Prin Decizia nr. 23/2022 din 14 noiembrie 2022 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 78 din 30 ianuarie 2023, ÎCCJ a admis e recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. c) şi art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, competenţa instanţei de judecată în soluţionarea cauzelor penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecători şi procurori care au dobândit un grad profesional superior celui al instanţei/parchetului în care îşi desfăşoară efectiv activitatea se determină prin raportare la instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară efectiv activitatea magistratul cercetat, şi nu la gradul profesional superior al acestuia.
În motivarea deciziei, Înalta Curte artă că dispoziţiile legale relevante în lămurirea problemei de drept sunt cuprinse în Codul de procedură penală din 1968, Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (în vigoare) şi Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prezentate la pct. IX.2 din prezenta decizie.
Din conţinutul textelor de lege prezentate se reţine că, potrivit Codului de procedură penală din 1968 şi Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzelor penale privind judecătorii şi procurorii de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, respectiv de la parchetele care îşi desfăşoară activitatea pe lângă aceste instanţe aparţinea curţilor de apel, iar Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi reveneau spre soluţionare cauze penale privind infracţiuni săvârşite de judecătorii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
După modificarea adusă Codului de procedură penală prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, reglementarea în vigoare, curţile de apel judecă în primă instanţă numai cauze privind judecători şi procurori de la judecătorii şi tribunale, respectiv de la parchetele care îşi desfăşoară activitatea pe lângă aceste instanţe, fiind prevăzută în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionarea cauzelor privind infracţiuni săvârşite de judecătorii de la curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe.
De observat că normele de competenţă după calitatea persoanei, indiferent de evoluţia lor în timp, în vechea reglementare, precum şi în legea de procedură penală în vigoare (în forma avută înainte şi după modificarea adusă prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală), nu prevăd în conţinutul lor nicio referire la gradul profesional al magistratului, determinarea instanţei competente realizându-se în toate cazurile exclusiv prin raportare la nivelul instanţei la care îşi desfăşoară activitatea respectivul magistrat.
Cu toate acestea, instanţele judecătoreşti au avut interpretări diferite, într-o primă orientare jurisprudenţială (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Braşov şi Curtea de Apel Galaţi), considerându-se că gradul profesional al procurorului prevalează şi constituie criteriul în raport cu care se determină competenţa instanţei.
Dimpotrivă, în cealaltă orientare jurisprudenţială (Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Alba Iulia şi Curtea de Apel Iaşi) se consideră că în aceste cauze competenţa se stabileşte prin raportare la instanţa/parchetul la care magistratul îşi desfăşoară efectiv activitatea, fără a mai analiza chestiunea ce vizează gradul profesional superior al magistratului.
Rezultă, aşadar, că divergenţa de jurisprudenţă constatată rezidă în semnificaţia acordată de instanţe aspectului ce vizează deţinerea unui grad profesional superior celui al instanţei/parchetului la care magistratul îşi desfăşoară efectiv activitatea, luarea în considerare a acestui criteriu determinând stabilirea competenţei în favoarea instanţei superioare.
Problema de drept sesizată se cere a fi analizată din perspectiva înţelesului noţiunii de grad profesional şi, în aceste coordonate, a raportului existent între gradul profesional al magistratului şi exercitarea funcţiei corespondente.
În acest sens, relevante în lămurirea problemei de drept în cauză sunt considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 413 din 19 iunie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 24 octombrie 2018) referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 teza finală din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Chiar dacă prin respectiva decizie nu a fost exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, instanţa de contencios constituţional a definit noţiunea de grad profesional şi semnificaţia acestuia atunci când gradul profesional nu este aferent funcţiei pe care magistratul o exercită în concret.
În partea relevantă a deciziei mai sus menţionate, paragrafele 22-26, Curtea Constituţională a reţinut că
” (…), promovarea în funcţie a judecătorilor este strâns legată de nivelul instanţei judecătoreşti la care aceştia funcţionează. Astfel, în materie de promovare pe funcţii de execuţie, regula este aceea a promovării efective, în sensul că un judecător care funcţionează la judecătorie sau tribunal, aşadar cu grad profesional aferent acestora, pentru a funcţiona la o instanţă judecătorească imediat superioară în grad trebuie să candideze şi să promoveze concursul pe post şi, ca urmare a obţinerii postului, dobândeşte gradul profesional superior aferent tribunalului sau curţii de apel. Este de observat că însuşi legiuitorul foloseşte noţiunea de promovare în funcţie, iar odată ce judecătorul a promovat, dobândeşte rangul şi celelalte drepturi aferente acesteia. Prin urmare, gradul profesional este un element component al funcţiei, şi nu invers (paragraful 22).
De la această regulă, legiuitorul, pentru asigurarea funcţionalităţii şi bunei administrări a sistemului instanţelor judecătoreşti, a reglementat o excepţie, şi anume promovarea pe loc, văzută ca un mecanism care asigură, la nevoie, completarea funcţiilor rămase vacante la nivelul tribunalului sau curţii de apel. Acest mecanism presupune dobândirea gradului profesional superior aferent tribunalului sau curţii de apel, fără a funcţiona efectiv la instanţa judecătorească corespunzătoare. Este o derogare de la situaţia premisă care leagă gradul profesional de funcţia exercitată la o instanţă judecătorească de un anumit nivel şi permite obţinerea gradului profesional distinct de funcţia respectivă. Această excepţie este justificată de menţinerea funcţionării instanţelor judecătoreşti de nivel superior în cazul vacanţei unor funcţii la nivelul acestora, de necesitatea ocupării posturilor neocupate ca urmare a unor ieşiri individuale din sistemul instanţelor judecătoreşti. Se constituie astfel un corp de rezervă care poate răspunde imediat, permanent şi continuu necesităţilor şi provocărilor determinate de fluctuaţiile de personal din cadrul instanţelor judecătoreşti. (…).
Această excepţie de la regulă nu poate fi generalizată (…).S-ar ajunge la o promovare în grade profesionale, şi nu în funcţii de execuţie. Or, funcţia de judecător la o instanţă judecătorească de un anumit nivel este cea care conferă gradul profesional corespunzător.
Teza autorilor excepţiei de neconstituţionalitate propune un alt mod de promovare, respectiv în grad profesional, şi, odată obţinut acest grad, judecătorul va putea fi numit în funcţie la instanţa corespunzătoare gradului la un moment ulterior în funcţie de necesităţile de personal ale sistemului judiciar. Însă, în acest caz, nu mai există o promovare în funcţie, ci în grad profesional. Or, promovarea în grad profesional nu este o promovare autentică pentru că ea nu valorizează funcţia aferentă instanţei judecătoreşti, ci un element al acesteia, care nu poate exista de sine stătător decât în condiţii de excepţie, astfel cum s-a arătat anterior. Noul grad profesional obţinut nu este aferent funcţiei pe care o exercită judecătorul la instanţa judecătorească de nivel inferior, ci al unei alte funcţii ce corespunde unui grad de jurisdicţie superior. De aceea, nu se poate concepe decât în condiţii de excepţie posibilitatea dobândirii de către un judecător de la o instanţă judecătorească inferioară a unui grad profesional superior în condiţiile în care funcţionează tot la instanţa ierarhic inferioară.
Legiuitorul a realizat o ficţiune juridică în sensul că a reglementat posibilitatea judecătorului de la o instanţă inferioară să promoveze în grad profesional, cu toate drepturile aferente, dar să exercite, în continuare, funcţia de la instanţa ierarhic inferioară; astfel, deşi activitatea prestată [judecător la o instanţă de rang inferior] nu corespunde cu gradul său profesional, judecătorul va avea rangul şi va fi salarizat potrivit grilei de salarizare de la instanţa ierarhic superioară, considerându-se că prestează aceeaşi muncă cu judecătorul de la o instanţă de rang superior. Deşi, ca expresie a egalităţii formale, este inechitabil ca la o muncă diferită, având în vedere nivelul instanţei, doi judecători să fie retribuiţi similar, legiuitorul a opus acestei inechităţi ideea de asigurare a bunei funcţionări a justiţiei, aspect care justifică aplicarea egalităţii materiale în locul celei strict formale (a se vedea, cu privire la noţiunile de egalitate formală şi materială, Decizia nr. 799 din 18 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 19 noiembrie 2015, paragraful 68)”.
Tot astfel, prin Decizia nr. 352 din 22 mai 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 30 iulie 2018), referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Curtea Constituţională a reţinut că „Principala formă de promovare a magistraţilor este cea efectivă, întrucât noţiunea de «promovare» implică o avansare în funcţie sau într-un grad superior cu desfăşurarea propriu-zisă a atribuţiilor ce revin funcţiei în care s-a promovat, în timp ce promovarea pe loc trebuie privită ca o formă de avansare subsidiară, aceasta presupunând doar obţinerea gradului superior, cel promovat într-o asemenea modalitate desfăşurându-şi în continuare activitatea la aceeaşi instanţă sau parchet”. (paragraful 24)
Aceste două decizii ale Curţii Constituţionale, deşi pronunţate în legătură cu reglementarea ce vizează procedura şi condiţiile de promovare ale judecătorilor şi procurorilor la instanţele şi parchetele superioare, capătă o relevanţă deosebită în problema ce formează obiectul examinării în cauză, în contextul în care divergenţa de jurisprudenţă constatată este generată tocmai de interpretarea diferită a semnificaţiei ce poate fi atribuită gradului profesional şi cum acesta influenţează competenţa personală a instanţelor atunci când magistratul continuă să îşi exercite funcţia la instanţa ierarhic inferioară gradului său profesional.
În esenţă, instanţa de contencios constituţional a stabilit că promovarea în funcţie a judecătorilor este strâns legată de nivelul instanţei la care aceştia funcţionează, iar în materie de promovare, regula este aceea a promovării efective, în sensul că un judecător care funcţionează la judecătorie, cu grad profesional aferent respectivei jurisdicţii, pentru a-şi desfăşura activitatea la instanţa judecătorească imediat superioară în grad trebuie să candideze şi să promoveze concursul pe post şi, ca o consecinţă a obţinerii postului, dobândeşte gradul superior aferent tribunalului sau curţii de apel.
Ca urmare, reţinând că însuşi legiuitorul foloseşte noţiunea de promovare în funcţie, şi nu în grad profesional, Curtea Constituţională a arătat că gradul profesional este un element component al funcţiei, şi nu invers, ceea ce înseamnă că funcţia de judecător la o instanţă judecătorească de un anumit nivel este cea care conferă gradul profesional.
S-a mai arătat de către instanţa de contencios constituţional că promovarea în grad profesional pe care o conferă promovarea pe loc, mecanism prevăzut de lege ca o excepţie de la regula promovării efective şi care presupune dobândirea gradului profesional superior aferent tribunalului sau curţii de apel, fără a funcţiona efectiv la instanţa judecătorească corespunzătoare, nu este o promovare autentică, pentru că ea nu valorizează funcţia aferentă instanţei judecătoreşti, ci un element al acesteia, care nu poate exista de sine stătător, decât în situaţii de excepţie, şi anume în cazul promovării pe loc.
Argumentele relevate converg spre concluzia că gradul profesional superior funcţiei pe care magistratul o exercită la instanţa judecătorească de nivel inferior nu constituie un criteriu relevant pentru determinarea competenţei instanţei în cauzele privind infracţiuni săvârşite de magistraţi, conform art. 38 alin. (1) lit. c) şi art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală (forma în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, după modificare prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală).
Aşa cum s-a arătat de către instanţa de contencios constituţional, funcţia de judecător la o instanţă judecătorească de un anumit nivel este cea care conferă gradul profesional corespunzător. Iar, dacă în cadrul promovării pe funcţii de execuţie, legiuitorul a prevăzut o excepţie, aceea a promovării pe loc, regula fiind cea a promovării efective, nu înseamnă că această derogare de la situaţia premisă – care leagă gradul profesional de funcţia exercitată la o instanţă judecătorească de un anumit nivel – poate produce şi alte consecinţe decât cele anume prevăzute de lege (cum se menţionează expres în materie de salarizare), respectiv sub aspectul competenţei materiale şi după calitatea persoanei a instanţelor judecătoreşti.
Promovarea pe loc, în grad profesional, nu implică şi preluarea atribuţiilor specifice funcţiei în care s-a promovat, fiind necesar în acest sens ca magistratul să participe la concursul de promovare efectivă la instanţele şi parchetele corespondente gradului său profesional.
Astfel, potrivit art. 462 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, pot participa la concursul de promovare efectivă la instanţele şi parchetele imediat superioare judecătorii şi procurorii care au avut calificativul „foarte bine” la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani, au dobândit gradul profesional corespunzător instanţei sau parchetului la care solicită promovarea şi au funcţionat timp de cel puţin 2 ani la instanţa sau parchetul ierarhic inferior, în cazul promovării în funcţiile de judecător de curte de apel, procuror la parchetul de pe lângă aceasta sau de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În consecinţa celor arătate, trebuie să se constate că elementul determinant în stabilirea competenţei după calitatea persoanei este nivelul instanţei/parchetului la care magistratul îşi desfăşoară efectiv activitatea, folosirea în cuprinsul textelor de lege incidente a sintagmei „judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe”, respectiv „de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe”, semnificând apartenenţa, funcţionarea judecătorilor, respectiv a procurorilor la o anumită instanţă judecătorească, respectiv la un anumit parchet.
Competenţa după calitatea persoanei a fost reglementată tocmai în considerarea atribuţiilor specifice funcţiei pe care magistratul o exercită în ierarhia instanţelor/parchetelor, promovarea în grad profesional superior fără exercitarea funcţiei corespondente constituind o formă de avansare subsidiară, fără consecinţe în ceea ce priveşte determinarea competenţei în cadrul aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. c) şi ale art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Pe de altă parte, trebuie subliniat că legea procesual penală nu conţine nicio reglementare prin raportare la gradul profesional al procurorului sau judecătorului, ci doar reglementări care implică apartenenţa acestora la o instanţă sau parchet de un anumit nivel.
Reglementarea competenţei urmăreşte nivelul instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea judecătorii şi procurorii, neavând relevanţă dacă magistraţii care funcţionează în cadrul jurisdicţiei de aceleaşi nivel deţin grade profesionale diferite.
În acest sens, prin dispoziţiile art. 302 alin. (2) din Codul de procedură penală, care se referă la conducerea şi supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror, se arată că „Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza”.
Se reţine că legiuitorul nu distinge cu privire la gradul profesional al procurorului, interesând doar ca acesta să îşi desfăşoare activitatea la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în cauza cu privire la care se pune problema preluării de către un organ de cercetare ierarhic superior.
Mai mult, competenţa parchetelor se stabileşte prin raportare la competenţa instanţelor de judecată, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală.
Conform textului de lege enunţat, „Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel”.
Or, în condiţiile în care judecătorii şi procurorii care îşi desfăşoară activitatea la acelaşi nivel de instanţă/parchet, chiar cu grade profesionale diferite, exercită aceleaşi competenţe stabilite prin lege potrivit nivelului instanţei/parchetului la care funcţionează efectiv, nu există nicio raţiune pentru care stabilirea competenţei personale a instanţelor judecătoreşti în cauze având ca obiect infracţiuni săvârşite de către magistraţi să se facă diferit, prin raportare la gradul profesional.
Stabilirea competenţei personale a curţilor de apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauzele privind judecători şi procurori prin raportare la gradul profesional ar conduce la crearea unor situaţii discriminatorii în cadrul magistraţilor care îşi desfăşoară activitatea în interiorul aceleiaşi instanţe sau parchet şi cu privire la comiterea aceluiaşi tip de infracţiune.
Mai trebuie menţionat că stabilirea competenţei prin raportare la gradul profesional al magistratului, şi nu la instanţa/parchetul unde îşi desfăşoară efectiv activitatea, este de natură să îngreuneze activitatea de urmărire penală prin implicaţiile pe care imposibilitatea obţinerii la timp a informaţiilor ce vizează gradul profesional al magistratului cercetat le poate produce asupra legalităţii actelor şi măsurilor dispuse în cursul procesului penal.
Totodată, trebuie adăugat că nu se poate pune semnul egalităţii între noţiunile de „judecători sau procurori de la instanţa sau parchetul” şi „judecători sau procurori cu gradul corespunzător unei instanţe/unui parchet”, având în vedere utilizarea de către legiuitor a terminologiei specifice atunci când a vrut să facă referire la o variantă sau alta, raportat la scopul reglementării.
Astfel, art. 39 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, referitoare la formarea profesională continuă şi evaluarea periodică a judecătorilor şi procurorilor operează cu noţiunile distincte de „judecători sau procurori de la instanţa sau parchetul ierarhic superior” şi de membri „cu grad cel puţin de curte de apel”, ceea ce arată că cele două noţiuni de „judecători sau procurori de la instanţa sau parchetul” şi „judecători sau procurori cu gradul corespunzător unei instanţe/unui parchet” îşi păstrează individualitatea şi trebuie să li se acorde semnificaţia cuvenită conform scopului urmărit de lege.
Conform prevederilor legale:
” (3) Evaluarea prevăzută la alin. (1) se face de comisii constituite separat pentru judecători şi procurori, formate din preşedintele instanţei, respectiv conducătorul parchetului din care face parte persoana evaluată, precum şi 2 sau mai mulţi judecători sau procurori de la instanţa sau parchetul ierarhic superior, desemnaţi de colegiul de conducere al acestei instanţe sau parchet, cu aceeaşi specializare cu judecătorul sau procurorul evaluat.(…). Evaluarea preşedintelui şi vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de o comisie compusă din judecători, membri aleşi ai Secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu grad cel puţin de curte de apel, desemnaţi de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Evaluarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a procurorilor-şefi ai direcţiilor specializate se face de o comisie compusă din procurori, membri aleşi ai Secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu grad cel puţin de tribunal, desemnaţi de Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.”
” (4) Din comisiile de evaluare a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv a celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie, (…).”
Diferenţierea existentă între cele două noţiuni rezultă şi din conţinutul reglementării prevăzute de art. 57 alin. (2) şi (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, unde terminologia folosită de legiuitor semnifică apartenenţa judecătorilor/procurorilor la o anumită instanţă/un anumit parchet.
” (2) Delegarea judecătorilor de la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi de la curţile de apel la instanţe din circumscripţia altei curţi de apel se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători, la solicitarea preşedintelui curţii de apel în circumscripţia căreia se cere delegarea şi cu avizul preşedintelui curţii de apel unde aceştia funcţionează.”
” (7) În interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcţii de conducere, dispoziţiile alin. (1)-(6) fiind aplicabile în mod corespunzător. Delegarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori.”
Prin urmare, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să stabilească competenţa prin raportare la gradul profesional al magistratului, şi nu la instanţa/parchetul unde îşi desfăşoară activitatea, dispoziţiile legale relevante sub aspectul competenţei ar fi fost formulate în mod corespunzător.
Ori de câte ori legiuitorul a dorit să acorde o anume semnificaţie celor două noţiuni a făcut-o în mod expres, folosind una din cele două sintagme la care s-a făcut referire anterior.
Raportarea la gradul profesional al judecătorului/procurorului a fost avută în vedere de legiuitor în ceea ce priveşte salarizarea, Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, la anexa nr. V, stabilind nivelul de salarizare pentru magistraţi prin raportare la gradul profesional, şi nu prin raportare la nivelul instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea.
