În perioada 23-24 septembrie 2024 a avut loc, la București, întâlnirea președinților secțiilor civile din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în care au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică judiciară neunitară în materie civilă, ocazie cu care a fost soluționată și problema referitoare la competența de soluționare a cererilor având ca obiect numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale.
Chestiunea de practică neunitară vizează, în esență, competența generală a instanțelor judecătorești de soluționare a cererilor având ca obiect numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale.
Dacă într-o opinie, s-a apreciat că aceste cereri sunt de competența autorității tutelare, conform art. 229 alin. (32) din Legea nr. 71/2011, potrivit unui alt punct de vedere, acestea sunt de competența instanțelor judecătorești, concluzie întemeiată pe considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 795/2020.
Prin Decizia nr. 795/2020, Curtea Constituțională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil sunt neconstituţionale.
În considerentele deciziei menționate s-au reținut următoarele:
“Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, care au următorul cuprins: “(3) Până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisuluijudecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin autorităţii tutelare.” Prevederile legale criticate fac trimitere la art. 229 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit cărora: “(1) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară.” (…)
Curtea reţine că norma tranzitorie criticată prorogă atribuţiile autorităţii tutelare referitoare la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile persoanei puse sub interdicţie, reglementate prin Codul familiei, de la data intrării în vigoare a Codului civil, respectiv 1 octombrie 2011, până la intrarea în vigoare a normelor privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie, prin modificarea corespunzătoare a legii privind organizarea judiciară. La data pronunţării prezentei decizii, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, nu a fost completată în acest sens, respectiv prin instituirea instanţei de tutelă şi de familie.
Aşadar, norma tranzitorie criticată atribuie în mod temporar atribuţiile instituite de Codul civil în sarcina instanţei de tutelă către un organ administrativ aflat în subordinea autorităţii publice locale, respectiv autoritatea tutelară, asigurând, în acest mod şi pentru o perioadă determinată, corelarea dintre vechea şi noua reglementare, respectiv Codul civil din 2009 şi, respectiv, Codul familiei. Aşadar, în temeiul normei tranzitorii criticate, operează o ultraactivare a dispoziţiilor legale cuprinse în Codul familiei în ceea ce priveşte atribuţiile autorităţii tutelare referitoare la controlul exercitării tutelei.
Curtea reţine că scopul unei norme tranzitorii este în principal acela să asigure punerea în aplicare a noilor dispoziţii modificatoare, astfel încât să fie evitată retroactivitatea acestora din urmă sau conflictul între norme succesive (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 588 din 27 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din data de 5 martie 2019, paragraful 15). Potrivit art. 54 – Dispoziţiile tranzitorii din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia adoptării unor noi acte normative, legea trebuie să conţină şi dispoziţii tranzitorii, care să cuprindă măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări, ce urmează să fie înlocuită de noul act normativ.
Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea reţine că, în lipsa reglementării exprese, prin lege, a organizării şi funcţionării unei instanţe judecătoreşti speciale, care să înlocuiască autoritatea tutelară, în privinţa atribuţiilor acesteia din urmă de control, îndrumare şi decizie referitoare la tutore, în prezent, soluţionarea cererilor de punere sub interdicţie, a cererilor de ridicare a măsurii punerii sub interdicţie, a cererilor de înlocuire a tutorelui, precum şi instituirea altor măsuri de ocrotire sunt în competenţa secţiilor sau, după caz, a completurilor specializate pentru minori şi familie a instanţelor, iar autoritatea tutelară este delegată să exercite celelalte atribuţii referitoare la controlul tutelei, respectiv inventarierea bunurilor persoanei puse sub interdicţie (inventar care este supus aprobării instanţei), primirea dării de seamă anuale a tutorelui, verificări în legătură cu administrarea veniturilor şi bunurilor celui pus sub interdicţie judecătorească, sau descărcarea de gestiune a tutorelui.
De asemenea, în privinţa altor atribuţii exercitate temporar de autoritatea tutelară, până la organizarea prin lege a instanţei de tutelă, Curtea mai reţine că raportul de anchetă psihosocială prevăzut de art. 396 şi următoarele din Codul civil, necesar în cazul stabilirii raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, este efectuat în continuare de autoritatea tutelară, cu excepţia anchetei prevăzute în art. 508 alin. (2) din Codul civil, necesară în cazul procedurii de decădere din exerciţiul drepturilor părinteşti, care se soluţionează de către instanţa de tutelă/în prezent, completuri specializate pentru minori şi familie la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, ancheta ce se efectuează de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Aşadar, Curtea reţine că, până la înfiinţarea instanţei de tutelă, autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copiilor, respectiv a persoanei fizice, continuă să
exercite atribuţiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil, cu excepţia celor date în mod exclusiv în competenţa instanţei de tutelă, în prezent, completuri sau secţii specializate pentru minori şi familie. Or, acest lucru nu concordă cu scopul noii reglementări în materia ocrotirii persoanei fizice, instituită prin Codul civil din 2009, care a stabilit în sarcina unei instanţe specializate îndeplinirea unor importante atribuţii în materia ocrotirii persoanei fizice, precum şi luarea unor decizii sau soluţionarea unor probleme legate de viaţa persoanei fizice, cum sunt cele referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice (art. 40, 41, 44, 46 şi 92 din Codul civil), căsătoria (art. 272 şi 274), drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor (art. 315, 316, 318, 322, 337, 368, 388 din Codul civil), divorţul, filiaţia, autoritatea părintească, obligaţia de întreţinere, partajul în cazul coproprietăţii, capacitatea în materie de liberalităţi sau nulitatea contractului încheiat de un minor.
În aceste condiţii, Curtea reţine că, dat fiind rolul sporit al tutorelui, în cadrul măsurilor de ocrotire a persoanei fizice, atribuit acestuia prin dispoziţiile titlului III – Ocrotirea persoanei fizice din Codul civil, legiuitorul a apreciat că este necesar să înlocuiască atribuţiile de control ale autorităţii tutelare, ca instituţie administrativă, subordonată autorităţii publice locale, cu cele ale unei instanţe specializate, respectiv instanţa de tutelă. În egală măsură, dată fiind importanţaidentificării rapide a unor soluţii optime pentru problemele specifice unei persoane pentru care se solicită punerea sub interdicţie judecătorească, cu consecinţa lipsirii acesteia de exerciţiul drepturilor civile, legiuitorul a prevăzut în mod expres, în art. 107 alin. (2) din Codul civil, soluţionarea cu celeritate a cererilor de competenţa instanţei de tutelă, în acord cu principiul constituţional al dreptului la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen optim şi previzibil.
Or, toate aceste aspecte învederate în cele ce precedă nu sunt compatibile cu faptul că situaţia tranzitorie reglementată de prevederea legală criticată în prezenta cauză subzistă de la data intrării în vigoare a Codului civil, respectiv 1 octombrie 2011, până în prezent. Astfel, lipsa de intervenţie a legiuitorului, în sensul reglementării, prin legea privind organizarea judiciară, a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, este de natură să contravină dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum şi dispoziţiilor art. 124 din Legea fundamentală privind înfăptuirea justiţiei, dat fiind faptul că nu asigură o bună administrare a justiţiei, prin lipsa de corelare cu normele de drept substanţial instituite în Codul civil, care reglementează ocrotirea persoanei fizice, permanentizând o situaţie tranzitorie, respectiv îndeplinirea de către o autoritate administrativă a unor atribuţii atribuite prin lege unei instanţe judecătoreşti.
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra caracterului nerezonabil al unui termen instituit pentru realizarea unor atribuţii specifice ale unor autorităţi administrative, termen care, prin efectul unor prorogări succesive, împiedica realizarea scopului actului normativ criticat, în speţă Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013. Astfel, prin Decizia nr. 44 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 şi a constatat că, prin prorogarea succesivă a termenelor de soluţionare pe cale administrativă a cererilor de restituire, aceste prevederi legale nu întrunesc cerinţa previzibilităţii legii, componentă a constituţionalităţii normei sub aspectul calităţii sale. De asemenea, Curtea a reţinut că nu a fost păstrat un just echilibru între interesele generale ale societăţii şi cele private, şi nici proporţionalitatea între scopul vizat şi măsurile adoptate (paragrafele 33-37 din decizia citată), prin prorogarea succesivă a termenului vizat, termen care împiedica, în fapt, realizarea atribuţiilor organelor administrative implicate în procesul de restituire.
Aşadar, în prezenta cauză, Curtea reţine că lipsa de intervenţie a legiuitorului, în sensul instituirii normelor privind organizarea instanţei de tutelă, de la data intrării în vigoare a Codului civil şi până în prezent este de natură să denatureze scopul legii, respectiv acela de a acorda unei instanţe judecătoreşti atribuţiile exercitate până la data intrării în vigoare a Codului civil de o autoritate administrativă, respectiv autoritatea tutelară, având în vedere rolul crescut al tutorelui înadministrarea bunurilor persoanei puse sub interdicţie judecătorească, rol ce necesită un control efectiv din partea unei instanţe judecătoreşti, care beneficiază de garanţiile de imparţialitate şi independenţă.
De asemenea, în constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şioanei fizice, în cazul instituirii tutelei, cu consecinţa lipsirii de exerciţiul drepturilor civile, precum şi al minorităţii, lipsa reglementării normelor de organizare şi funcţionare a instanţei de tutelă lipseşte de eficienţă scopul legiuitorului instituit prin reglementarea de drept substanţial, respectiv acela de implicare a instanţei judecătoreşti în luarea unor decizii sau soluţionarea unor probleme legate de viaţa persoanei fizice, în toate cazurile în care este necesară intervenţia instanţei de tutelă (capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, raporturile copiilor cu părinţii în caz de divorţ, filiaţie, autoritatea părintească, obligaţia de întreţinere etc.).
Totodată, menţinerea sine die în fondul activ al legislaţiei al unei norme tranzitorii, contravine scopului unei dispoziţii tranzitorii, care trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea a două reglementări succesive, ceea ce este de natură să încalce cerinţele de calitate a
legii, garanţie a principiului legalităţii, prin lipsa de previzibilitate a reglementării. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, noţiunea de previzibilitate a legii impune legiuitorului ca normele pe care le edictează să fie clare, uşor de înţeles, fără un conţinut echivoc, precise, în corelare cu întreg ansamblul normativ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 710 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1014 din 16 decembrie 2016, paragraful 28).
De asemenea, Curtea mai reţine că, în temeiul normei tranzitorii criticate, un organ administrativ, aflat în subordinea autorităţii publice locale, respectiv autoritatea tutelară, se pronunţă asupra exercitării tutelei cu privire la bunurile interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia, fără ca partea interesată să poată contesta decizia organului administrativ în faţa instanţei judecătoreşti, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţie privind accesul liber la justiţie.
Astfel, potrivit art. 171 din Codul civil, regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel, astfel încât interzisului judecătoresc îi sunt aplicabile, în privinţa exercitării tutelei, aceleaşi reguli cu cele ale minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, acesta fiind, de asemenea, lipsit total de capacitate de exerciţiu. Or, potrivit art. 155 din Codul civil, doar minorul care a împlinit 14 ani, având, în consecinţă, o capacitate de exerciţiu restrânsă, are posibilitatea de a ataca în justiţie actele vătămătoare ale tutorelui această posibilitate nefiind reglementată în privinţa minorului care nu a împlinit 14 ani, acesta din urmă fiind lipsit de capacitate de exerciţiu.
Prin urmare, nici în cazul persoanei puse sub interdicţie judecătorească (asimilat în privinţa regulilor de exercitare a tutelei, cu minorul care nu a împlinit 14 ani) nu există posibilitatea de a formula plângere la instanţa judecătorească împotriva actelor vătămătoare ale tutorelui. De altfel, Curtea mai reţine că, de lege lata, singura situaţie în care cel pus sub interdicţie se poate adresa instanţei judecătoreşti este cererea de ridicare a interdicţie judecătoreşti, care, potrivit art. 177 alin. (2) din Codul civil, se poate introduce de cel pus sub interdicţie judecătorească, de tutore, precum şi de persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 111 din acelaşi cod.
În privinţa efectelor prezentei decizii, Curtea reţine că, în temeiul dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, iar, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare, alin. (1) al aceluiaşi articol prevede că acestea “îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora. În interpretarea dispoziţiilor menţionate, Curtea a reţinut că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii fac parte din ordinea juridică normativă, prin efectul lor prevederea neconstituţională încetându-şi aplicabilitatea pentru viitor (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). Aşadar, în prezenta cauză, Curtea reţine că, până la organizarea prin legea privind organizarea judiciară a instanţei de tutelă, atribuţiile speciale ale acesteia referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completurile specializate pentru minori şi familie.”
Potrivit art. 31 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:
(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.
(3) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”
Soluția asupra problemei de drept și argumentele ce o fundamentează:
Astfel cum rezultă din Decizia nr. 795/2020 a Curții Constituționale, obiectul excepției de neconstituționalitate a fost reprezentat de dispoziția cuprinsă la art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, care prevedea că până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutoreleadministrează bunurile acestuia revin autorităţii tutelare.
Dispoziția cuprinsă la art. 229 alin. (32) nu a format obiectul controlului de constituționalitate și nici nu a fost declarată de Curtea Constituțională ca fiind neconstituțională, astfel încât să devină incidente dispozițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
În consecință, chiar dacă argumentele care au fundamentat soluția cuprinsă în decizia menționată s-ar regăsi și în ipoteza controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 229 alin. (32) din Legea nr. 71/2011, mecanismul apt să conducă la încetarea efectelor juridice a acestei dispoziții este cel al controlului de constituționalitate, instanțele având posibilitatea să invoce, din oficiu, excepția de neconstituționalitate a dispoziției analizate.
Până la declararea ei ca fiind neconstituțională sau, după caz, până la intervenția legiuitorului în sensul abrogării acesteia, ea este activă și produce efecte juridice, stabilind competența de soluționare a cererilor de numire a curatorului special care îl reprezintă sau asistă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale în favoarea autorității tutelare.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul competenței de soluționare a cererilor având ca obiect numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale în favoarea autorității tutelare.
În opinie minoritară, participanții au considerat că cererile având ca obiect numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale sunt de competența instanțelor judecătorești. În argumentarea acestei opinii s-au avut în vedere considerentele inserate în partea introductivă a prezentei minute în care sunt expuse soluțiile divergente pronunțate în practica judiciară.
