În 19 decembrie în cauza C-295/23 | Halmer Rechtsanwaltsgesellschaft Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că articolul 15 alineatul (2) litera (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne, precum și articolul 63 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, sub sancțiunea radierii din barou a societății de avocați în cauză, interzice ca părți sociale ale acestei societăți să fie transferate unui investitor pur financiar care nu are intenția să exercite în societatea menționată o activitate profesională vizată de această reglementare.
ocietatea de avocați germană Halmer Rechtsanwaltsgesellschaft contestă în fața Consiliului de disciplină al avocaților din Bavaria (Germania) o decizie a Baroului München din 9 noiembrie 2021 prin care a fost radiată din barou pentru motivul că o societate cu răspundere limitată austriacă a dobândit părți sociale1 ale acesteia în scopuri pur financiare. Astfel, potrivit reglementării germane aplicabile la acea dată, numai avocații, precum și membrii anumitor profesii liberale puteau deveni asociați ai unei societăți de avocați.
Consiliul de disciplină al avocaților din Bavaria a solicitat Curții de Justiție să se pronunțe cu privire la compatibilitatea acestei reglementări cu dreptul Uniunii, sesizând CJUE cu următoarele întrebări preliminare:
„1) Revocarea obligatorie a autorizației unei societăți profesionale de avocați pentru exercitarea activității de avocat, prevăzută de legislația unui stat membru, reprezintă o restricție nepermisă privind dreptul la libertatea de circulație a capitalurilor în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE, atunci când:
a) o parte socială a societății profesionale de avocați este transferată unei persoane care nu îndeplinește cerințele profesionale speciale prevăzute de legislația statului membru pentru dobândirea unei părți sociale? În consecință, o parte socială a societății profesionale de avocați poate fi dobândită numai de un avocat sau de un alt membru al baroului, de un consilier în proprietate intelectuală, de un consultant fiscal, de un mandatar fiscal, de un contabil sau de un auditor autorizat, de o persoană care aparține profesiei de avocat dintr‑un alt stat membru care este autorizată să presteze în țară asistență juridică sau de un consilier în proprietate intelectuală, de un consultant fiscal, de un mandatar fiscal, de un contabil sau de un auditor autorizat care poate să desfășoare în țară activitatea respectivă ori de un medic sau de un farmacist,
b) un asociat îndeplinește cerințele speciale enumerate la prima întrebare litera a), dar nu își desfășoară activitatea în societatea profesională de avocați?
c) din cauza transferului uneia sau mai multor părți sociale ori al unuia sau mai multor drepturi de vot, majoritatea acestora nu mai aparține avocaților?
2) Faptul că un asociat, care nu are dreptul să exercite o profesie în sensul primei întrebări litera a), nu are drept de vot reprezintă o restricție nepermisă privind dreptul la libertatea de circulație a capitalurilor în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE, în condițiile în care statutul societății cuprinde, în scopul protejării independenței profesioniștilor din avocatură și a activității de avocat, clauze prin care se garantează că societatea este reprezentată numai de avocați în calitate de administratori sau de administratori delegați, prin care se interzice asociaților și adunării generale a asociaților să influențeze conducerea societății prin instrucțiuni sau, indirect, prin amenințarea cu consecințe nefavorabile, prin care nu se recunosc efectele hotărârilor asociaților care încalcă această interdicție și prin care obligația avocaților de a păstra secretul profesional se extinde la asociați și la persoanele împuternicite de aceștia?
3) Restricțiile menționate la prima și la a doua întrebare îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 15 alineatul (3) literele (a)-(c) din Directiva [2006/123] pentru ingerințele permise în libertatea de a presta servicii?
4) În cazul în care [Curtea] va considera că nu este lezat dreptul reclamantei la libertatea de circulație a capitalurilor […] și că nu există nicio încălcare a Directivei [2006/123], prin restricțiile menționate la primele două întrebări se încalcă dreptul la libertatea de stabilire prevăzut la articolul 49 TFUE de care beneficiază [SIVE]?”
În cuprinsul primei, al celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere se referă la o reglementare națională care prevede radierea din barou a unei societăți de avocați atunci când o parte socială a acestei societăți este transferată unei persoane căreia această reglementare nu îi permite să devină asociat în acest tip de societăți, atunci când un asociat nu desfășoară o activitate profesională în societatea de avocați sau atunci când asociații care au calitatea de avocați nu mai dețin majoritatea părților sociale sau a drepturilor de vot. Din cererea de decizie preliminară rezultă că reglementarea menționată urmărește în esență să împiedice influența asupra activităților operaționale ale unei societăți de avocați din partea unor investitori pur financiari care nu au intenția de a exercita o activitate profesională în această societate.
Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, trebuie să se considere că, prin intermediul acestor întrebări, instanța menționată solicită în esență să se stabilească dacă articolul 49 și articolul 63 alineatul (1) TFUE, precum și articolul 15 alineatul (2) litera (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, sub sancțiunea radierii din barou a societății de avocați în cauză, interzice ca părți sociale ale acestei societăți să fie transferate unui investitor pur financiar care nu are intenția să exercite în societatea menționată o activitate profesională vizată de această reglementare.
Deși, în cadrul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere vizează și libera prestare a serviciilor, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese însă că SIVE intenționează să se prevaleze de această libertate pentru a furniza servicii juridice în Germania. Libertatea menționată este, așadar, lipsită de relevanță în cauza principală.
Având în vedere că instanța de trimitere se referă atât la libertatea de stabilire, cât și la libera circulație a capitalurilor, este necesar să se determine, cu titlu introductiv, ce libertate fundamentală se aplică litigiului principal, ceea ce presupune luarea în considerare a obiectului reglementării naționale în discuție în litigiul principal și, dacă este cazul, a elementelor de fapt din speță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation, C‑35/11, EU:C:2012:707, punctele 90, 93 și 94, precum și Hotărârea din 24 februarie 2022, Viva Telecom Bulgaria, C‑257/20, EU:C:2022:125, punctele 78, 82 și 83).
În această privință, o reglementare națională care are vocația să se aplice numai participațiilor care permit să se exercite o influență certă asupra deciziilor unei societăți și să se stabilească activitățile acesteia face parte din domeniul de aplicare al libertății de stabilire. În schimb, dispozițiile naționale care se aplică participațiilor efectuate numai în scopul realizării unui plasament financiar, fără intenția de a se influența administrarea și controlul întreprinderii, trebuie examinate exclusiv din perspectiva liberei circulații a capitalurilor (Hotărârea din 24 februarie 2022, Viva Telecom Bulgaria, C‑257/20, EU:C:2022:125, punctele 79 și 80, precum și jurisprudența citată).
Rezultă că o reglementare națională care nu are vocația să se aplice doar participațiilor ce permit să se exercite o influență certă asupra deciziilor unei societăți și să se stabilească activitățile acesteia, ci se aplică indiferent de mărimea participației pe care acționarul o deține într‑o societate este susceptibilă să intre atât sub incidența libertății de stabilire, cât și sub cea a libertății de circulație a capitalurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 mai 2007, Holböck, C‑157/05, EU:C:2007:297, punctele 23 și 24, precum și Hotărârea din 21 octombrie 2010, Idryma Typou, C‑81/09, EU:C:2010:622, punctul 49).
Cu toate acestea, în principiu, Curtea examinează măsura în cauză numai în raport cu una dintre aceste două libertăți dacă se dovedește că, în împrejurările din litigiul principal, una dintre ele este cu totul secundară în raport cu cealaltă și poate fi analizată în cadrul acesteia (Hotărârea din 3 octombrie 2006, Fidium Finanz, C‑452/04, EU:C:2006:631, punctul 34, și Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome, C‑182/08, EU:C:2009:559, punctul 37).
În speță, reglementarea națională în discuție în litigiul principal urmărește în special să împiedice orice dobândire de participații, indiferent de importanța sa, într‑o societate de avocați de către persoane care nu sunt nici avocați, nici membri ai unei profesii menționate la articolul 59a alineatul (1) prima teză și alineatul (2) din vechiul statut al avocaților.
Pe de altă parte, este cert că SIVE a achiziționat 51 % din capitalul social al HR. Or, intră în domeniul de aplicare material al libertății de stabilire dispozițiile naționale care se aplică deținerii, de către o societate a unui stat membru în capitalul unei societăți stabilite într‑un alt stat membru, a unei participații care îi permite în principiu să exercite o influență certă asupra deciziilor acestei din urmă societăți și să îi stabilească activitățile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome, C‑182/08, EU:C:2009:559, punctul 47), ceea ce este cazul deținerii majorității capitalului său (a se vedea în acest sens Ordonanța din 10 mai 2007, Lasertec, C‑492/04, EU:C:2007:273, punctul 23, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2016, AGET Iraklis, C‑201/15, EU:C:2016:972, punctele 46 și 47).
Cu toate acestea, statutul HR a fost modificat pentru a priva SIVE de capacitatea de influență la care ar fi putut pretinde pe baza criteriului capitalului. După cum reiese din elementele dosarului de care dispune Curtea, o asemenea modificare poate însemna că achiziționarea de către SIVE a unor părți sociale ale HR a avut loc cu unicul scop de a procura acesteia din urmă capitaluri care să îi permită să finanțeze dezvoltarea unui model juridic inovator întemeiat pe noile tehnologii.
Prim urmare, cauza principală intră atât sub incidența libertății de stabilire, cât și sub cea a liberei circulații a capitalurilor, fără ca una dintre aceste libertăți să poată fi considerată secundară în raport cu cealaltă.
În ceea ce privește, în primul rând, libertatea de stabilire, din considerentul (6) al Directivei 2006/123 rezultă că eliminarea barierelor din calea acestei libertăți nu se poate face numai prin aplicarea directă a articolului 49 TFUE, în special din cauza extremei complexități a soluționării caz cu caz a barierelor menționate. Rezultă că, atunci când o situație intră în domeniul de aplicare al acestei directive, nu este necesar ca ea să fie examinată și în raport cu articolul 49 TFUE (Hotărârea din 26 iunie 2019, Comisia/Grecia, C‑729/17, EU:C:2019:534, punctele 53 și 54).
Or, pe de o parte, așa cum enunță considerentul (33) al Directivei 2006/123, serviciile de consiliere juridică, care includ serviciile juridice oferite de avocați, intră în domeniul de aplicare material al acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 ianuarie 2022, Minister Sprawiedliwości, C‑55/20, EU:C:2022:6, punctul 88).
Pe de altă parte, reglementarea națională în discuție în litigiul principal, mai concret limitarea sferei persoanelor apte să se asocieze, precum și cerința de a colabora activ în cadrul societății, prevăzute la articolul 59e alineatul (1) prima și a doua teză din vechiul statut al avocaților, corespunde unor „cerințe”, în sensul articolului 4 punctul 7 din directiva menționată, care privesc în esență deținerea capitalului unei societăți și intră, așadar, sub incidența articolului 15 alineatul (2) litera (c) din aceeași directivă.
În această privință, articolul 15 din Directiva 2006/123 prevede la alineatul (1) că statele membre trebuie să examineze dacă în cadrul sistemului lor juridic se impune oricare dintre cerințele menționate la alineatul (2) și să se asigure că acestea sunt compatibile cu condițiile stabilite la alineatul (3). În plus, același articol 15 autorizează statele membre, la alineatul (5) litera (a) și la alineatul (6), să mențină sau, după caz, să introducă cerințe de tipul celor menționate la alineatul (2) al acestuia, cu condiția ca ele să îndeplinească condițiile stabilite la alineatul (3) al acestuia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Rina Services ș.a., C‑593/13, EU:C:2015:399, punctul 33, precum și Hotărârea din 29 iulie 2019, Comisia/Austria (Ingineri constructori, agenți de brevetare și medici veterinari), C‑209/18, EU:C:2019:632, punctul 80].
Condițiile cumulative enumerate la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123 se referă, primo, la caracterul nediscriminatoriu al cerințelor în discuție, în sensul că ele nu trebuie să fie direct sau indirect discriminatorii în funcție de cetățenie sau naționalitate sau, în ceea ce privește societățile, în funcție de situarea sediului social, secundo, la caracterul necesar al acestora, în sensul că ele trebuie să fie justificate printr‑un motiv imperativ de interes general, și, tertio, la proporționalitatea acestora, în sensul că cerințele menționate trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit, nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit și nu trebuie să fie posibilă înlocuirea lor cu alte măsuri mai puțin restrictive care permit atingerea aceluiași rezultat [Hotărârea din 29 iulie 2019, Comisia/Austria (Ingineri constructori, agenți de brevetare și medici veterinari), C‑209/18, EU:C:2019:632, punctul 81].
În speță, în ceea ce privește, mai întâi, prima condiție, referitoare la caracterul nediscriminatoriu al cerințelor în discuție în litigiul principal, niciuna dintre ele nu prezintă un caracter discriminatoriu, astfel încât ele îndeplinesc această condiție.
În continuare, în ceea ce privește a doua condiție, referitoare la caracterul necesar al acestor cerințe, din cererea de decizie preliminară rezultă că ele au ca finalitate să asigure independența și integritatea profesiei de avocat, precum și respectarea principiului transparenței și a obligației de păstrare a secretului profesional al avocaților.
Aceste obiective au în mod incontestabil legătură cu protecția beneficiarilor de servicii, în speță juridice, și cu buna administrare a justiției, care constituie motive imperative de interes general, în sensul articolului 4 punctul 8 din Directiva 2006/123 coroborat cu considerentul (40) al acesteia. În plus, întrucât acest articol 4 punctul 8 se limitează să codifice jurisprudența Curții, trebuie arătat că, în cadrul interpretării dreptului primar, aceasta a calificat drept motive imperative de interes general atât protecția justițiabililor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 1996, Reisebüro Broede, C‑3/95, EU:C:1996:487, punctul 38, Hotărârea din 17 martie 2011, Peñarroja Fa, C‑372/09 și C‑373/09, EU:C:2011:156, punctul 55, precum și Hotărârea din 18 mai 2017, Lahorgue, C‑99/16, EU:C:2017:391, punctele 34 și 35), cât și buna exercitare a profesiei de avocat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a., C‑309/99, EU:C:2002:98, punctul 107).
În această privință, trebuie amintit că misiunea avocatului de reprezentare, care se exercită în interesul unei bune administrări a justiției, constă înainte de toate în protejarea și apărarea în condiții optime a intereselor mandantului, în deplină independență, precum și cu respectarea legii și a normelor profesionale și deontologice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 62, precum și Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 64). Avocaților le este încredințată misiunea fundamentală într‑o societate democratică de a apăra justițiabilii, care implică, pe de o parte, ca orice justițiabil să aibă posibilitatea de a se adresa, în deplină libertate, avocatului său, a cărui profesie însăși înglobează, în mod inerent, sarcina de a oferi, în mod independent, opinii juridice tuturor celor care au nevoie de acestea, și, pe de altă parte, o cerință corelativă de loialitate a avocatului față de clientul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2022, Orde van Vlaamse Balies ș.a., C‑694/20, EU:C:2022:963, punctul 28, precum și jurisprudența citată).
În sfârșit, în ceea ce privește a treia condiție, referitoare la caracterul proporțional al cerințelor în discuție în litigiul principal, aceasta presupune ca cerințele respective să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit, să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia și ca alte măsuri mai puțin restrictive să nu permită atingerea aceluiași rezultat.
În speță, în măsura în care urmăresc să contribuie la respectarea independenței avocatului și la interzicerea conflictelor de interese, în particular prin excluderea posibilității ca investitorii pur financiari să aibă capacitatea de a influența deciziile și activitățile unei societăți de avocați, cerințele menționate sunt de natură să garanteze realizarea obiectivului de protecție a bunei administrări a justiției și a integrității profesiei de avocat.
Într‑adevăr, voința unui investitor pur financiar de a‑și fructifica investiția ar putea avea un impact asupra organizării și activității unei societăți de avocați. Astfel, dacă un asemenea investitor ar estima că randamentul investiției sale este insuficient, el ar putea fi tentat să solicite o reducere a costurilor sau căutarea unui anumit tip de clienți, eventual sub sancțiunea retragerii investiției, o atare amenințare fiind suficientă pentru a caracteriza capacitatea de influență a acestuia din urmă, fie ea și indirectă.
Or, primo, în timp ce obiectivul urmărit de un investitor pur financiar se limitează la obținerea unui profit, avocații nu își exercită activitățile dintr‑un obiectiv exclusiv economic, ci sunt ținuți să respecte norme profesionale și deontologice.
În această privință, trebuie precizat că lipsa unui conflict de interese este indispensabilă exercitării profesiei de avocat și implică în special faptul ca avocații să se afle într‑o situație de independență, inclusiv financiară, față de autoritățile publice și față de alți operatori, din partea cărora nu ar trebui să sufere nicio influență (Hotărârea din 2 decembrie 2010, Jakubowska, C‑225/09, EU:C:2010:729, punctul 61). Astfel, pe de o parte, în lipsa unei asemenea independențe financiare, considerații de natură economică orientate spre profitul pe termen scurt al investitorului pur financiar ar putea prevala asupra unor considerații ghidate exclusiv de apărarea interesului clienților societății de avocați. Pe de altă parte, existența unor eventuale legături între un investitor pur financiar și un client este de asemenea de natură să influențeze relația dintre avocat și acest client într‑un asemenea mod încât un conflict cu norme profesionale sau deontologice nu poate fi exclus.
Secundo, în lipsa armonizării la nivelul Uniunii a normelor profesionale și deontologice aplicabile profesiei de avocat, fiecare stat membru rămâne în principiu liber să reglementeze exercitarea acestei profesii pe teritoriul său. Normele aplicabile profesiei menționate pot, ca urmare a acestui fapt, să difere în mod substanțial de la un stat membru la altul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a., C‑309/99, EU:C:2002:98, punctul 99, Hotărârea din 2 decembrie 2010, Jakubowska, C‑225/09, EU:C:2010:729, punctul 57, precum și Hotărârea din 7 mai 2019, Monachos Eirinaios, C‑431/17, EU:C:2019:368, punctul 31).
În aceste condiții, ținând seama de marja de apreciere care îi este astfel conferită, un stat membru este îndreptățit să considere că avocatul nu ar fi în măsură să își exercite profesia în mod independent și cu respectarea obligațiilor sale profesionale și deontologice dacă ar face parte dintr‑o societate ai cărei asociați sunt persoane care, pe de o parte, nu exercită profesia de avocat și nici vreo altă profesie supusă unor elemente moderatoare care să decurgă din norme profesionale și deontologice și, pe de altă parte, acționează exclusiv ca investitori pur financiari, fără a avea intenția de a exercita o activitate aferentă unei astfel de profesii în cadrul acestei societăți. Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când, precum în cauza principală, un asemenea investitor intenționează să dobândească majoritatea părților sociale ale societății de avocați în cauză.
Având în vedere aceeași marjă de apreciere, un stat membru este îndreptățit să considere că există un risc ca măsurile prevăzute de reglementarea națională sau de statutul societății de avocați în vederea prezervării independenței și a integrității profesionale a avocaților activi în cadrul acestei societăți să se dovedească, în practică, insuficiente pentru a asigura în mod eficient realizarea obiectivelor amintite la punctele 64-66 din prezenta hotărâre în cazul participării unui investitor pur financiar la capitalul societății menționate, ținând seama de influența, fie ea indirectă, pe care acest investitor ar putea‑o exercita asupra administrării și a activităților aceleiași societăți prin opțiuni de investiție sau de retragere de investiții ghidate în esență sau chiar exclusiv de realizarea de profit.
În ceea ce privește, în al doilea rând, libera circulație a capitalurilor, garantată de articolul 63 TFUE, intră sub incidența acestui articol investițiile directe sub forma unor participații într‑o societate prin deținerea de acțiuni care conferă posibilitatea de a participa efectiv la administrarea și la controlul acesteia, precum și achiziționarea de titluri efectuată cu unica intenție de a realiza un plasament financiar, fără a exista intenția de a influența administrarea și controlul societății (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome, C‑182/08, EU:C:2009:559, punctul 40, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2016, AGET Iraklis, C‑201/15, EU:C:2016:972, punctul 58 și jurisprudența citată).
Măsurile interzise prin articolul 63 alineatul (1) TFUE, ca restricții privind libera circulație a capitalurilor, le includ, printre altele, pe cele de natură să descurajeze societățile nerezidente să facă investiții într‑un stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2018, SEGRO și Horváth, C‑52/16 și C‑113/16, EU:C:2018:157, punctul 65). Astfel, trebuie calificate drept „restricții” în sensul acestui articol 63 alineatul (1) TFUE măsurile naționale care pot împiedica sau limita dobândirea de acțiuni în societăți rezidente sau care pot descuraja investitorii din alte state membre să investească în capitalul acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2010, Idryma Typou, C‑81/09, EU:C:2010:622, punctul 55).
În speță, reglementarea națională în discuție în litigiul principal are ca efect să împiedice alte persoane decât avocații și membrii profesiilor prevăzute la articolul 59a din vechiul statut al avocaților să dobândească părți sociale într‑o societate de avocați, astfel încât îi privează pe investitorii din alte state membre care nu sunt nici avocați, nici membri ai unei asemenea profesii de a dobândi participații în acest tip de societăți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 2009, Comisia/Italia, C‑531/06, EU:C:2009:315, punctul 47). În mod corelativ, această reglementare națională privează societățile de avocați de accesul la capitaluri care ar putea ajuta la înființarea sau la dezvoltarea lor. În consecință, ea constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor.
Restricțiile privind libera circulație a capitalurilor, care sunt aplicabile fără discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate, pot fi însă justificate de motive imperative de interes general, cu condiția să fie de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 2009, Comisia/Italia, C‑531/06, EU:C:2009:315, punctul 49).
În această privință, aprecierea efectuată la punctele 64-74 din prezenta hotărâre în raport cu articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123 nu conduce la o concluzie diferită în raport cu articolul 63 TFUE.
În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima, la a treia și la a patra întrebare că articolul 15 alineatul (2) litera (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123, precum și articolul 63 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, sub sancțiunea radierii din barou a societății de avocați în cauză, interzice ca părți sociale ale acestei societăți să fie transferate unui investitor pur financiar care nu are intenția să exercite în societatea menționată o activitate profesională vizată de această reglementare.
Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 63 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că un asociat care nu este abilitat să exercite una dintre profesiile care permit să devină asociat într‑o societate de avocați nu are drept de vot, în ipoteza în care statutul acestei societăți cuprinde mai multe dispoziții de natură să protejeze independența avocaților și a activității de avocat a societății.
Ca răspuns la o întrebare a Curții, guvernul german a explicat în ședință că măsura privării de dreptul de vot impusă asociaților care nu sunt abilitați să exercite una dintre profesiile prevăzute la articolul 59e alineatul (1) prima teză din vechiul statut al avocaților, care este vizată în mod specific de instanța de trimitere în cea de a doua întrebare, are vocația de a se aplica în situații tranzitorii ocazionate, printre altele, de decesul unui asociat abilitat sau de pronunțarea unei măsuri ce privează un asociat abilitat de dreptul de a‑și exercita profesia.
Din moment ce nicio situație de acest tip nu caracterizează litigiul principal, un răspuns la această întrebare nu corespunde unei nevoi obiective inerente soluționării acestui litigiu și depășește cadrul misiunii jurisdicționale care incumbă Curții în temeiul articolului 267 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia, 244/80, EU:C:1981:302, punctul 18, precum și Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 44).
