Titlul problemei de drept: Competenţa materială funcţională de soluţionare a apelului împotriva sentinţelor pronunţate în cadrul litigiilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al contractelor de credit. (Curtea de Apel Târgu Mureș)
- Materia: civil
- Subcategoria: alte tipuri de cauze
- Acte normative incidente: art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011; Decizia ÎCCJ nr. 18/2016; Decizia ÎCCJ nr. 24/2015
- Cuvinte cheie: competență materiale instanțe specializate
Într-o opinie, competenţa funcţională de soluţionare a apelului împotriva sentinţelor pronunţate în cadrul litigiilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al contractelor de credit aparţine secţiei civile a tribunalului.
În acest sens, Decizia nr. 18/2016 prin care Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Pitesti si în interpretarea si aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) si art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, a stabilit că se determină competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate, în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Faptul că litigiul se poartă între „profesionisti” nu atrage competenţa materială de soluţionare a acestuia de către tribunalul specializat, neexistând vreo normă care să prevadă faptul că litigiile dintre „profesionisti” trebuie să fie judecate de către această instanţă specializată. Categoria „profesionistilor” nu este identică si nu poate fi confundată cu cea a fostilor comercianți, iar o extindere a competenţei, prin analogie, considerând că automat toate litigiile purtate cu „profesionisti” trebuie soluţionate de către instanțele specializate, foste comerciale nu poate fi acceptată întrucât normele care reglementează competenţa materială trebuie să fie exprese si de strictă interpretare. Prin raportare la art. 206 din noul cod civil, că persoanele juridice cu scop lucrativ pot încheia orice act juridic, nemaifuncţionând principiul specializării de folosinţă care exista în vechea reglementare cu privire la comerciant.
S-a reţinut, pe baza acestor considerente, că pentru stabilirea competenţei materiale în favoarea tribunalului specializat, este nevoie de indicarea unei norme exprese cuprinsă în legea specială sau în Codul de procedură civilă si nu de interpretări sau analogii. Prin raportare la criteriul determinării competenţei după natura cauzei, adică după materie (în cauză fiind identificată materia protecţiei drepturilor consumatorului), nu se detectează acea „supraspecializare” care ar decurge din realizarea obiectului de activitate al profesionistului.
Deci, în cauză nu este relevantă activitatea profesionistului, adică litigiul nu vizează particularităţile exploatării unei întreprinderi, ci drepturile unei categorii de persoane fizice care întră în relaţie cu profesionistul, nefiind relevant că raportul juridic este generat de un contract de creditare sau de unul de vânzare-cumpărare, relevantă fiind protecţia persoanei fizice cocontractante.
Într-o a doua opinie, competenţa funcţională de soluţionare a apelului împotriva sentinţelor pronunţate în cadrul litigiilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al contractelor de credit aparţine tribunalului specializat.
Pricina poartă între o societate comercială și o persoană fizică, cea dintâi având calitatea de comerciant, în sensul vechiului Cod comercial, aflat în vigoare la data încheierii convenției de credit puse în discuţie. Instanţa a reţinut că raportul juridic pe care se fundamentează drepturile pretinse în cauză îsi are originea într-un contract de credit încheiat cu o societate comercială cu activitate specifică în materie bancară de către un consumator.
Pornind de la obiectul prezentei pricini și de la natura raportului juridic dintre părți dedus judecăţii, având în vedere si decizia nr. 18/2016 din data de 17.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, este important a se identifica dacă această din urmă soluţie a schimbat sau nu modul în care era abordată până în prezent competența materială procesuală a tribunalului specializat.
Se reţine în primul rând, că prin Decizia nr. 18/2016 din 17.10.2016 s-a considerat că nu se poate avea în vedere, la stabilirea competenței instanțelor, calitatea de profesionist a părților, datorită concepției moniste a Codului civil actual. Altfel, în actuala ordine de drept civil, distincția între profesioniști și neprofesioniști din perspectiva competenței instanțelor de judecată nu mai este acceptabilă, devenind artificială, în lipsa vreunei dispoziții legale care să dea litigiile civile în competența unei instanțe ori a alteia, în funcție de calitatea persoanei.
În al doilea rând, prin aceeași decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că actualmente stabilirea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate și a secțiilor similare din cadrul instanțelor de judecată se poate face în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Rezultă așadar, că așa cum a remarcat Înalta Curte de Casație și Justiție, în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 s-au enumerat doar exemplificativ, nicidecum limitativ, cauzele de competența tribunalelor ori secțiilor specializate, ceea ce se traduce prin faptul că în competența acestor instanțe ori secții specializate intră și alte litigii decât cele enumerate la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
În considerentele Deciziei nr. 18/2016 din 17.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii (paragrafele 174-176) s-a menționat că, în realitate, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate, se va ține seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare.
S-a stabilit deci, că revine judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, și de a aprecia asupra competenței materiale procesuale proprii în soluționarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit.
Pe cale de consecință, Înalta Curte nu a identificat ea însăși criteriile de ordin general în funcție de care, plecând de la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, se poate articula competența tribunalelor/secțiilor specializate, dar instanța supremă a trasat în sarcina judecătorilor învestiți cu fiecare cauză în parte obligația de a îndeplini acest obiectiv cu ocazia verificării competenței. S-a apreciat că pentru evitarea unor declinări reciproce de competență și pentru unificarea practicii, în cadrul întâlnirilor judecătorilor de la diferite niveluri se poate și chiar se impune stabilirea, cel puțin în linii generale, a criteriilor care transpar din dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, întrucât a ne limita exclusiv la acele obiecte reglementate numai cu titlu exemplificativ de către legiuitor ar însemna, practic, a încălca însăși legea, precum și concluziile la care a ajuns Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, în Decizia nr. 18/2016.
Pentru a identifica dimensiunea reală a competenței tribunalelor și secțiilor specializate, în aplicarea viziunii expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție instanţa a apelat la un raționament de tip inductiv, iar nu deductiv, susţinând că enumerarea utilizată de legiuitor este una mai degrabă eterogenă, în sensul că fiecare literă de la art. 226 are un gen proxim al său, dar toate cele patru litere, privite împreună, nu au același gen proxim, ci elementul comun trebuie căutat la un nivel mai mare de generalitate. Spre exemplu, la litera b, cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului, genul proxim este reprezentat de constituirea, modificarea societăților coroborat cu necesitatea înscrierii în registrele publice a tuturor acestor aspecte pentru a fi aduse la cunoștința terților. În schimb, la litera c, cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței, genul proxim este reprezentat de materia concurenței. Devine, așadar, evident faptul că genul proxim al unei litere nu este și genul proxim al altei litere, fiind necesară extinderea generalizării la un nivel superior pentru a identifica elementele comune ale tuturor ipotezelor reglementate de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Se observă că sunt date de legiuitor în competența indiscutabilă a tribunalelor/secțiilor specializate cauzele care au ca obiect constituirea, modificarea, publicitatea în registrele publice a tuturor operațiunilor care țin de persoana profesionistului societate [art. 226 alin. (1) lit. b)], cauzele care au ca obiect reorganizarea, desființarea, încetarea existenței profesionistului [art. 226 alin. (1) lit. a)], dar și cauzele care au ca obiect anumite aspecte ale activității curente a profesionistului [art. 226 alin. (1) lit. c) și d)]. Din această ultimă perspectivă, reține că tribunalele/secțiile specializate sunt chemate expres să se pronunțe în acele cauze în care se pune problema modului în care profesioniștii concurează pe piață, precum și în acele cauze care au legătură cu instrumentele financiare cu care lucrează ori cu titlurile de valoare de care se folosesc în realizarea „comerțului lor”. Vorbim, așadar, despre cauze care reclamă o anumită specializare, care conțin elemente suplimentare, prin raportare la dreptul civil obișnuit.
Utilizarea profesionistului ca element comun al enumerării de la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 nu se poate face pentru a determina competența tribunalelor/secțiilor specializate, întrucât este interzis de chiar decizia nr. 18/2016 din data de 17.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – completul competent să soluționeze recursul în interesul legii și mai mult decât atât, ar risca să extindă prea mult și nejustificat competența acestor instanțe. Elementul comun trebuie căutat nu în calitatea persoanei, ci în obiectul sau natura litigiului.
Prin urmare, dispozițiile art. 3 din Codul civil, stabilesc trăsăturile esențiale ale profesionistului: (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Plecând de la acest text de lege, cu precădere de la alineatele (2) și (3) ale sale și trecând prin enumerarea făcută de legiuitor în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, se apreciază că elementul care unește toți termenii enumerării respective este reprezentat de acele litigii care prin obiectul sau natura lor vizează aspecte ale creării, modificării, desființării, încetării și realizării obiectului de activitate al profesionistului. Acesta este genul cel mai apropiat posibil a fi identificat și care să includă toate categoriile de cereri pe care legiuitorul le-a redat cu titlu exemplificativ în prevederea legală analizată. Sintetic, dar în sens larg așa cum impune generalizarea care trebuie făcută, vorbim despre litigii care vizează exploatarea unei întreprinderi, cu tot ceea ce implică aceasta, respectiv crearea, modificarea, desființarea și realizarea scopului pentru care a fost constituită, desfășurarea efectivă a activității sale. Sunt de competența tribunalelor/secțiilor specializate actele/faptele a căror cauză juridică se plasează în „comerț” sau care prin lege sunt considerate „comerciale” (cambie, acțiuni, cont curent, publicitate mincinoasă, abuzul de poziție dominantă, denigrarea concurentului vătămat etc.) sau al căror obiect material este un bun destinat exploatării „comerciale” sau care se referă la oricare drept invocat în legătură cu acele bunuri.
La art. 226 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 71/2011 s-a exemplificat cu cererile în materie de concurență, cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare, dar ele nu constituie decât particularizări ale art. 3 alin. (3) din Codul civil, respectiv aspecte ale exploatării unei întreprinderi, reprezentând exercitarea sistematică a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii. Între ele nu există un alt element comun care să constituie gen proxim. De asemenea, se notează că aceste tipuri de cauze implică o anumită specializare, care depășește limitele dreptului civil obișnuit, fiind explicabilă rațiunea pentru care legiuitorul a inclus cauzele respective în enumerarea de la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Referindu-se la „supraspecializare” se amintesc cauzele care decurg din dezideratul de protecție a drepturilor consumatorului, cu precădere acele tipuri de litigii în care sunt chemate societăți de creditare și în care se solicită anularea unor clauze abuzive inserate în convenții, exprimându-se dificultatea de a se găsi o rațiune pentru care aceste pricini, care în mod tradițional au fost considerate ca fiind de competența tribunalelor/secțiilor specializate, să nu continue a fi judecate de acestea, întrucât îndeplinesc toate exigențele identificate mai sus ca decurgând din enumerarea cuprinsă în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și se încadrează în genul proxim prezentat, fiind vorba despre litigii decurgând din exploatarea întreprinderii profesionistului societate de creditare. Această „supraspecializare” este confirmată și de reglementarea comunitară bogată în materie, reprezentată între altele, de Directiva nr. 87/102/CEE, precum și de Directiva nr. 2008/48/CE, unde se evidențiază caracterul aparte al activității de creditare. Prin urmare, dacă materia concurenței ori cea a instrumentelor financiare este de competența tribunalelor/secțiilor specializate, atunci și materia creditării, a activității bancare în general, trebuie să beneficieze de același tratament, atunci când este realizată de un profesionist autorizat pentru a o desfășura și când se înscrie în limitele exploatării întreprinderii sale.
Tot așa, raționamentul trebuie să se aplice în considerarea tuturor operațiunilor juridice deduse spre judecată și care fac parte din exploatarea întreprinderii unui profesionist, din realizarea scopului pentru care a fost constituit. Or, în prezenta speță se pune în discuție incidența sancţiunii nulităţii unor clauze cuprinse într-un contract de credit, act încheiat de către pârâtă în realizarea obiectului său de activitate, în desfăsurarea activităţii pentru care a fost constituită. Ca atare, pricina de față intră în categoria acelor cauze care țin de exploatarea unei întreprinderi, de desfășurarea efectivă a activității persoanei juridice creditoare, de realizarea scopului pentru care aceasta a fost constituită.
Opinia formatorilor INM:
Problema a mai fost discutată cu ocazia întâlnirii de practică neunitară de la Călimănești din mai 2017. Prin Decizia nr. 18/2016 din 17.10.2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 237/06.04.2017, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Pitești și, în interpretarea si aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) si art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările si completările ulterioare, s-a stabilit: ,,Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările si completările ulterioare”.
În motivarea acestei decizii, la paragraful 160, se precizează că „toţi profesioniștii, indiferent de statutul lor juridic (…), sunt supusi regulilor de drept civil, si nu unor reguli speciale”. De asemenea, urmare a intrării în vigoare a Noului Cod Civil, a Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod Civil si prin intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiilor (paragrafele 161-165).
În motivarea deciziei nr. 18/2016, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie reţine si faptul că:
„168. În mod asemănător, dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările si completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii obiectul si natura acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se constată că textul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările si completările următoare, nu indică in terminis, în afară de natura si obiectul litigiului, alte criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate ori, după caz, tribunale specializate.”
„173. Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora “reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”, si dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora “competenţa instanţelor judecătoresti si procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
„174. În realitate, în interpretarea si aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) si art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările si completările ulterioare, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările si completările ulterioare.”
Așadar, potrivit Deciziei nr. 18/2016 din 17.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 517 alin. (4) Cod procedură civilă, competenţa de soluţionare a cauzelor se determină după natura si obiectul litigiului, neavând relevanţă calitatea de profesionist a uneia dintre părţi.
Litigiile de acest tip ar trebui să rămână în competența instanțelor/secțiilor specializate prin aplicarea, prin analogie, a raționamentului ICCJ din decizia RIL nr. 24/2015, în care se arată, în par. 55 “în consecinţă, având în vedere că obiectul litigiului este reprezentat, în principal, de analiza caracterului abuziv al clauzelor unui contract guvernat de norme de drept privat, competenţa revine secţiei civile/completelor specializate în materie civilă (litigii cu profesionisti) din cadrul tribunalului…”
Este adevărat ca ÎCCJ nu argumentează de ce competența revine instanței specializate/secției specializate și nu celei “pur civile”, dar decizia este obligatorie. Aplicând principiul a fortiori, dacă litigiile în care sunt implicate ANPC/alte organe ale administraţiei publice si băncile comerciale/profesionistii, atunci când instanţa de judecată este sesizată de ANPC/alte organe ale administraţiei publice, se soluţionează de către secţiile civile/completele specializate în materie civilă (litigii cu profesionisti) din cadrul tribunalului, cu atât mai mult litigiile în care instanța este sesizată de către consumator se judecă de aceleași instanţe/secții.
Prin urmare, argumentele din decizia nr. 24/2015 nu își pierd valabilitatea după pronunțarea deciziei nr. 18/2016, deoarece argumentarea ÎCCJ nu se raportează la calitatea părților de a fi profesioniști, ci la natura și obiectul litigiului, iar aplicarea prin analogie a acestui RIL conduce la includerea în cadrul competenței instanței/completului specializat a litigiilor având ca obiect clauze abuzive în relația consumator/profesionist.
Opinii exprimate de participanții la întâlnire:
Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se află o sesizare privind pronunțarea unui recurs în interesul legii (dosarul nr. 1527/1/2018) având ca obiect interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 C.proc.civ., privind determinarea competenței materiale procesuale a tribunaleor specializate (Argeș, Cluj, Mureș) în soluționarea, în apel, a cererilor formulate în procedura executării silite, respectiv: contestația la titlu, contestația la executare propriu-zisă, încuviințarea executării silite și altele specifice, ținând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenței în aceste litigii, în care titlul executoriu este emis în contextul exploatării unei întreprinderi.
Înalta Curte de Casație și Justiție statuează fără echivoc în cuprinsul Deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 18/17.10.2016 că „Revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, și de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit” (parag. 176). În aplicarea considerentelor citate din decizia nr. 18/2016 a fost evocată soluția pronunțată de instanța supremă în cadrul unui regulator de competență, prin care a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului specializat, apreciind că un element comun al celor 4 categorii de litigii exemplificate în cuprinsul art. 226 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 71/2011 îl constituie desfășurarea unei activități economice/comerciale (dosarul nr. 1224/109/2017, decizia nr. 561/27.02.2018).
Cu majoritate (3 voturi împotrivă și 1 abținere), participanții au achiesat la soluția că litigiile în discuție sunt de competența instanțelor/secțiilor specializate, fiind aplicabil, prin analogie, raționamentul din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (RIL) nr. 24/2015.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară ı̂n materia litigiilor cu profesioniști și insolvențe – București, 21 iunie 2018.
