță către un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică tratatul, cu excepția cazului în care acești pasageri au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de asistență în țara terță respectivă, în cazul în care operatorul efectiv de transport aerian al zborului respectiv este un operator de transport stabilit în Uniunea Europeană, în condițiile prevăzute la alineatul (2) al articolului 3 menționat.
Or, după cum a statuat Curtea, având în vedere obiectivul Regulamentului nr. 261/2004, menționat în considerentul (1) al acestuia și care constă în asigurarea unui înalt nivel de protecție a pasagerilor, o excepție de la dispozițiile care acordă drepturi pasagerilor trebuie interpretată în mod strict (Hotărârea din 16 ianuarie 2025, Qatar Airways, C‑516/23, EU:C:2025:21, punctul 23 și jurisprudența citată).
În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (Hotărârea din 21 noiembrie 2024, Mesto Rimavská Sobota, C‑370/23, EU:C:2024:972, punctul 25 și jurisprudența citată).
Este adevărat că modul de redactare a articolului 3 alineatul (3) prima teză din Regulamentul nr. 261/2004 nu permite, în sine, să se stabilească dacă domeniul de aplicare al acestei dispoziții este limitat la situațiile în care numai operatorul efectiv de transport aerian oferă pasagerilor posibilitatea de a călători gratuit sau la un tarif redus care nu este accesibil direct sau indirect publicului.
În ceea ce privește contextul în care se înscrie dispoziția menționată, din articolul 3 alineatul (3) din acest regulament rezultă printre altele că pasagerii care călătoresc cu bilete emise gratuit de un operator de transport aerian nu intră sub incidența acestui regulament, cu excepția cazului în care aceste bilete au fost emise în cadrul unui program de fidelizare sau al altor programe comerciale (a se vedea în acest sens Ordonanța din 26 noiembrie 2020, SATA International – Azores Airlines, C‑316/20, EU:C:2020:966, punctul 15).
Curtea a statuat deja în această privință că articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004 trebuie interpretat în sensul că acest regulament nu se aplică unui pasager care călătorește cu un bilet cu tarif preferențial emis de un operator de transport aerian în cadrul unei operațiuni de sponsorizare a unui eveniment, de care beneficiază numai anumite persoane determinate și a cărui emitere presupune autorizarea prealabilă și individualizată a acestui operator de transport aerian (Ordonanța din 26 noiembrie 2020, SATA International – Azores Airlines, C‑316/20, EU:C:2020:966, punctul 19).
În plus, în temeiul articolului 3 alineatul (5) din regulamentul menționat, acesta din urmă se aplică tuturor operatorilor efectivi de transport aerian care asigură transportul pasagerilor dinspre sau către un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru. Aceeași dispoziție precizează că, în cazul în care un operator efectiv de transport aerian care nu are un contract cu pasagerul execută obligații în conformitate cu același regulament, se consideră că acesta acționează în numele persoanei care are un contract cu pasagerul respectiv (Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 28 și jurisprudența citată).
În această privință, Curtea a declarat că un pasager al unui zbor cu o întârziere de trei ore sau mai mult poate introduce o acțiune în despăgubire în temeiul articolelor 6 și 7 din Regulamentul nr. 261/2004 împotriva operatorului efectiv de transport aerian, chiar dacă acest pasager și acest operator de transport aerian nu au încheiat un contract între ei, iar zborul în cauză face parte dintr‑un pachet de servicii turistice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 38).
Prin urmare, având în vedere responsabilitatea operatorului efectiv de transport aerian de a‑i despăgubi pe pasageri în cazul întârzierii prelungite la sosire a unui zbor, este necesar să se arate că excepția prevăzută la articolul 3 alineatul (3) prima teză din Regulamentul nr. 261/2004 acoperă numai situațiile în care operatorul efectiv de transport aerian este cel care autorizează pasagerii să călătorească gratuit sau la un tarif redus care nu este accesibil direct sau indirect publicului.
O asemenea interpretare este conformă cu obiectivul Regulamentului nr. 261/2004, care este acela de a asigura un înalt nivel de protecție a pasagerilor aerieni.
În această privință, potrivit considerentului (5) al regulamentului menționat, această protecție ar trebui să se aplice nu numai pasagerilor zborurilor regulate, ci și pasagerilor zborurilor neregulate, inclusiv cele care fac parte din pachete de servicii turistice.
Astfel, din lucrările pregătitoare ale regulamentului menționat reiese că legiuitorul Uniunii nu a avut intenția de a‑i exclude pe pasagerii al căror zbor face parte dintr‑un pachet de servicii turistice din domeniul de aplicare al aceluiași regulament, ci, dimpotrivă, de a‑i face să beneficieze de drepturile acordate de acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 36).
În speță, în măsura în care operatorul de turism a obținut contraprestația pachetului de servicii turistice achiziționat de pasagerii în discuție în litigiul principal și a plătit prețul zborului operatorului efectiv de transport aerian, iar acesta din urmă a primit o remunerație conformă cu condițiile pieței, este necesar să se considere că acești pasageri nu au călătorit gratuit sau la un tarif redus care nu este accesibil direct sau indirect publicului, în sensul articolului 3 alineatul (3) prima teză din Regulamentul nr. 261/2004.
După cum reiese din jurisprudența citată la punctul 43 din prezenta hotărâre, pentru ca pasagerii în cauză în litigiul principal să invoce drepturi față de operatorul efectiv de transport aerian, faptul că prețul pachetului de servicii turistice nu a fost plătit de ei, care nu se aflau într‑un raport contractual cu acest operator de transport, ci de un terț operatorului de turism care a plătit la rândul său prețul zborului operatorului de transport menționat este lipsit de pertinență.
În ceea ce privește sarcina probei faptului că un pasager a călătorit gratuit sau la un tarif redus care nu este accesibil direct sau indirect publicului, în sensul articolului 3 alineatul (3) prima teză din Regulamentul nr. 261/2004, este necesar să se arate că această dispoziție, fără a reglementa în mod expres atribuirea acestei sarcini, instituie, așa cum reiese din cuprinsul punctului 37 din prezenta hotărâre, o excepție de la dispozițiile care acordă drepturi pasagerilor, excluzând un atare pasager din domeniul de aplicare al acestui regulament.
În consecință, pentru a se elibera de obligația sa de a plăti o compensație acestui pasager, revine operatorului efectiv de transport aerian sarcina de a demonstra, potrivit modalităților prevăzute de dreptul național, că pasagerul menționat a călătorit gratuit sau la un tarif redus care nu este accesibil direct sau indirect publicului, în sensul articolului 3 alineatul (3) prima teză din respectivul regulament, și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al acestuia.
Or, trebuie să se constate că o interpretare care constă în a impune pasagerilor sarcina probei ar fi nu numai contrară obiectivului Regulamentului nr. 261/2004, care este acela de a asigura un înalt nivel de protecție a pasagerilor aerieni, ci și dificil de pus în aplicare, în special în contextul specific al prezentei spețe, în care pasagerii în cauză în litigiul principal au rezervat un pachet de servicii turistice la un operator de turism.
Astfel, după cum au susținut în esență pasagerii în cauză în litigiul principal și Comisia în observațiile lor scrise, atunci când un pasager își rezervă pachetul de servicii turistice nu direct la operatorul efectiv de transport aerian, ci prin intermediul unui operator de turism, acesta din urmă este în general cel care, precum în speță, efectuează plata prețului zborului către acest operator de transport, pasagerul respectiv achitând un preț pentru ansamblul pachetului de servicii turistice, inclusiv pentru cel al zborului. Pe lângă împrejurarea că pasagerul menționat ignoră prețul exact al zborului plătit de operatorul de turism, același pasager are posibilități limitate de a face dovada că a plătit prețul acestui zbor.
Rezultă din cele de mai sus că este necesar să se răspundă la întrebările a treia‑a cincea că articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 261/2004 trebuie interpretat în sensul că nu se consideră că un pasager călătorește gratuit sau la un tarif redus care nu este accesibil direct sau indirect publicului, în sensul acestei dispoziții, atunci când, pe de o parte, operatorul de turism plătește prețul zborului operatorului efectiv de transport aerian în conformitate cu condițiile pieței și, pe de altă parte, prețul pachetului de servicii turistice nu este plătit operatorului de turism de către pasagerul respectiv, ci de un terț. Revine acestui operator de transport aerian sarcina de a demonstra, potrivit modalităților prevăzute de dreptul național, că pasagerul menționat a călătorit gratuit sau la un asemenea tarif redus.
Hotărârea integrală: https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=296205&pageIndex=0&doclang=ro&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=730422
