Potrivit prevederilor art. 155 alin. (1) pct. 13 teza finală C.proc.civ., „În toate cazurile, dacă cei aflați în străinătate au mandatar cunoscut în țară, va fi citat numai acesta din urmă”, iar conform celor ale art. 156 din același cod, „Persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 și 13, pentru primul termen de judecată, vor fi înștiințate prin citație că au obligația de a-și alege un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele ce se expediază, ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii”.
Aceste dispoziții legale stabilesc, în mod imperativ, că în situația în care persoana cu sediul în străinătate are un mandatar cunoscut în România va fi citat numai acest mandatar, către care urmează să fie comunicate și actele de procedură, neexistând obligația instanței de judecată de a proceda, în paralel, și la comunicarea actelor de procedură direct către parte.
Astfel, în cazul în care recurenta a avut mandatar cunoscut în România încă de la momentul învestirii instanței, comunicarea actelor de procedură în cauză, inclusiv a deciziei recurate, efectuată către acesta, relevă deplina respectare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) pct. 13 teza finală și ale art. 156 C.proc.civ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, Secția a II-a civilă, la 30.03.2018, reclamanta A. (fostă B.) a chemat în judecată pe pârâta C., prin mandatar S.C. D. S.R.L., în contradictoriu cu intervenientul forțat E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 3.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial, suma de 50.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material, o indemnizație lunară în cuantum de 3.000 lei, începând cu data producerii accidentului și până la momentul încetării incapacității de muncă, și suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 26/17.02.2021, Tribunalul Suceava, Secția a II-a civilă a admis acțiunea în parte, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 731.205 lei, reprezentând daune morale, a sumei de 50.000 lei daune materiale, iar pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă a stabilit plata sub formă de prestații bănești periodice a următoarelor sume: 1.050 lei, lunar, între 01.08.2015 și 30.05.2016; 1.250 lei, lunar, între 01.06 și 31.10.2016; 978 lei, lunar, între 01.11 și 31.12.2016; 458 lei pentru luna ianuarie 2017; 658 lei, lunar, între 01.02 și 31.12.2017; 1.030 lei, lunar, între 01.01 și 30.06.2018; 885 lei, lunar, între 01.07 și 31.12.2018; 1.065 lei, lunar, între 01.01 și 31.08.2019; 1.001 lei, lunar, între 01.09 și 31.12.2019; 1.151 lei, lunar, între 01.01 și 31.08.2020; 1.055 lei, între 01.09 și 31.12.2020 și 1.125 lei, lunar, începând cu 01.01.2021 și până la încetarea stării de nevoie. De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.835 lei.
Împotriva acestei sentințe, A. (fostă B.) a declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 360/02.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a civilă; ca o consecință, hotărârea atacată a fost schimbată în parte, în sensul că pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.484.700 lei, cu titlu de daune morale, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Împotriva acestei decizii, C. a declarat recurs, solicitând repunerea sa în termenul de declarare a căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
Motivând cererea de repunere în termen, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată nu i-a fost adusă la cunoștință de mandatara sa, S.C. D. S.R.L., și a invocat nerespectarea dispozițiilor privind cooperarea judiciară internațională în materie civilă, prevăzute de Legea nr. 189/2003, modificată prin Legea nr. 44/2007 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială și ale Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului.
A arătat că a respectat și condiția prevăzută de art. 186 alin. (2) C.proc.civ., întrucât a declarat recursul în termen de 15 zile de la data când avocatul F., mandatat de parte, i-a adus la cunoștință actele dosarului nr. x/86/2018, traduse în limba bulgară.
În motivarea recursului, a susținut că decizia recurată, prin care instanța de apel a majorat cuantumul despăgubirilor morale de la 731.205 lei la 1.484.700 lei, este nelegală și netemeinică.
Dezvoltând motivele de recurs, a arătat că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, lipsind considerentele care justifică obligarea sa la plata către reclamantă a sumei de 1.484.700 lei, cu titlu de daune morale; a mai afirmat că susținerile sale au fost ignorate de instanța de apel, care nici nu a administrat probatoriul necesar, un nou raport de expertiză medico-legală.
Recurenta a apreciat că instanța de apel a pronunțat hotărârea în echitate, fără a aplica normele de drept material incidente.
Pe de altă parte, a susținut că dublarea cuantumului despăgubirilor morale nu se putea face fără examinarea punctuală a situației medicale, în temeiul unui raport de expertiză medicală.
Recurenta a apreciat că daunele morale trebuie să fie acordate într-un cuantum rezonabil, astfel încât să nu devină o sursă de îmbogățire fără justă cauză pentru partea civilă. În acest scop, cuantumul lor trebuie să țină cont de intensitatea suferințelor fizice și psihice, de eventualele sechele sau infirmități rezultate în urma faptei ilicite, de sexul, vârsta și ocupația persoanei vătămate, de condițiile generale economico-sociale.
Recursul a fost întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.
La 18.04.2023, a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea depusă de intimata A., care, în principal, a solicitat anularea recursului, ca urmare a neîncadrării motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ., iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca tardiv formulat, față de caracterul neîntemeiat al cererii de repunere în termen; în al treilea rând, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În temeiul art. 493 alin. (2) C.proc.civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și în urma analizării lui a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; niciuna dintre părți nu și-a exprimat punctul de vedere.
La termenul de astăzi, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare cu prioritate cererea recurentei de repunere în termenul de declarare a recursului și excepția tardivității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, asupra cărora reține următoarele:
Hotărârea atacată a fost comunicată recurentei la 17.12.2021, la sediul ales al acesteia în etapa apelului, astfel încât ultima zi a termenului de recurs era 17.01.2022, iar recursul a fost declarat peste termen, la 03.02.2023.
Potrivit art. 186 alin. (1) și (2) C.proc.civ., „Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac”.
Prima împrejurare invocată de recurentă drept motiv care a determinat întârzierea în declararea căii de atac derivă din necomunicarea deciziei pronunțate în apel către mandatarul său desemnat în România.
În susținerea acestei afirmații, recurenta nu a administrat înscrisuri pe baza cărora să se poată statua asupra caracterului justificat al pierderii termenului legal imperativ de recurs, iar susținerea recurentei privind necomunicarea hotărârii din apel de către mandatarul său privește doar raporturile dintre părțile raportului juridic de mandat.
Din actele dosarului, rezultă că hotărârea atacată a fost comunicată autoarei căii de atac, la sediul mandatarului său, S.C. D. S.R.L., la 17.12.2021.
Cea de-a doua împrejurare invocată de recurentă derivă din nerespectarea Legii nr. 189/2003 și a Regulamentului (CE) nr. 1393/2007, fără ca aceasta să indice dispozițiile avute în vedere și modul în care au fost încălcate.
Mai mult, de principiu, în lipsa comunicării legale a hotărârii, termenul de recurs nu începe să curgă, potrivit art. 485 alin. (1) C.proc.civ. De aceea, dacă recurenta invocă necesitatea ca hotărârea să îi fi fost comunicată direct de instanța română, această împrejurare poate pune în discuție momentul de început al curgerii termenului de recurs, dar nu poate fi analizată din perspectiva art. 186 alin. (1) C.proc.civ., ca motiv temeinic justificat pentru întârzierea în declararea căii de atac.
În aceste condiții, Înalta Curte va examina dacă, în raport cu art. 155 alin. (1) pct. 13 teza finală și art. 156 C.proc.civ. și cu faptul că recurenta, persoană juridică străină, își indicase un sediu procesual ales în România la mandatarul său, normele procedurale impuneau să îi fie comunicată direct decizia recurată.
Astfel, potrivit art. 155 alin. (1) pct. 13 teza finală C.proc.civ., „În toate cazurile, dacă cei aflați în străinătate au mandatar cunoscut în țară, va fi citat numai acesta din urmă”.
Iar conform dispozițiilor art. 156 C.proc.civ., „Persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 și 13, pentru primul termen de judecată, vor fi înștiințate prin citație că au obligația de a-și alege un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele ce se expediază, ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii”.
Dispozițiile legale anterior evocate stabilesc în mod imperativ că în situația în care persoana cu sediul în străinătate are un mandatar cunoscut în România, va fi citat numai acest mandatar, către care urmează să fie comunicate și actele de procedură; așadar, nu există obligația instanței de judecată de a proceda, în paralel, și la comunicarea actelor de procedură direct către parte. De asemenea, în cazul alegerii de sediu, comunicarea se va face persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură la acel sediu, iar în situația în care nu a fost desemnată o asemenea persoană, comunicarea se va face conform dispozițiilor art. 155 sau 156 C.proc.civ.
În cauză, recurenta a avut mandatar cunoscut în România, S.C. D. S.R.L., încă de la momentul învestirii instanței, astfel încât comunicarea actelor de procedură în prezenta cauză, inclusiv a deciziei recurate, efectuate către acesta, relevă deplina respectare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) pct. 13 teza finală și ale art. 156 C.proc.civ.
De aceea, nefiind îndeplinite cerințele legale prevăzute de art. 186 alin. (1) C.proc.civ. pentru repunerea în termen, cât timp recurenta nu a dovedit existența unor motive temeinice care să justifice întârzierea în promovarea căii de atac, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termen, în temeiul art. 186 alin. (3) C.proc.civ.
În continuare, examinând excepția tardivității recursului, reține că potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) teza I C.proc.civ., „termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”, iar, în conformitate cu prevederile art. 181 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., „când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește”.
Cum decizia atacată a fost comunicată la 17.12.2021, aplicarea textelor de lege citate mai sus relevă că termenul de 30 de zile pentru declararea recursului s-a împlinit la 17.01.2022.
Recursul a fost promovat la 03.02.2023, după împlinirea termenului.
Nerespectarea termenului legal de recurs atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai exercita calea de atac, concluzie ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 185 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.
În consecință, pentru considerentele ce precedă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul, ca tardiv, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C.proc.civ.
