Complicitatea, ca formă a participaţiei penale, presupune săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. În consecinţă, în cazul în care, printr-o hotărâre penală definitivă, se constată inexistenţa faptei, instanţa nu poate reţine, printr-o hotărâre penală subsecventă, existenţa complicităţii, ca formă secundară de participaţie penală, achitarea autorului sau a instigatorului pentru inexistenţa faptei determinând pronunţarea unei soluţii de achitare a complicelui autorului ori al instigatorului, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Prin sentinţa din 20 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru complicitate la infracțiunea de delapidare în forma participației improprii, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., art. 308 alin. (1) și (2) C. pen. și cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, prin rechizitoriul din 16 mai 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, în temeiul art. 327 lit. a) C. proc. pen., trimiterea în judecată a inculpatului A. (avocat), sub acuzația săvârşirii infracţiunii de complicitate la delapidare în forma participației improprii, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 52 alin. (3) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., în sarcina inculpatului reţinându-se că, în cursul anului 2011, a acordat sprijin de natură să întăreascărezoluția infracțională a numitului B., președinte al persoanei vătămate asociația C., de a determina Adunarea Generală a acestei asociații să aprobe plata către societatea D., cu titlu de „comision”, a sumei de 12.102.648 lei, aferentă unor servicii neprestate în realitate de către această societate cu privire la intermedierea încheierii de către persoana vătămată a contractului de cesiune din 28 iunie 2011 cu societatea E. Sprijinul acordat numitului B. s-a materializat în redactarea și semnarea împreună cu acesta a unui înscris care să susțină legalitatea plății de către asociaţia C. a acestor servicii de intermediere către societatea D., respectiv procesul-verbal de şedinţă al Adunării Generale a asociaţiei C. din 21 iunie 2011 în care a menţionat, în mod nereal, că acest for a aprobat apelarea la intermediari în vederea atragerii unei oferte pentru achiziţionarea unor pachete privind drepturile de televizare ale unor meciuri de fotbal, la un preţ minim de 45.000.000 euro plus TVA. S-a mai reţinut că prin rechizitoriul din 7 noiembrie 2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată, printre alții, a inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunilor de: delapidare, prevăzută în art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 52 alin. (3) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen şi art. 5 alin. (1) C. pen. și evaziune fiscală, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen şi art. 5 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., faptele constând, în esenţă, în aceea că în perioada 2011 – 2013, în calitate de preşedinte al asociaţiei C., cu ajutorul substanţial al inculpatului F. – administratorul iniţial al societăţii D., cu intenţie, a determinat membrii asociaţiei C. să aprobe acordarea/plata unui comision în valoare de 12.102.648 lei (aproximativ 2.800.000 euro) în favoarea societăţii D. – cu titlu de contravaloare a unor servicii de intermediere aparent prestate de societatea D. în beneficiul acestui for, servicii care, în realitate, nu s-au efectuat vreodată. Sumele de bani astfel încasate de societatea D. de la asociaţia C. au fost transferate în mod repetat în conturile mai multor societăţi cu comportament de tip fantomă – în final fiind retrase în totalitate în numerar şi restituite reprezentanților societăţii (inculpaţii F. şi G.).
Prin sentința din 23 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secția I penală, s-a dispus condamnarea inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată şi de evaziune fiscală, prevăzute în art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., respectiv în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.
Prin decizia din 13 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, printre altele, a fost admis apelul declarat de inculpatul B., a fost desființată, în parte, sentinţa penală apelată şi, în rejudecare, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. în referire la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la delapidare cu consecințe deosebit de grave în formă continuată (în forma instigării), prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. anterior raportat la art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., întrucât fapta nu există.
Același inculpat a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.
Având în vedere soluția definitivă de achitare a inculpatului B., instanța de fond a apreciat că nu există nici complicitate la infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave în forma participației improprii, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 52 alin. (3) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, întrucât dacă nu există fapta autorului, nu există nici actul de complicitate.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitându-se admiterea căii de atac, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, întrucât achitarea inculpatului A., pe temeiul inexistenței faptei, este nelegală şi netemeinică, nefiind fundamentată pe probele administrate în faza de urmărire penală şi în cea a cercetării judecătoreşti, iar o soluție de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. dispusă într-o cauză penală nu poate avea autoritate de lucru judecat în acest dosar.
Examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi în limitele impuse de art. 418 şi art. 419 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că apelul parchetului este nefondat, pentru următoarele considerente:
În conținutul art. 48 C. pen. este definită noțiunea de complicitate ca fiind acea formă a participației penale în care o persoană, cu intenţie, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, inclusiv prin promisiunea tăinuirii lucrurilor provenite din săvârşirea faptei, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită sau de a favoriza pe făptuitor, promisiune făcută anterior începerii executării sau în timpul realizării acesteia. Cu alte cuvinte, complicele este acea persoană (participant secundar) care înlesnește, sprijină realizarea acțiunii tipice de către autor (participant principal), fiind inclus aici şi instigatorul.
Pentru a exista complicitate este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) să se fi săvârșit de altcineva o infracțiune (în formă tipică sau tentantă atunci când tentativa este pedepsibilă); b) să existe o contribuție (materială sau psihică) din partea complicelui care a servit, folosit în orice mod la săvârșirea infracțiunii comise de altul; c) să existe o înțelegere (coeziune psihică) între autor și cel care ajută, ceea ce presupune ca cel din urmă să fi voit ca activitatea sa să contribuie la realizarea acțiunii autorului și să fi cunoscut ceea ce urmărea autorul acțiunii pe care el înțelege să o sprijine.
Pornind de la acest considerente de ordin teoretic în analiza criticilor parchetului, se constată că în sarcina inculpatului A. s-a reținut comiterea faptei de complicitate la delapidare cu consecințe deosebit de grave, constând în aceea că, în cursul anului 2011, a acordat sprijin de natură să întărească rezoluția infracțională a numitului B., președinte al persoanei vătămate asociaţia C., de a determina Adunarea Generală a acestei asociații să aprobe plata către societatea D., cu titlu de „comision”, a sumei de 12.102.648 lei, aferentă unor servicii neprestate în realitate de către această societate cu privire la intermedierea încheierii de către persoana vătămată a contractului de cesiune din 28 iunie 2011 cu societatea E. Sprijinul acordat numitului B. s-a materializat în redactarea și semnarea împreună cu acesta a unui înscris care să susțină legalitatea plății de către asociaţia C. a acestor servicii de intermediere către societatea D., respectiv procesul-verbal de şedinţă al Adunării Generale a asociaţiei C. din 21 iunie 2011 în care a menţionat, în mod nereal, că acest for a aprobat apelarea la intermediari în vederea atragerii unei oferte pentru achiziţionarea unor pachete privind drepturile de televizare ale unor meciuri de fotbal, la un preţ minim de 45.000.000 euro plus TVA. Or, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că față de autorul infracțiunii de delapidare cu consecințe deosebit de grave (inculpatul B.) s-a dispus printr-o hotărâre definitivă (decizia nr. 1515 din 13 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, Secția I penală) o soluție de achitare, întrucât fapta nu există, reținându-se că nu există niciun temei legal pentru tragerea la răspundere penală a autorului.
În acest context, inexistența infracţiunii de delapidare cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată, se răsfrânge nu numai asupra autorului (instigatorului), ci și în ceea ce îl privește pe complice, a cărui contribuție accesorie depinde de existența faptei pe care se presupune că a sprijinit-o, întrucât actele complicelui susțin o faptă comisă de către autor (instigator). Aşa fiind, inexistența faptei conduce nu numai la achitarea autorului (instigatorului) în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (aşa cum s-a şi stabilit, în mod definitiv, faţă de inculpatul B. prin decizia nr. 1515 din 13 noiembrie 2018 a Curţii de Apel București, Secția I penală), dar și la achitarea pentru același temei a complicelui (inculpatul A.), având în vedere că pentru a exista complicitatea se presupune ca autorul să fi săvârșit o infracțiune, ipoteză care nu se regăsește în cauză. În procesul de deliberare, instanța trebuie să aprecieze mai întâi asupra chestiunilor de fapt care se referă la temeinicia acuzației aduse inculpatului și apoi asupra chestiunilor de drept care vizează condițiile de tragere la răspundere penală a inculpatului. Stabilirea cu precădere a situației de fapt asigură identificarea textelor legale incidente, întrucât ceea ce judecă și la ce se raportează instanța sunt faptele, iar nu dispozițiile legale. Așa cum s-a arătat în doctrină (Achitarea, condamnarea și absolvirea, în Pandectele Române, partea IV, anul 1925, p. 65-70), orice acțiune publică care se încheie printr-o condamnare trece, în ordine, prin trei faze: a faptelor, a calificării lor legale și a proporționalizării pedepsei. Achitarea, în schimb, se aplică adesea fără nicio discuție juridică. Ea oprește procesul în prima lui fază, a faptelor, și arată pur și simplu că împrejurarea reclamată nu există sau, dacă există, că inculpatul nu este autorul ei şi că este străin de acest fapt.
Pe cale de consecință, critica parchetului privind lipsa unei analize de către instanța de fond a mijloacelor probatorii administrate care să susțină soluția de achitare a inculpatului nu poate fi primită și nu poate conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum s-a solicitat de către acuzare.
În ceea ce privește critica parchetului potrivit căreia, în mod greșit, instanța de fond a reținut ca temei al achitării pentru inculpatul A. dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în condițiile în care a apreciat că soluția de achitare dispusă într-o altă cauză față de autor/instigator (inculpatul B.) are autoritate de lucru judecat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o apreciază ca fiind neîntemeiată. Proba privind lipsa faptei autorului este suficientă pentru a conduce la achitarea tuturor celor acuzați de a fi participat la fapta respectivă, adică a complicelui, împrejurare în care, în mod corect, s-a dispus şi faţă de inculpatul A. o soluţie de achitare, în temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în forma participației improprii prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., art. 308 alin. (1) și (2) C. pen. și cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că principiile generale aplicabile participaţiei principale sunt, deopotrivă, aplicabile și participației secundare, întrucât acțiunile indirecte și mediate contribuie la realizarea infracțiunii, fac parte din antecedența cauzală a acesteia, astfel că lipsa, inexistența acțiunii tipice a autorului/instigatorului nu poate avea ca rezultat decât inexistența actelor de înlesnire, ajutor în realizarea ei. Ca atare, proba privind lipsa faptei autorului este suficientă pentru a susține aprecierea lipsei faptei complicelui și a justifica o soluție de achitare a participantului secundar întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Inexistența împrejurărilor faptice relevate de acuzare, stabilită în mod definitiv printr- o hotărâre judecătorească cu privire la autor, are aceleași consecințe juridice și asupra acțiunilor de ajutor, înlesnire date de presupusul complice la acțiunea tipică și, pe cale de consecință, justifică un raționament juridic similar în sensul că, dacă nu există un fapt penal, nu există nici complicitate la acesta.
Ca urmare, constatând legală şi temeinică hotărârea primei instanţe, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei din 20 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, privind pe inculpatul A.
