Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauza C-253/23 | ASG 2 că articolul 101 TFUE coroborat cu articolul 2 punctul 4, cu articolul 3 alineatul (1) și cu articolul 4 din Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene, precum și articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun interpretării unei reglementări naționale care are ca efect să împiedice persoanele pretins prejudiciate printr‑o încălcare a dreptului concurenței să cesioneze drepturile lor la despăgubire unui prestator de servicii juridice pentru ca acesta să le valorifice, în mod grupat, în cadrul unei acțiuni în despăgubire autonome care nu este urmarea unei decizii definitive și obligatorii, în special în ceea ce privește stabilirea faptelor, a unei autorități de concurență care constată o asemenea încălcare, în măsura în care:
– dreptul național nu prevede nicio altă posibilitate de regrupare a pretențiilor individuale ale acestor persoane prejudiciate care să fie de natură să asigure caracterul efectiv al exercitării acestor drepturi la despăgubire și
– exercitarea unei acțiuni în despăgubire individuală se dovedește, având în vedere ansamblul împrejurărilor speței, imposibilă sau excesiv de dificilă pentru persoanele menționate, cu consecința lipsirii acestora de dreptul lor la o protecție jurisdicțională efectivă.
În cazul în care nu poate proceda la o interpretare a acestei reglementări naționale conformă cu cerințele dreptului Uniunii, aceste dispoziții de drept al Uniunii impun instanței naționale să lase neaplicată reglementarea națională menționată.
La 31 martie 2020, ASG 2 a introdus la Landgericht Dortmund (Tribunalul Regional din Dortmund, Germania), instanța de trimitere, o acțiune grupată în despăgubire împotriva landului pentru prejudiciul cauzat printr‑o înțelegere, pe baza drepturilor pe care i le‑au cesionat 32 de fabrici de cherestea stabilite în Germania, în Belgia și în Luxemburg (denumite în continuare „fabricile de cherestea în cauză”).
Landului i s‑a reproșat că, cel puțin în perioada 28 iunie 2005-30 iunie 2019, a uniformizat prețurile buștenilor de rășinoase (denumit în continuare „lemn rotund”) pentru el însuși, precum și pentru alți proprietari de păduri stabiliți în acest land, cu încălcarea articolului 101 TFUE (denumită în continuare „înțelegerea în cauză”).
Bundeskartellamt (Autoritatea Federală de Concurență, Germania) a investigat această practică și a adoptat, în anul 2009, o decizie privind angajamentele întemeiată pe articolul 32b din Gesetz gegen Wettbewerbsbeschränkungen (Legea împotriva restrângerii concurenței) și pe articolul 101 TFUE, care viza landul, precum și alte landuri implicate în mod similar în comercializarea lemnului rotund (denumită în continuare „decizia din 2009”).
Fabricile de cherestea în cauză urmăresc să obțină din partea landului repararea prejudiciului pe care consideră că l‑au suferit pe întreaga durată a înțelegerii în cauză ca urmare a prețurilor pretins excesive la care au cumpărat lemnul rotund provenit din acest land, în temeiul acestei înțelegeri.
În acest scop, fiecare dintre fabricile de cherestea în cauză a cesionat către ASG 2 dreptul său la repararea prejudiciului cauzat de înțelegerea din speță. ASG 2, care dispune, în calitate de „prestator de servicii juridice”, în sensul RDG, de o abilitare în temeiul acestei legi, solicită astfel în fața instanței de trimitere, în mod grupat, repararea acestui prejudiciu în nume propriu și pe cheltuiala sa, dar pe seama cedenților, în schimbul unor onorarii în caz de succes.
Creanța reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de înțelegerea din speță ar privi mai multe sute de mii de achiziții de lemn rotund de către fabricile de cherestea în cauză. Pentru fiecare dintre ele, valoarea acestor achiziții s‑ar ridica la mai multe mii sau chiar la câteva zeci de mii de tranzacții.
În fața instanței de trimitere, landul contestă atât temeinicia acțiunii, cât și calitatea procesuală activă a ASG 2. În această ultimă privință, el arată că fabricile de cherestea în cauză au cesionat drepturile lor la despăgubire către ASG 2 cu încălcarea RDG, astfel încât aceste cesiuni sunt nule. Astfel, abilitarea de care dispune ASG 2 în temeiul RDG nu i‑ar permite acesteia să urmărească recuperarea creanțelor derivate din prejudicii rezultate dintr‑o încălcare prezumată a dreptului concurenței.
Instanța de trimitere precizează că, în dreptul german, în materie de daune în masă sau de daune de valoare redusă privind un număr mare de persoane, acțiunile justițiabililor pot fi grupate prin intermediul unui mecanism de cesiune de creanță („Abtretungsmodell”), calificat de asemenea drept „acțiune grupată în recuperare” („Sammelklage‑Inkasso”) (denumită în continuare „acțiunea grupată în recuperarea creanțelor”). În acest cadru, persoanele pretins prejudiciate își cesionează creanțele unui prestator de servicii juridice care a primit abilitarea prevăzută de RDG, care îi permite în principiu să urmărească recuperarea acestor creanțe regrupate, în nume propriu și pe cheltuiala sa, pe seama cedenților, în schimbul unui comision în caz de succes.
Potrivit instanței de trimitere, această practică a fost admisă de jurisprudența Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) pentru diferite tipuri de acțiuni în despăgubire, în special în cadrul contenciosului privind închirierea imobiliară sau despăgubirea pasagerilor aerieni. În schimb, instanțe inferioare ar interpreta RDG în sensul că acțiunea grupată în recuperare nu este admisă în domeniul reparării prejudiciului cauzat de o presupusă încălcare a dreptului concurenței, în special atunci când este vorba despre o acțiune denumită „stand‑alone”, cu alte cuvinte, o acțiune în despăgubire care nu este urmarea unei decizii definitive și obligatorii, în special în ceea ce privește stabilirea situației de fapt, a unei autorități de concurență care constată o astfel de încălcare (denumită în continuare „acțiune în despăgubire autonomă”). Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) nu ar fi avut încă oportunitatea de a soluționa această problemă.
În opinia instanței de trimitere, dreptul german nu oferă nicio cale legală echivalentă cu acțiunea grupată în recuperare care să permită asigurarea punerii în aplicare efective a dreptului la repararea prejudiciului în cauzele privind înțelegeri.
Prin urmare, efectivitatea dreptului la repararea prejudiciului cauzat de o înțelegere nu ar fi garantată, în special în ceea ce privește prejudiciile de valoare redusă privind un număr mare de persoane prejudiciate. Astfel, într‑o asemenea ipoteză, cuantumul individual al prejudiciului ar fi atât de redus încât ar incita justițiabilii să renunțe la valorificarea dreptului la repararea prejudiciului pe care dreptul Uniunii li‑l conferă.
În aceste condiții, acțiunea grupată în recuperare ar constitui singura posibilitate rațională din punct de vedere economic și practicabilă de a solicita o astfel de reparare. Instanța de trimitere consideră însă că, în conformitate cu dispozițiile RDG, astfel cum au fost interpretate de anumite instanțe naționale, trebuie să considere cesiunile în discuție în litigiul principal drept nule, astfel încât acțiunea cu care este sesizată ar trebui respinsă.
Aceasta ridică totuși problema dacă dreptul Uniunii se opune unei astfel de interpretări a RDG, în măsura în care, prin faptul că împiedică persoanele prejudiciate de înțelegerea în cauză să recurgă la acțiunea grupată în recuperare, această interpretare a dreptului național poate fi incompatibilă atât cu Directiva 2014/104, cât și cu principiul efectivității dreptului Uniunii și cu dreptul la protecție jurisdicțională efectivă.
În primul rând, instanța de trimitere ridică problema dacă o astfel de incompatibilitate se poate deduce din coroborarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2014/104, care, în opinia sa, enunță dreptul, consacrat de o jurisprudență constantă a Curții, al persoanelor prejudiciate de o înțelegere de a obține repararea integrală a prejudiciului cauzat de aceasta, cu articolul 2 punctul 4 din directiva menționată. Astfel, această din urmă dispoziție ar viza în mod expres acțiunea grupată în recuperare, dat fiind că noțiunea de „acțiune în despăgubire”, în sensul dispoziției menționate, acoperă acțiunea formulată de „o persoană fizică sau juridică ce i‑a succedat în drepturi părții care a pretins a fi fost prejudiciată, inclusiv persoana care a achiziționat drepturile litigioase”.
În al doilea rând, instanța de trimitere are îndoieli că imposibilitatea persoanelor prejudiciate de a recurge la acțiunea grupată în recuperare care decurge din interpretarea dreptului național menționată la punctul 29 din prezenta hotărâre este compatibilă cu articolul 4 alineatul (3) TUE și cu articolul 101 TFUE. În opinia sa, astfel cum reiese din jurisprudența Curții și din dispozițiile Directivei 2014/104, orice persoană poate solicita despăgubiri integrale pentru prejudiciul pe care l‑a suferit ca urmare a unei încălcări a dreptului concurenței. Statele membre ar trebui astfel să garanteze efectivitatea dreptului la repararea acestui prejudiciu fără a face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea sa. Acest lucru ar contribui la protejarea interesului public de a asigura o concurență efectivă în Uniune.
În al treilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă imposibilitatea persoanelor prejudiciate de a recurge la acțiunea grupată în recuperare care decurge din interpretarea dreptului național menționată la punctul 29 din prezenta hotărâre aduce atingere dreptului acestor persoane la protecție jurisdicțională efectivă consacrat la articolul 47 primul paragraf din cartă, la articolul 6 alineatul (3) TUE, precum și la articolul 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Astfel, într‑o situație precum cea în discuție în cauza cu care este sesizată, care ar privi daune în masă sau daune de valoare redusă privind un număr mare de persoane, persoanele prejudiciate ar fi private de posibilitatea de a recurge la singura cale de atac eficace prevăzută de dreptul național pentru a‑și valorifica dreptul la despăgubire.
Instanța de trimitere precizează, în sfârșit, că, dacă ar trebui să se concluzioneze că dreptul național nu este conform cu dreptul Uniunii, nu i‑ar fi posibil să efectueze o interpretare conformă a acestuia, în măsura în care o astfel de interpretare ar fi contra legem.
În aceste condiții, Landgericht Dortmund (Tribunalul Regional din Dortmund) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Dreptul Uniunii, în special articolul 101 TFUE, articolul 4 alineatul (3) TUE, articolul 47 din [cartă], precum și articolul 2 punctul 4 și articolul 3 alineatul (1) din [Directiva 2014/104], trebuie interpretat în sensul că se opune interpretării și aplicării legislației unui stat membru prin care o persoană pretins prejudiciată de o încălcare a articolului 101 TFUE, constatată cu efect obligatoriu în temeiul articolului 9 din [Directiva 2014/104] sau al dispozițiilor naționale de transpunere a acestuia, este împiedicată să își cesioneze în fiducie drepturile, mai ales în cazul daunelor în masă sau dispersate, unui prestator de servicii juridice autorizat pentru ca acesta să le valorifice în mod grupat cu drepturile altor persoane pretins prejudiciate printr‑o acțiune consecutivă sau «follow‑on», în cazul în care nu există nicio altă posibilitate legală sau convențională echivalentă de regrupare a creanțelor reprezentând despăgubiri, în special pentru că nu conduc la hotărâri de obligare la executarea unei prestații sau pentru că nu sunt, pentru alte motive procedurale sau economice, practicabile, respectiv, rezonabile obiectiv, cu consecința că repararea prejudiciilor de mică valoare în special devine imposibilă din punct de vedere practic sau, în orice caz, excesiv de dificilă?
2) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în acest sens în orice caz în ipoteza în care este necesar ca acțiunea referitoare la drepturile la despăgubiri să fie exercitată în lipsa unei decizii privind pretinsa încălcare, adoptată, cu efect obligatoriu în sensul legislației naționale întemeiate pe articolul 9 din [Directiva 2014/104], de Comisia Europeană sau de autoritățile naționale (acțiune […] «stand‑alone»), dacă nu există, pentru motivele menționate în cadrul primei întrebări, alte posibilități legale sau convenționale echivalente de regrupare a creanțelor reprezentând despăgubiri în vederea exercitării unei acțiuni civile și în special atunci când altfel nu ar fi introdusă nicio acțiune întemeiată pe încălcarea articolului 101 TFUE, așadar, nici prin exercitare publică («public enforcement»), nici prin exercitare privată («private enforcement»)?
3) În cazul unui răspuns afirmativ la cel puțin una dintre cele două întrebări, dispozițiile relevante din dreptul german trebuie să rămână neaplicate în cazul în care nu este posibilă interpretarea lor în conformitate cu dreptul Uniunii, cu consecința că cesiunile de creanțe reprezentând dreptul la despăgubiri sunt valabile cel puțin din acest punct de vedere și că este posibilă exercitarea efectivă a drepturilor?”
Articolul 101 alineatul (1) TFUE produce efecte directe în relațiile dintre particulari și conferă justițiabililor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze (Hotărârea din 30 ianuarie 1974, BRT și Société belge des auteurs, compositeurs et éditeurs, 127/73, EU:C:1974:6, punctul 16, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 32 și jurisprudența citată).
În această privință, deplina eficacitate a articolului 101 TFUE și în special efectul util al interdicției prevăzute la alineatul (1) al acestuia ar fi puse în discuție dacă nu ar exista posibilitatea oricărei persoane de a cere repararea prejudiciului care i‑ar fi cauzat o încălcare a dreptului concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan, C‑453/99, EU:C:2001:465, punctul 26, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 33 și jurisprudența citată).
În consecință, orice persoană are dreptul să solicite repararea prejudiciului suferit atunci când există o legătură de cauzalitate între acest prejudiciu și o astfel de încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi ș.a., C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 61, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 34 și jurisprudența citată).
Dreptul oricărei persoane de a solicita despăgubiri pentru un asemenea prejudiciu consolidează acțiunea normelor de concurență ale Uniunii și este de natură să descurajeze comportamentele, adesea disimulate, care sunt susceptibile să restrângă sau să denatureze concurența, contribuind astfel la menținerea unei concurențe efective în Uniune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 35 și jurisprudența citată).
Astfel cum reiese din considerentul (12) al Directivei 2014/104, acest drept la despăgubirea prejudiciului cauzat de o încălcare a dreptului concurenței a fost codificat la articolul 3 alineatul (1) din această directivă, care prevede că statele membre se asigură că orice persoană fizică sau juridică care a suferit un asemenea prejudiciu poate solicita și obține despăgubiri integrale pentru prejudiciul respectiv.
Considerentul (4) al directivei menționate arată că dreptul la despăgubiri menționat impune fiecărui stat membru să dispună de norme de procedură care să garanteze exercitarea efectivă a aceluiași drept. Potrivit acestui considerent, necesitatea unor măsuri procedurale eficace derivă, de asemenea, din dreptul la protecție jurisdicțională efectivă consacrat la articolul 47 primul paragraf din cartă, căruia îi corespunde obligația, prevăzută la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura această protecție în domeniile reglementate de dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2017, Berlioz Investment Fund, C‑682/15, EU:C:2017:373, punctul 44, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2020, État luxembourgeois (Dreptul la o cale de atac împotriva unei cereri de informații în materie fiscală), C‑245/19 și C‑246/19, EU:C:2020:795, punctul 47].
În această privință, astfel cum prevede articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2014/104, aceasta enunță anumite norme referitoare la acțiunile în despăgubire pe care legiuitorul Uniunii le‑a considerat necesare pentru ca orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență să își poată exercita efectiv dreptul de a solicita unei întreprinderi sau asociații de întreprinderi despăgubiri integrale pentru prejudiciul respectiv.
În acest context, articolul 2 punctul 4 din această directivă definește noțiunea de „acțiune în despăgubire” ca fiind acțiunea introdusă în temeiul legislației naționale prin care o cerere de despăgubiri este adusă în fața unei instanțe naționale de către o parte care pretinde a fi prejudiciată sau de către o persoană care acționează în numele uneia sau mai multor părți care pretind a fi prejudiciate, în cazul în care această posibilitate este prevăzută printre altele de legislația națională, sau de către o persoană fizică sau juridică ce i‑a succedat în drepturi părții care a pretins a fi fost prejudiciată, inclusiv persoana care a achiziționat drepturile litigioase.
Astfel, directiva menționată are în vedere posibilitatea ca o acțiune în despăgubire să fie introdusă fie direct de persoana fizică sau juridică ce beneficiază de dreptul la despăgubire conferit de dreptul Uniunii, fie de un terț căruia i‑a fost cedat dreptul părții pretins a fi fost prejudiciată de a solicita despăgubiri.
În aceste condiții, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 100 și 101 din concluzii, articolul 2 punctul 4 din Directiva 2014/104 nu cuprinde nicio obligație a statelor membre de a institui un mecanism de acțiune grupată în recuperare precum cel în discuție în litigiul principal și nici nu reglementează condițiile cărora le este subordonată validitatea unei cesiuni de către persoana prejudiciată, în perspectiva unei asemenea acțiuni grupate, a dreptului său la repararea prejudiciului cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență.
Rezultă că atât instituirea unui mecanism de acțiune grupată în despăgubire, cât și condițiile la care este supusă validitatea unei cesiuni a dreptului la repararea prejudiciului pretins a fi legat de o încălcare a dreptului concurenței către o persoană fizică sau juridică în vederea introducerii de către aceasta din urmă a unei astfel de acțiuni grupate în fața unei instanțe naționale intră sub incidența modalităților de exercitare a acestui drept la despăgubire, care nu sunt reglementate de Directiva 2014/104.
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina să reglementeze modalitățile de exercitare a dreptului de a solicita repararea prejudiciului care rezultă din încălcări ale dreptului concurenței, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan, C‑453/99, EU:C:2001:465, punctul 29, precum și Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C‑637/17, EU:C:2019:263, punctul 42 și jurisprudența citată).
Principiile efectivității și echivalenței sunt reflectate, în domeniul reglementat de Directiva 2014/104, la articolul 4 din aceasta care reia în esență termenii rezultați din jurisprudența Curții. Cu toate acestea, în vederea examinării celei de a doua și a celei de a treia întrebări, nu este necesar să se țină seama decât de principiul efectivității, singurul vizat de instanța de trimitere.
Potrivit acestei dispoziții, în conformitate cu acest din urmă principiu, statele membre se asigură că toate normele și procedurile naționale referitoare la exercitarea cererilor de despăgubiri sunt concepute și aplicate astfel încât să nu facă practic imposibilă sau deosebit de dificilă exercitarea dreptului la despăgubiri integrale conferit la nivelul Uniunii pentru un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență.
Curtea a statuat în special că normele naționale aplicabile în domeniul dreptului concurenței nu trebuie să aducă atingere aplicării efective a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE și trebuie să fie adaptate la specificitățile cauzelor din acest domeniu, care necesită în principiu realizarea unei analize factuale și economice complexe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2023, Repsol Comercial de Productos Petrolíferos, C‑25/21, EU:C:2023:298, punctul 60 și jurisprudența citată).
În plus, deși revine, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor individuale derivate din ordinea juridică a Uniunii, statele membre au totuși responsabilitatea de a asigura, în fiecare caz, respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor menționate, astfel cum este garantat la articolul 47 primul paragraf din cartă [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. ș.a. (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 115, precum și jurisprudența citată]. După cum s‑a arătat la punctul 65 din prezenta hotărâre, considerentul (4) al Directivei 2014/104 se referă la dreptul la o asemenea protecție.
În speță și astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 28-33 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la conformitatea cu principiul efectivității, precum și cu dreptul la protecție jurisdicțională efectivă a unei jurisprudențe naționale care interpretează RDG în sensul că împiedică persoanele prejudiciate de o încălcare a dreptului concurenței să recurgă la acțiunea grupată în recuperare.
În această privință, instanța menționată arată, pe de o parte, că acțiunea respectivă este singura cale legală care permite acestor persoane să își valorifice efectiv, în mod grupat, dreptul la despăgubire. Pe de altă parte, deși persoanele menționate dispun de posibilitatea de a introduce o acțiune în despăgubire în nume propriu, o astfel de posibilitate nu le‑ar permite totuși să exercite în mod efectiv dreptul menționat. Astfel, având în vedere caracterul deosebit de complex, de lung și de costisitor al unei acțiuni individuale în materia încălcării dreptului concurenței, persoanele prejudiciate ar avea tendința să renunțe la introducerea unei astfel de acțiuni individuale, în special atunci când este în discuție un prejudiciu de valoare redusă.
Toate părțile din litigiul principal, cu excepția ASG 2, și celelalte persoane interesate prevăzute la articolul 23 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene au furnizat totuși, în observațiile prezentate Curții, o serie de elemente prin care se urmărea nuanțarea afirmațiilor cuprinse în cererea de decizie preliminară.
Astfel, în primul rând, aceste părți și persoane interesate pun la îndoială afirmația instanței de trimitere potrivit căreia dreptul național exclude din oficiu posibilitatea ca persoanele prejudiciate de o încălcare a legislației în materie de concurență să recurgă la acțiunea grupată în recuperare. Aceasta din urmă ar fi fost considerată inadecvată numai în contextul unor cauze specifice în materia dreptului concurenței, în care recurgerea la acțiunea menționată conducea în fapt la o încălcare a dispozițiilor RDG care interzic intervenția prestatorului de servicii juridice în caz de conflict de interese.
În al doilea rând, ar fi necesar să se nuanțeze constatarea potrivit căreia dreptul național nu ar oferi nicio alternativă la aceeași acțiune care să permită persoanelor prejudiciate să invoce, în mod grupat, dreptul lor la despăgubire. Cesiunea de creanțe sub forma unui veritabil factoring, și anume nu un transfer pur și simplu fiduciar, ci un transfer complet al creanței către o terță persoană în schimbul plății imediate a unei contraprestații financiare de către această persoană cedentului, precum și litisconsorțiul, constând într‑o acțiune comună mai multor reclamanți care le permite în special să solicite efectuarea unor evaluări și expertize comune pentru a stabili cuantumul prejudiciului fiecăruia, ar constitui, în această privință, alternative care pot fi avute în vedere și admise de practica judiciară germană în contenciosul din domeniul dreptului concurenței.
În al treilea rând, considerația instanței de trimitere potrivit căreia părțile prejudiciate ar fi înclinate să renunțe la exercitarea dreptului lor la despăgubiri dacă nu ar putea să îl invoce decât în cadrul unei acțiuni individuale ar fi repusă în discuție, în prezenta cauză, de cuantumul pretențiilor individuale ale fabricilor de cherestea în cauză, care ar conduce la relativizarea inerției de care acestea din urmă ar putea da dovadă în raport cu un asemenea tip de acțiune.
În această privință, este necesar să se arate că revine exclusiv instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă interpretarea dreptului național care constă în excluderea, în contenciosul din domeniul dreptului concurenței, a acțiunii grupate în recuperare are ca efect să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la despăgubire pe care dreptul Uniunii îl conferă persoanelor prejudiciate printr‑o încălcare a dreptului concurenței și să le priveze de o protecție jurisdicțională efectivă.
Acesteia îi revine însă, în acest scop, sarcina de a ține seama de ansamblul elementelor relevante aferente modalităților prevăzute de dreptul național pentru exercitarea dreptului la repararea prejudiciului care rezultă dintr‑o astfel de încălcare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C‑637/17, EU:C:2019:263, punctul 45).
Astfel, numai în ipoteza în care, la finalul acestei verificări, instanța de trimitere ar trebui să concluzioneze, pe de o parte, că niciunul dintre mecanismele colective alternative acțiunii grupate în recuperare care sunt prevăzute de dreptul național nu permite invocarea, în mod efectiv, a dreptului persoanelor sau al grupului de persoane care solicită repararea prejudiciului pretins cauzat de o încălcare a dreptului concurenței, și anume, în speță, fabricile de cherestea în cauză, și, pe de altă parte, condițiile de exercitare a unei acțiuni individuale prevăzute de dreptul național fac imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea acestui drept la repararea prejudiciului și aduc astfel atingere dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă, această instanță ar trebui să concluzioneze că dreptul național, interpretat în sensul că ar exclude o asemenea acțiune în recuperare, nu îndeplinește cerințele dreptului Uniunii enunțate la punctele 71-75 din prezenta hotărâre.
În această privință, trebuie subliniat că, desigur, ținând seama de specificitățile cauzelor care țin de dreptul concurenței și în special de împrejurarea, amintită la punctul 74 din prezenta hotărâre, că introducerea acțiunilor în despăgubire pentru o încălcare a acestui drept necesită în principiu o analiză factuală și economică complexă, existența, în dreptul național, a unor mecanisme care să permită regruparea pretențiilor individuale poate facilita exercitarea dreptului la despăgubire de către persoanele prejudiciate. În special, astfel de mecanisme pot facilita exercitarea unor acțiuni în despăgubire autonome, în susținerea cărora nu există nicio constatare definitivă a unei încălcări de către o autoritate în materie de concurență.
Cu toate acestea, complexitatea și costurile procedurale inerente unor astfel de acțiuni în despăgubire nu permit, în sine, să se concluzioneze că exercitarea dreptului la despăgubire în cadrul unei acțiuni individuale ar deveni practic imposibilă sau excesiv de dificilă, ceea ce ar avea drept consecință, în lipsa unor mecanisme de regrupare a pretențiilor individuale ale persoanelor prejudiciate de o încălcare a legislației în materie de concurență, privarea acestora de dreptul lor la protecție jurisdicțională efectivă. Astfel, numai în cazul în care, în urma unei aprecieri a tuturor elementelor de drept și de fapt ale speței, instanța de trimitere ar reuși să identifice că elemente concrete ale dreptului național se opun exercitării acestor acțiuni individuale, aceasta ar putea, dacă este cazul, să ajungă la o asemenea concluzie.
Trebuie adăugat că, în cazul în care această instanță ar constata că mecanismul de acțiune grupată în recuperare constituie, în litigiul principal, singura cale procedurală care permite fabricilor de cherestea în cauză să își valorifice în mod efectiv dreptul la repararea prejudiciului pretins legat de înțelegerea în cauză, o asemenea constatare nu ar aduce atingere aplicării dispozițiilor naționale care reglementează, din preocuparea pentru protecția justițiabililor, activitatea prestatorilor unor astfel de servicii de recuperare, în special pentru a garanta calitatea acestor servicii, precum și caracterul obiectiv și proporțional al remunerațiilor percepute de asemenea prestatori și pentru a preveni conflictele de interese, precum și comportamentele procedurale abuzive.
În ceea ce privește, în sfârșit, consecințele care trebuie deduse din eventuala constatare de către instanța de trimitere a unei neconformități cu dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, din cuprinsul punctelor 60 și 64 din prezenta hotărâre reiese că dreptul la despăgubiri integrale pentru prejudiciul cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență, care a fost codificat la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2014/104, decurge din efectul direct recunoscut la articolul 101 alineatul (1) TFUE.
În plus, Curtea a precizat că articolul 47 din cartă este suficient în sine și nu trebuie să fie precizat prin dispoziții ale dreptului Uniunii sau ale dreptului național pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat ca atare [Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 78, și Hotărârea din 20 februarie 2024, X (Lipsa unor motive de reziliere), C‑715/20, EU:C:2024:139, punctul 80, precum și jurisprudența citată].
Or, principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor acestui drept obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al acestor cerințe în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții a acestui drept care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 57 și 58, precum și Hotărârea din 25 ianuarie 2024, Em akaunt BG, C‑438/22, EU:C:2024:71, punctul 37 și jurisprudența citată).
Prin urmare, în ipoteza vizată la punctul 84 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere va trebui mai întâi să stabilească, luând în considerare ansamblul dreptului național și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, dacă este posibil să dea dispozițiilor relevante ale RDG o interpretare conformă cu cerințele dreptului Uniunii, fără a efectua însă o interpretare contra legem a acestor dispoziții (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 iunie 2022, Volvo și DAF Trucks, C‑267/20, EU:C:2022:494, punctul 52 și jurisprudența citată).
În această privință, astfel cum s‑a arătat la punctul 79 din prezenta hotărâre, anumite părți din procedura în fața Curții au arătat că dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal nu excludeau din oficiu recurgerea la mecanismul acțiunii grupate în recuperare în contenciosul din domeniul dreptului concurenței și erau interpretate de anumite instanțe naționale în sensul că condiționează recurgerea la acest mecanism într‑un caz concret de respectare a unor condiții care urmăresc să garanteze calitatea serviciilor furnizate, nivelul adecvat al remunerației prestatorului, precum și lipsa unui conflict de interese în privința acestuia din urmă.
Numai în cazul în care nu se dovedește posibilă nicio interpretare conformă, dispozițiile menționate ar trebui lăsate neaplicate de instanța de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctul 63 și jurisprudența citată).
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 101 TFUE coroborat cu articolul 2 punctul 4, cu articolul 3 alineatul (1) și cu articolul 4 din Directiva 2014/104, precum și articolul 47 primul paragraf din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun interpretării unei reglementări naționale care are ca efect să împiedice persoanele pretins prejudiciate printr‑o încălcare a dreptului concurenței să cesioneze drepturile lor la despăgubire unui prestator de servicii juridice pentru ca acesta să le valorifice, în mod grupat, în cadrul unei acțiuni în despăgubire autonome în măsura în care
– dreptul național nu prevede nicio altă posibilitate de regrupare a pretențiilor individuale ale acestor persoane prejudiciate care să fie de natură să asigure caracterul efectiv al exercitării acestor drepturi la despăgubire și
– exercitarea unei acțiuni în despăgubire individuală se dovedește, având în vedere ansamblul împrejurărilor speței, imposibilă sau excesiv de dificilă pentru persoanele menționate, cu consecința lipsirii acestora de dreptul lor la o protecție jurisdicțională efectivă.
În cazul în care nu poate proceda la o interpretare a acestei reglementări naționale conformă cu cerințele dreptului Uniunii, aceste dispoziții de drept al Uniunii impun instanței naționale să lase neaplicată reglementarea națională menționată.
