Prin Decizia nr. 5/2022, publicată în M.Of. nr. 279 din 23 martie 2022 Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în
consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 684 şi 687 din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la achitarea daunelor materiale şi/sau morale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, aparţine judecătoriei.
În motivarea decizie ÎCCJ arată că diversitatea şi complexitatea raporturilor şi situaţiilor juridice reglementate de Legea nr. 95/2006 au condus inclusiv la adoptarea de către legiuitor a unor soluţii diferenţiate în ce priveşte accesul la justiţie al părţilor interesate, prin unele dispoziţii ale legii fiind stabilite competenţe materiale diferite, adaptate particularităţilor situaţiilor juridice supuse reglementării. Doar exemplificativ, este de menţionat că uneori Legea nr. 95/2006 se referă la “instanţe judecătoreşti legal competente” (art. 360) sau la “instanţe judecătoreşti competente” [art. 468, 553, 643, art. 673 alin. (2)], ceea ce subînţelege că în aceste cazuri devin aplicabile normele de drept comun privitoare la competenţă; alteori, unele categorii de litigii sunt date în competenţa “instanţei de contencios administrativ” [art. 4102, 459, art. 542 alin. (7), art. 5855 alin. (1)]; în unele situaţii este evocat generic dreptul părţii la “acţiune în justiţie” (art. 415, 513, 590), fără alte detalieri sau precizări; într-o situaţie legea se referă la “judecătoria în a cărei rază teritorială s-a
săvârşit contravenţia” [art. 936 alin. (2)]; alteori, este evocat dreptul părţilor de a se adresa unei “Comisii centrale de arbitraj” [art. 307 alin. (1)].
Subsumat aceleiaşi intenţii de a asigura un cadru normativ pentru toate categoriile de raporturi sociale din domeniul sănătăţii, prin titlul XVI al Legii nr. 95/2006 este reglementată
“Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”.
Cu privire la răspunderea civilă a personalului medical, art. 653 din Legea nr. 95/2006 defineşte, în cuprinsul alin. (1) lit. b), malpraxisul ca fiind “eroarea profesională săvârşită
în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”.
Capitolul VI (art. 679-685) al titlului XVI al Legii nr. 95/2006 reglementează, potrivit titulaturii sale, “Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale”, acesta prevăzând, în chiar primul său articol (679), că “La nivelul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti se constituie Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită în continuare Comisia”
Potrivit prevederilor art. 681 din Legea nr. 95/2006, Comisia poate fi sesizată de: “a) persoana sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, care se consideră victima unui
act de malpraxis săvârşit în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament; b) succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activităţi
de prevenţie, diagnostic şi tratament”.
În sensul prevederilor art. 683 din legea anterior menţionată, Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis.
Corelativ, art. 684 din Legea nr. 95/2006 prevede că “(1) În cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. (2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit
dreptului comun”.
Titlul XVI al Legii nr. 95/2006 conţine şi un capitol (VII) intitulat “Dispoziţii finale”, în care, prin art. 687, se arată că “Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”.
În ce priveşte dispoziţiile de drept comun în materia competenţei materiale a judecătoriilor şi tribunalelor, sunt de interes, în prezentul recurs în interesul legii, dispoziţiile art.
95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora tribunalele sunt înzestrate cu plenitudine de competenţă pentru judecata în primă instanţă, afară de cazurile în care legea ar stabili expres altfel: “Tribunalele judecă, în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”. În relaţie cu această parte finală a textului legal, este necesar a avea în vedere şi prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, privitoare la competenţa materială a judecătoriilor: judecătoriile judecă “orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”.
Rezultă, aşadar, că, din perspectiva dreptului comun al competenţei materiale, judecătoriile judecă în primă instanţă cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei
inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti; când însă valoarea unei asemenea cereri depăşeşte 200.000 lei, cererea intră în competenţa de primă instanţă a tribunalului.
În acelaşi timp, rezultă şi că, atunci când legiuitorul a găsit oportun să instituie, prin norme speciale, unele derogări de la aceste norme comune (generale) în materie de competenţă,
stabilind că judecata anumitor categorii de procese sau cereri aparţine altor instanţe decât cele la care se referă normele de drept comun cuprinse în Codul de procedură civilă, respectivele norme speciale, în considerarea caracterului lor de norme de excepţie, se vor aplica în mod prioritar, ca formă de manifestare a regulii specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la cea generală).
Practica neunitară care a determinat promovarea prezentului recurs în interesul legii priveşte în stabilirea în mod diferit a instanţei competente material să soluţioneze cauzele având ca obiect obligarea, pe temei delictual, a pârâţilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006.
Ca formă particulară a răspunderii civile profesionale, răspunderea pentru malpraxis reprezintă cauza unor cereri în justiţie care au ca obiect repararea prejudiciilor materiale şi/sau
morale rezultate din erorile profesionale săvârşite în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, erori prejudiciabile pentru pacient.
Când repararea prejudiciului îmbracă forma unei cereri în acordarea de despăgubiri băneşti, aceste cereri aparţin, cu evidenţă, categoriei cererilor în justiţie evaluabile în bani.
În situaţiile în care nu este posibilă, în sensul prevederilor art. 673 alin. (1) din Legea nr. 95/20066, stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, legea îi/le recunoaşte pacientului
prejudiciat (personal sau, după caz, prin reprezentatul său legal) ori, în cazul decesului acestuia, succesorilor săi, dreptul de opta: 1. fie pentru sesizarea Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis (“Comisia”), pentru ca aceasta să stabilească, prin decizie, dacă a existat sau nu o situaţie de malpraxis; 2. fie pentru sesizarea directă a instanţei de judecată, potrivit dreptului comun, ca formă de manifestare a liberului acces la justiţie, deci fără ca în prealabil să existe o sesizare a Comisiei.
Interpretarea literală a prevederilor legale evocate evidenţiază că, deşi fundamentul răspunderii civile rămâne acelaşi – afirmata existenţă a unui caz de malpraxis -, elementul de
diferenţiere este reprezentat, în funcţie de opţiunea părţii, de (ne)parcurgerea procedurii prealabile de verificare înaintea Comisiei. Dintr-o asemenea perspectivă pot fi identificate două categorii de litigii pe care, subsumat reparării prejudiciilor cauzate prin malpraxis, legea le recunoaşte şi evocă: prima, reprezentată de litigiile care debutează cu sesizarea Comisiei, învestind-o cu cercetarea cauzei în scopul de a stabili existenţa sau inexistenţa situaţiei de malpraxis. În acest caz, sesizarea instanţei de judecată, deşi posibilă, are caracter subsecvent, fiind necesar a se epuiza procedura înaintea Comisiei, procedură finalizată prin adoptarea unei decizii de către aceasta; a doua,
reprezentată de litigiile în care partea alege să nu sesizeze Comisia, introducând acţiune civilă
direct la instanţa de judecată.
În ambele categorii de situaţii, toate elementele de caracterizare a litigiului sunt identice: partea reclamantă afirmă existenţa unui caz de malpraxis, deci a unei erori profesionale
săvârşite în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii pentru pacient, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi/sau a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice. Prin urmare, elementele care configurează răspunderea civilă delictuală (faptă, vinovăţie, prejudiciu şi legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu) sunt aceleaşi, organul învestit de autorul cererii de sesizare, fie că este Comisia, fie direct instanţa de judecată, având de realizat, ca efect al învestirii sale, aceleaşi verificări şi analize în ce priveşte existenţa sau inexistenţa faptei de malpraxis.
În consecinţa celor de mai sus devine, aşadar, posibilă concluzia că în planul dreptului material litigiile sunt identice, acestea implicând aceeaşi problematică juridică, în vreme ce în plan procedural elementul de diferenţă este reprezentat de sesizarea prealabilă a Comisiei (când autorul sesizării optează pentru aceasta), rămânând ca partea nemulţumită de decizia Comisiei să sesizeze apoi instanţa de judecată, sau, dimpotrivă, de sesizarea directă a instanţei de judecată. Acest element de diferenţiere procedurală trimite prin el însuşi, într-o suficientă măsură, la concluzia că prevederile art. 684 din Codul de procedură civilă au în vedere două categorii de litigii, iar nu una singură.
Prin raportare la aceste elemente de asemănare, respectiv de diferenţă – cu corolarul că există două categorii de litigii – trebuie înţelese şi prevederile art. 687 din Legea nr. 95/2006,
potrivit cărora, aşa cum s-a arătat deja prin cele ce preced, “Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”.
Sintagma “litigiile prevăzute de prezenta lege” utilizată de legiuitor ar viza, aşadar, ambele categorii de litigii a căror existenţă trebuie recunoscută în temeiul dispoziţiilor art. 684 din
Legea nr. 95/2006, ceea ce înseamnă că, atât în cazul în care partea reclamată a preferat să sesizeze mai întâi Comisia, cât şi în cazul în care partea a optat pentru învestirea directă a instanţei de judecată, competenţa de soluţionare în primă instanţă îi aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială s-a săvârşit actul de malpraxis.
O asemenea interpretare se constituie într-o premisă a unei rezolvări unitare a acestorcategorii de litigii, implicând un tratament egal pentru părţile interesate, câtă vreme în ambele
categorii de situaţii problematica de drept material supusă verificării jurisdicţionale rămâne aceeaşi.
Dacă s-ar considera, precum în una dintre opiniile exprimate în jurisprudenţă, că sintagma “nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun” devoalează intenţia
legiuitorului de a plasa litigiile întemeiate pe afirmarea unei fapte de malpraxis, dar în legătură cu care partea a preferat să nu parcurgă procedura înaintea Comisiei, ci să sesizeze direct instanţa de judecată, fie în competenţa de primă instanţă a judecătoriei [atunci când valoarea pretenţiilor este de până la 200.000 lei inclusiv, în sensul prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă], fie în aceea a tribunalelor (atunci când această valoare depăşeşte 200.000 lei), s-ar ajunge la situaţia în care un litigiu unitar în planul problematicii de drept material pe care o ridică să fie soluţionat de instanţe diferite în considerarea unui element de particularitate exterior şi, în planul verificării jurisdicţionale ce trebuie realizată şi al problematicii de drept substanţial ridicate, irelevant: sesizarea de către partea interesată a Comisiei sau, dimpotrivă, acţiunea directă la instanţa de judecată.
O astfel de interpretare ar face dificil de înţeles opţiunea legiuitorului, câtă vreme instituirea unui tratament juridic diferenţiat trebuie să aibă o justificare raţională şi juridică
suficientă. Or, în condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat mai sus, problematica juridică de interes este, în ambele categorii de situaţii, aceeaşi, o partajare a competenţei între judecătorie şi tribunal prin raportare la opţiunea părţii de a sesiza ori nu Comisia, astfel încât să poată fi activat criteriul valoric – ca manifestare a “dreptului comun”- în angajarea competenţei judecătoriei sau a tribunalului, riscă să afecteze caracterul uniform al soluţiei avute în vedere de legiuitor cu privire la competenţă.
Pe cale de consecinţă, trebuie considerat, prin întemeiere pe interpretarea literală şi sistematică a dispoziţiilor art. 684 şi 687 din lege şi, totodată, în condiţiile unei corecte puneri în
relaţie a acestor prevederi legale, că prin voinţa legiuitorului îi revine judecătoriei competenţa de a soluţiona în primă instanţă toate categoriile de litigii ce au drept cauză a cererii afirmata săvârşire a unui act de malpraxis. Sintagma “litigiile prevăzute de prezenta lege” utilizată în cuprinsul art. 687 are un caracter deopotrivă conclusiv şi integrator, aceasta absorbind toate categoriile de litigii generate de malpraxis pe care legea le recunoaşte în sensul art. 684 din Legea nr. 95/2006, indiferent de (in)existenţa unei sesizări prealabile a Comisiei de către partea interesată şi de parcurgerea procedurii înaintea acesteia.
În favoarea acestei interpretări pledează şi un argument de topografie: dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 fiind cuprinse în capitolul VII, intitulat “Dispoziţii finale”, al titlului
XVI, devine posibilă concluzia că instituirea, prin aceste dispoziţii legale, a competenţei judecătoriei de a soluţia litigiile prevăzute de această lege (adică, altfel spus, toate categoriile de litigii pe care un act de malpraxis le poate genera) evidenţiază că pentru aceste categorii particulare de acţiuni în justiţie competenţa de primă instanţă a judecătoriei este plenară. Criteriul valoric de departajare între competenţa judecătoriei şi cea a tribunalului, aplicabil în dreptul comun, este, de această dată, abandonat în considerarea unei raţiuni pe care, deşi nu o afirmă explicit, legiuitorul o subînţelege: instituirea unei soluţii legale unitare atunci când problematica juridică dedusă judecăţii este, ea însăşi, unică şi unitară.
În fine, această concluzie nu poate fi schimbată nici de argumentul potrivit căruia art. 684 alin. (2) din lege dispune că procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul
acces la justiţie potrivit dreptului comun. Este de remarcat, sub acest aspect, că sintagma “nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun” are vocaţia generalităţii, legiuitorul neînţelegând să limiteze enunţul printr-o formulare precum “nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun în materia competenţei instanţelor judecătoreşti”. Astfel fiind, trebuie considerat că expresia întrebuinţată de lege şi-a propus să înglobeze, cu caracter general, şi alte aspecte privitoare la desfăşurarea judecăţii cuprinse în Codul de procedură civilă, înţeles ca sediu al normelor de drept comun în materie procesual-civilă, în consonanţă cu prevederile art. 2 alin. (1) din Codul de procedură civilă: “Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă.”
Rezultă deci că prevederile art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, atunci când evocă şi recunosc liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun, vizează, la nivel general, toate
aspectele judecăţii, fără a-şi limita obiectul de reglementare la chestiunile de competenţă. Mai mult, interpretarea literală şi cea sistematică a dispoziţiilor privitoare la procedura legală asociată malpraxisului trimit, după cum s-a arătat mai sus, la concluzia că, în ce priveşte competenţa materială, judecătoria este înzestrată cu plenitudine de competenţă, în virtutea faptului că prevederile art. 687 din Codul de procedură civilă au caracter de norme speciale în materie de competenţă. Or, este de principiu că în relaţia normă generală (de drept comun) – normă specială, aceasta din urmă beneficiază de preeminenţă în aplicare, ceea ce înseamnă că, în limitele celor stabilite prin ipoteza sa, respectivele aspecte se supun dispoziţiilor ei, iar nu normei (legii) de drept comun.
Consecinţa acestor aserţiuni este că, în chestiunea de drept dedusă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea prezentului recurs în interesul legii, competenţa judecătoriei în a cărei
circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis, indiferent de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, aflându-se stabilită printr-o normă specială (art. 687 din Legea nr. 95/2006), trimiterea la dreptul comun conţinută în prevederile art. 684 alin. (2) nu ar mai putea privi şi determinarea instanţei competente, câtă vreme aceasta îşi are reglementare în respectiva normă specială. Astfel spus, dispoziţiile art. 687, prevalente fiind, sustrag chestiunile privitoare la competenţă din sfera de aplicare a prevederilor art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi, implicit, a celor din Codul de procedură civilă care alcătuiesc dreptul comun al competenţei instanţelor judecătoreşti, în concret a prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.
.
