În perioada 26 – 27 iunie 2023 a avut loc, la Bucureşti, Întâlnirea președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, în care au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică neunitară în materie civilă, printre care și competența de soluționare a contestației la executare în ipoteza în care încuviințarea executării silite s-a dispus de o instanță necompetentă.
În opinia INM, divergența de jurisprudență semnalată vizează stabilirea instanței competente să soluționeze contestația la executare, pentru ipoteza în care încuviințarea executării silite s-a dispus de către o instanță necompetentă, susținându-se, într-o opinie, că, în acest caz, instanța care a încuviințat executarea silită va fi competentă să soluționeze și contestația la executare, iar, în altă opinie, că, dimpotrivă, instanța de executare
corect determinată prin raportare la dispozițiile legale, ar fi competentă să soluționeze contestația la executare.
Art. 714 C. proc. civ. prevede:
(1) Contestaţia se introduce la instanţa de executare.
(2) În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului.
(3) Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.
Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare.
Potrivit art. 651 C. proc. civ.:
(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. Dispoziţiile art. 112 şi
ale art. 127 se aplică în mod corespunzător.
(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare.
(3) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.
(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.
Sub rezerva aplicării dispozițiilor alin. (2) și (3) ale art. 714 C. proc. civ., din corelarea art. 714 alin. (1) C. proc. civ. și art. 651 alin. (1) C. proc. civ., rezultă în mod neîndoielnic că instanța competentă să soluționeze contestația la executare este instanța de executare determinată potrivit art. 651 C. proc. civ., fiind indiferentă împrejurarea că încuviințarea executării silite s-ar fi dispus de către o altă instanță
decât cea competentă. Considerentele deciziei nr. 20/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și
Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii nu infirmă raționamentul anterior expus.
Prin decizia menționată, admițând recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi are. 112 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executarea propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Prin considerentele deciziei menționate, s-a
reținut:
„79. Chiar dacă este real faptul că în cuprinsul Codului de procedură civilă nu se regăseşte o dispoziţie normativă care să statueze expres că odată ce instanţa de judecată a încuviinţat executarea silită aceasta devine competentă să soluţioneze contestaţiile la executare, în condiţiile în care există cel puţin doi debitori care au domiciliul sau sediul, după caz, în raza de competenţă a unor instanţe diferite, iar art. 651 din acelaşi cod cuprinde o normă de competenţă pentru soluţionarea acestor tipuri de cereri, numai această interpretare a textelor de lege incidente dă eficienţă
principiului unicităţii instanţei de executare.
Acest principiu presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din Codul de procedură civilă, respectiva instanţă fiind calificată de legislator drept instanţă de executare.
Un alt argument în acest sens îl reprezintă faptul că, de regulă, nu există două instanţe de executare în cadrul aceleiaşi executări silite, iar atunci când legiuitorul a dorit să confere şi altei instanţe competenţa de a soluţiona o contestaţie la executare a indicat în mod expres acest lucru [a se vedea în acest sens alin. (2) al art. 714 din Codul de procedură civilă]. Mai mult, chiar primul alineat al acestui articol utilizează forma de singular când se referă la instanţa de executare.
O situaţie de pluralitate de instanţe de executare putea exista, anterior apariţiei Legii nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe (Legea nr. 138/2014), în cazul aplicării dispoziţiilor art. 818 (în prezent, devenit art. 819) din Codul de procedură civilă, relative la încuviinţarea urmăririi imobiliare. Astfel, dacă pe parcursul executării silite mobiliare, încuviințate de o instanţă de executare (judecătoria în circumscripţia căreia se afla biroul executorului judecătoresc care făcea executarea, în afara cazurilor în care legea dispunea altfel), se descoperea că debitorul deţinea un imobil în circumscripţia altei curţi de apel, executorul iniţial, sesizat de creditor inclusiv cu o cerere de urmărire imobiliară, trebuia să solicite de îndată instanţei de executare în circumscripţia căreia se afla imobilul încuviinţarea urmăririi lui silite, prevederile art. 644 şi 665 aplicându-se corespunzător. În acest fel, prevederea legală din materia încuviinţării urmăririi imobiliare şi dispoziţia din alin. (2) al fostului art. 651 (în prezent, devenit art. 652) din Codul de procedură civilă permiteau prorogarea competenţei teritoriale a executorului, însă nu permiteau şi prorogarea competenţei instanţei de executare iniţiale.
De asemenea, tot în reglementarea anterioară modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014, alin. (2) al art. 713 (în prezent, devenit art. 714) prevedea că, în cazul urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau sediul debitorului se afla în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se găsea instanţa de executare, contestaţia se putea introduce şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi avea domiciliul sau sediul debitorul.
Actuala reglementare însă nu mai permite situaţia excepţională a pluralităţii de instanţe de executare, modificarea prevederilor art. 650, 651, 713 şi 818 din Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 138/2014, eliminând relaţia de condiţionare dintre competenţa teritorială a instanţei de executare şi sediul biroului executorului judecătoresc, respectiv cerinţa unei noi încuviinţări a executării silite de către instanţa în circumscripţia căreia se află bunul imobil urmărit silit, fiind înlăturată şi posibilitatea ca în caz de poprire contestaţia la executare să poată fi introdusă şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul, dacă acestea se situau în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se afla instanţa de
executare.
Nu în ultimul rând, un argument suplimentar îl reprezintă faptul că se elimină riscul de a se ajunge în situaţia în care, cu privire la acelaşi raport juridic, să fie pronunţate soluţii contrare de către instanţe diferite. Astfel, dacă unul dintre debitori formulează contestaţie la executare înregistrată pe rolul instanţei care a încuviinţat executarea silită, iar codebitorul din titlul executoriu înregistrează contestaţia pe rolul unei alte instanţe, în considerarea faptului că la data sesizării organului de executare avea domiciliul sau, după caz, sediul în circumscripţia acestei din urmă judecătorii, se poate ajunge la ipoteza în care cele două instanţe să pronunţe hotărâri diferite referitor la acelaşi aspect: o instanţă poate să reţină, de exemplu, că este întrunit caracterul cert al creanţei, în timp ce o altă instanţă să considere că aceeaşi creanţă nu întruneşte acest caracter, ceea ce nu este de dorit.
În consecinţă, atât timp cât a fost încuviinţată executarea silită de către o anumită instanţă de judecată, aceasta din urmă devine instanţă competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”
Considerentele menționate se impune a fi, însă, interpretate prin raportare la obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, privind stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a contestaţiei la executare formulate de unul dintre debitorii care figurează în titlul executoriu, în situaţia în care instanţa de la domiciliul debitorului care formulează contestaţia este o altă instanţă decât cea care a încuviinţat executarea silită. Ca atare, considerentele precitate vizează ipoteza în care încuviințarea executării silite s-a dispus de către o instanță de executare competentă teritorial, problema ridicată vizând posibilitatea recunoașterii unei alte instanțe de executare, prin raportare la domiciliul unui alt debitor, care să fie competentă să soluționeze contestația la executare.
Or, nu aceasta este ipoteza în cadrul problemei de practică neunitară analizate, în care încuviințarea executării silite s-a dispus de către o instanță necompetentă. Nefiind incidentă situația vizată de decizia în interesul legii, desigur că nici considerentele cuprinse în aceasta nu pot prezenta relevanță pentru soluționarea chestiunii de practică neunitară. De altfel, nu putem să nu remarcăm că soluția contrară ar presupune ca, neregularitatea procedurală privind competența instanței, neregularitate ivită cu prilejul cererii de încuviințare a executării silite, să producă, cu efect imediat, noi neregularități procedurale. O atare teză validează producerea unor consecințe juridice ca efect al încălcării unei norme legale de competență, creând premisele propagării nerespectării dispozițiilor legale. Câtă vreme actele de procedură îndeplinite de către o instanță necompetentă sunt nule, ele nu pot produce efectul de fixare a competenței instanței necompetente de soluționare a contestației la executare. Într-o asemenea situație, cei interesați sau vătămați prin executare ar fi lipsiți, în mod definitiv, de orice mijloace procesuale pentru a invoca necompetența instanței învestite cu contestația la executare, ca efect al necompetenței instanței de încuviințare a executării silite, din moment ce aceștia nu pot acționa în procedura de încuviințare a executării silite, procedură cu caracter necontencios.
Rezultă că unicitatea instanței de executare care soluţionează, potrivit art. 651 alin. (3) C. proc. civ., cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, nu se poate raporta decât la o instanță de executare competentă, potrivit legii.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că, sub rezerva incidenței dispozițiilor art. 714 alin. (2), (3) C. proc. civ., stabilirea competenței de soluționare a contestației la executare se realizează prin raportare la art. 714 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 651 alin. (1) C. proc. civ., fiind indiferentă soluționarea cererii de încuviințare a executării silite de către o instanță necompetentă.
