Potrivit prevederilor art. 6 alin. (6) C.civ., dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, dacă ele derivă, între altele, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, dacă aceste situații subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Astfel, în cazul în care în acţiunea în despăgubiri formulată de proprietarul fondului aservit împotriva titularului dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei de transport gaze naturale se pun în discuție efectele unor facta futura, adică efectele viitoare ale situațiilor juridice durabile în timp și aflate la hotarul despărțitor dintre domeniul temporal al legii vechi și cel al legii noi, legea nouă de drept material, prin care s-a recunoscut dreptul de indemnizare a proprietarilor fondurilor aservite de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei, este de imediată aplicare fiind vorba de o modificare adusă efectelor unei stări de drept preexistente.
Prin urmare, instanța de apel, constatând că legea nouă de drept material nu se aplică raportului juridic dedus judecății, a făcut nu numai o greșită aplicare a prevederilor art. 113 alin. (3) și (4) din Legea nr. 123/2012, în sensul lor propriu, literal, ci și a normelor privind aplicarea legii civile în timp.
Prin cererea înregistrată la 17 martie 2015 pe rolul Tribunalului Suceava, Secţia I civilă, sub nr. x/86/2015, reclamanta A., prin mandatar B., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la:
– ridicarea conductei de transport gaze naturale amplasată în subsolul terenului reclamantei în suprafaţă de 9400 m.p., situat în mun. Rădăuţi, str.(…), jud. Suceava, identificat cu p.f. (…), înscris în CF nr. (…) [fostă (…)] a com. Cad Rădăuţi între vecinii drum acces, D., E., canal;
– plata de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro pentru folosirea terenului din 19 iulie 2007 fără niciun titlu până în prezent;
În cazul în care se va aprecia că ridicarea conductei nu este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând suma pe care ar fi obţinut-o ca urmare a construirii a cel puţin două case pe teren, în condiţiile în care terenul este intravilan;
– încheierea unei convenţii în sensul prevăzut de art. 113 din Legea nr. 123/2012, cât şi de H.G. nr. 1240/2012 în ceea ce priveşte acordarea de indemnizaţie/chirie pentru lipsa de folosinţă a terenului în cuantum de 10.000 euro/an de la data introducerii acţiunii până la ridicarea conductei, respectiv pe toată durata existenţei acesteia;
– plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 C.civ. 1864 (art. 555 C.civ. 2009), art. 20 şi 44 din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., Legea nr. 351/2004, Legea nr. 123/2012, H.G. nr. 1240/2012, art. 95 şi 194 C.proc.civ.
Pârâta a invocat, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, excepţia prescrierii dreptului la acţiune vizând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor solicitate potrivit capetelor 2 şi 3 de cerere, respectiv suma de 50.000 euro datorată pentru folosirea fără drept a terenului din 19 iulie 2007 până în prezent/suma de 100.000 euro reprezentând suma pe care ar fi obţinut-o în urma construirii a cel puţin două case pe teren, în condiţiile în care terenul este intravilan, întrucât au trecut mai bine de 3 ani de la naşterea dreptului la acţiune.
Prin încheierea Camerei de Consiliu din 7 mai 2015, pronunţată în dosarul nr. x/86/2015, instanţa a dispus transferarea cauzei la Secţia a II-a civilă a Tribunalului Suceava, dosarul fiind înregistrat cu nr. x/86/2015*.
Prin încheierea de şedinţă din data de 23 ianuarie 2018, instanţa, în temeiul art. 59 C.proc.civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a S.N.G.N. F. S.A. care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Prin sentinţa nr. 183 din 15 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/86/2015*, Tribunalul Suceava, Secţia a II-a civilă a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, invocate de pârâta S.N.G.N. F. S.A., respectiv de pârâta S.C. C. S.R.L.
A respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta S.C. C. S.R.L.
A respins, ca nefondată, acţiunea civilă astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta A., prin mandatar B.
A obligat reclamanta să plătească pârâtei S.C. C. S.R.L. suma de 5861 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta A., prin mandatar B., a declarat apel principal, iar pârâta C. S.R.L. Bucureşti a declarat apel incident.
Reclamanta A., prin mandatar B., a criticat sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea judecării pe fond a cauzei.
Prin apelul incident, pârâta S.C. C. S.R.L a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro pentru folosirea terenului din 19 iulie 2007, fără niciun titlu, până în prezent şi obligarea la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând suma pe care ar fi obţinut-o în urma construirii a cel puţin două case pe teren.
Prin decizia nr. 65 din 18 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/86/2015*, Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A., prin mandatar B., împotriva sentinţei civile nr. 183 din 15 iulie 2021, pronunţate de Tribunalul Suceava, Secţia a II-a civilă (dosar nr. x/86/2015*).
A admis apelul incident declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta C. S.R.L. cu privire la pretenţiile de 100.000 euro aferente capătului 3 de cerere şi pentru perioada 19 iulie 2007 – 17 martie 2012 în ceea ce priveşte capătul 2 din cererea introductivă şi a respins ca fiind prescrise pretenţiile descrise anterior.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate în ceea ce priveşte respingerea ca nefondată a cererii introductive.
A obligat reclamanta-apelantă A. să plătească pârâtei-intimate suma de 3.550 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A., înregistrat la data de 13 mai 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
1. Instanţa, respingând toate probele solicitate şi având în vedere doar apărările pârâtelor, a încălcat art. 6 din C.E.D.O.
Detaliind, recurenta a susţinut că prin art. 6 din C.E.D.O. a fost consacrat dreptul la un proces echitabil, aceasta presupunând „egalitatea armelor” şi „motivarea hotărârii”.
În concret, evocând anumite considerente ale instanţei de apel, recurenta susţine că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţă, hotărârea apelată nu cuprinde argumentele care au condus la pronunţarea soluţiei în raport cu condiţiile de analizat, precum şi argumentele pentru care s-au înlăturat susţinerile reclamantei. A mai arătat că motivarea este superfluă, nu se face trimitere la probele administrate în dosar, nu se analizează înscrisurile depuse, nu se face vorbire de vreuna din expertizele efectuate în cauză, expertize care dovedesc situaţia de fapt.
Prin urmare, consideră că, raportat la probatoriul administrat, nici la fond, şi nici în apel instanţele nu s-au pronunţat asupra tuturor aspectelor pe care le-a invocat, nu au avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, nu s-au pronunţat asupra pertinenţei şi utilităţii expertizelor efectuate în cauză.
De asemenea, a mai arătat că instanţa de apel nu i-a analizat documentele, nu a analizat documentaţia depusă de pârâtă ce a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire a conductei.
A mai învederat că motivarea nu se referă la toate probele aflate la dosar, la toate argumentele pe care le-a adus, instanţa nerăspunzând în fapt şi în drept la toate aspectele invocate, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare din perspectiva art. 6 din C.E.D.O.
Recurenta solicită a se face aplicarea dispoziţiilor art. 6 CEDO, iar, pe cale de consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
2. Printr-o altă critică, recurenta susţine că au fost încălcate prevederile art. 22 C.proc.civ., evocând în acest sens dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi 6 C.proc.civ.
Totodată, arată că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea este consacrată legislativ prin dispoziţiile art. 425 C.proc.civ., astfel încât omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare în condiţiile art. 425 C.proc.civ. echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii introduse, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente conform art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi cod.
De asemenea, mai arată că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) C.proc.civ., revine judecătorului să stabilească situaţia de fapt, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, raportat la probatoriul solicitat, recurenta susţine că judecătorii cauzei nu s-au pronunţat asupra tuturor aspectelor pe care le-a invocat, nu au avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, singura motivare constând doar în aceea că au respins probele solicitate ca nefiind utile şi concludente soluţionării cauzei, reţinând în totalitate situaţia de fapt prezentată de pârâte.
Printr-o altă critică, recurenta arată că:
3. Hotărârea este nelegală, instanţa dând o interpretare greşită legii, situaţiei de fapt, probelor din dosar, încălcându-i grav dreptul de proprietate.
Evocând ceea ce a reţinut instanţa de apel în privinţa primului capăt de cerere, recurenta susţine că situaţia de fapt reţinută de aceasta este eronată.
În continuare, redă următoarele considerente ale instanţei de apel şi reproduce anumite considerente din Decizia nr. 725/2012 cu privire la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ridicată direct de Avocatul Poporului, referitoare la prevederile art. 90, art. 91 şi art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004, evidenţiind faptul că, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional, prin abrogarea alin. (2) al art. 90 din Legea gazelor este înlăturat caracterul gratuit al exercitării dreptului de uz şi de servitute asupra terenurilor afectate de capacităţi, creându-se un regim juridic favorabil, pe viitor, titularilor drepturilor de proprietate asupra terenurilor afectate, astfel încât, faţă de prevederile art. 621 alin. (3) C.civ., coroborate cu prevederile art. 625 din acelaşi cod, pentru restrângerea dreptului de proprietate ca urmare a instituirii şi exercitării drepturilor de uz şi de servitute în favoarea concesionarilor, urmează a se acorda despăgubiri în condiţiile reglementărilor Codului civil în vigoare.
Faţă de cele mai sus arătate, recurenta susţine că, în antiteză cu cele reţinute de instanţa de apel, dreptul de uz şi de servitute nu se face cu titlu gratuit, invocând ca şi temei legal prevederile de mai sus.
În continuare, evocând alte considerente ale instanţei de apel, recurenta susţine că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţă sub aspectul despăgubirilor, aceste chestiuni nu au fost reglementate de părţile contractului de închiriere încheiat cu ocazia construirii conductei. În acest sens, a menţionat că tatăl său, B., primind 7000 de lei cu titlu de contravaloare chirie, a declarat că nu mai are niciun fel de pretenţii de la pârâta C. (fostă G.) pentru o suprafaţă de 1890 mp pe care trebuia să se construiască conducta, şi nu pentru cei 9400 mp pe care, în realitate, s-a construit conducta.
A mai învederat că, tot contrar susţinerilor instanţei de apel, principala critică formulată atât la fond, cât şi în apel a vizat suprafaţa de teren pe care a fost amplasată conducta. În acest sens, susţine că, dacă ar fi fost amplasată pe cei 2600 de mp din care fac parte cei 1890 de mp, nu ar fi avut niciun interes să promoveze acţiunea, întrucât suprafaţa de 9400 mp teren nu ar fi fost afectată.
În continuare, recurenta-reclamantă arată de ce situaţia de fapt a fost greşit reţinută, evocând în acest sens ample aspecte factuale.
Totodată, afirmă că în mod greşit instanţa de apel a menţinut motivarea instanţei de fond în ceea ce priveşte nedovedirea legăturii de cauzalitate între existenţa conductei şi pretinsul prejudiciu, detaliind cum anume a fost dovedit acest aspect. În acest sens, evocă şi faptul că, în cauză, au fost administrate mai multe expertize care îi susţin acţiunea şi care dovedesc atât prejudiciul, cât şi legătura de cauzalitate.
În continuare, referindu-se la capătul al II-lea şi al III-lea de cerere, recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod greşit le-a analizat împreună cu apelul incident formulat în cauză.
De asemenea, referindu-se la ultimul capăt de cerere, recurenta afirmă că în mod greşit instanţa de apel a constatat că se recunoaşte dreptul de a încheia convenţii doar în ceea ce priveşte lucrările efectuate după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, iar pentru perioada anterioară sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 351/2004, conform cărora dreptul de uz şi servitute se face cu titlu gratuit.
În susţinerea afirmaţiei sale, recurenta arată că, raportat la deciziile Curţii Constituţionale pe care le-a invocat anterior, conform Legii nr. 351/2004, dreptul de uz şi servitute nu se exercită cu titlu gratuit.
În continuare, a mai arătat că, în ceea ce priveşte încheierea unei convenţii (capăt de cerere formulat în situaţia în care nu se va dispune ridicarea conductei de pe terenul său), contrar celor statuate de instanţa de apel, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012 în vigoare la data introducerii acţiunii. Totodată, arată că, deşi pârâta C. a fost de acord cu admiterea acestui capăt de cerere, problema care se punea fiind cea a cuantumului indemnizaţiei şi a datei de la care se acordă, instanţa a respins acest capăt de cerere.
Totodată, evocând conţinutul articolului de lege mai sus amintit, precum şi dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 1240/2012, recurenta afirmă că instanţa a interpretat greşit prevederile legale, motiv pentru care, în accepţiunea sa, acest capăt de cerere trebuia admis.
A mai arătat că tot în mod greşit a fost admis şi apelul incident.
În acest sens, recurenta a susţinut că prescripţia dreptului la acţiune nu poate interveni în condiţiile în care este titulara unui drept de proprietate asupra terenului care îi conferă toate atributele acestui drept. Totodată, evocând şi o decizie de speţă a instanţei supreme (nr. 4079 din 24 noiembrie 2010) a mai susţinut că, spre deosebire de alte drepturi reale, în cazul dreptului de proprietate privată nu s-a prevăzut stingerea lui prin neuz, acest drept nefiind supus prescripţiei extinctive.
În continuare, arată că, în anul 2008, a mai promovat o acţiune la care a renunţat din motive pecuniare şi că, în pofida tuturor demersurilor sale, nu a putut ajunge la o înţelegere cu pârâta, motiv pentru care, în accepţiunea sa, cu atât mai mult nu a intervenit prescripţia în condiţiile în care pârâta are în continuare conducta pe terenul său.
De asemenea, evocând şi dispoziţiile art. 21 din Decretul-lege nr. 167/1958, recurenta a arătat că despăgubirile solicitate decurg din încălcarea dreptului său de proprietate asupra terenului de 9400 mp pe care se află conducta, motiv pentru care, în accepţiunea sa, dreptul la acţiune nu este prescris.
În încheiere, recurenta a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. S.R.L. a invocat, în principal, excepția nulității recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia recurată este suficient motivată și nu încalcă normele de drept material incidente speței.
Pârâta-intimată S.N.G.N. F. S.A. Mediaș a solicitat, de asemenea, prin întâmpinare respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea instanței de apel este temeinică și legală.
Conform art. 493 C.proc.civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.
Prin încheierea din 20 iunie 2023, a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.R.L. În condițiile art. 493 alin. (7) C.proc.civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată a căii extraordinare de atac în reformare în ședință publică, cu citarea părților.
O primă critică vizează pretinsa încălcare de către instanța de apel a dreptului la un proces echitabil, prin omisiunea acesteia de a examina toate apărările reclamantei și toate mijloacele de probă administrate. Procedând astfel, instanțele anterioare au încălcat și prevederile art. 22 alin. (2) și alin. (6) C.proc.civ., în sensul că nu au stăruit pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza corectei stabiliri a situației de fapt.
Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată răspunde exigențelor dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, din perspectiva dreptului părților de a prezenta observațiile pe care le consideră adecvate cauzei lor, în condiții care nu au dezavantajat-o pe reclamantă în raport cu părțile adverse.
În pofida afirmației cu caracter general formulată prin cererea de recurs, potrivit căreia reclamantei i s-a respins orice probă, instanța de recurs observă că, în etapa fondului, s-a administrat atât proba cu înscrisuri, cât și cu trei expertize tehnice judiciare, în specialitățile instalaţii tehnice, evaluare imobiliară și topografie, cadastru și geodezie. Ceea ce contestă recurenta este, de fapt, valoarea probatorie pe care instanțele devolutive au acordat-o fiecărui mijloc de probă, în vederea stabilirii situației de fapt, aspect ce nu poate fi cenzurat de instanța de recurs, limitată, în demersul său, la aspecte de legalitate.
Este adevărat că dreptul la un proces echitabil nu se referă la drepturi teoretice sau iluzorii, ci la drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei). Aceasta presupune obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le a aprecia pertinența (Hotărârea Perez împotriva Franței, Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, Hotărârea Albina contra României).
Însă, și din această perspectivă, hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, întrucât obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de părți. Este suficient, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat efectiv chestiunile esențiale care i-au fost prezentate.
Or, decizia pronunțată de instanța de apel răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., analizând toate criticile formulate prin cererea de apel și apărările intimatelor, prin raportare la probatoriul administrat și la prevederile legale incidente. Din hotărâre transpare raționamentul logico-juridic propriu al judecătorului, astfel că niciuna din ipotezele de nemotivare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. nu poate fi reținută.
Față de cele sus arătate, criticile subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C.proc.civ. nu pot fi reținute.
Cât privește criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., instanța urmează a le analiza doar după expunerea unor scurte considerente prealabile.
Prin cererea de recurs, reclamanta solicită, în principal, reevaluarea probelor și stabilirea unei situații de fapt diferită de cea avută în vedere de instanțele devolutive (că suprafața de teren ocupată este mai mare decât cea în privința căreia proprietarul și-a exprimat acordul, că este vorba de o conductă de gaz de o altă capacitate decât cea pentru care investitorul a primit aviz și autorizație de construire ş.a.m.d). Or, așa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept, și este lăsată la libera apreciere a instanțelor devolutive, în condițiile art. 264 C.proc.civ. Cum rolul instanței de recurs este limitat la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în mod evident nu vor putea fi cenzurate aspectele de netemeinicie invocate de recurentă.
În mod asemănător, se cuvine reamintit faptul că, prin decizia atacată, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru despăgubirile aferente perioadei 19 iulie 2007 – 17 martie 2012, inclusiv în ceea ce privește pretențiile de 100.000 euro, aferente capătului 3 de cerere.
Cu privire la pretinsa nelegalitate a soluției de respingere, în parte, a cererii de despăgubiri, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului material la acțiune, recurenta invocă incidența art. 21 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia acest act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privind drepturile reale, precum și faptul că dreptul de proprietate privată nu se pierde prin neuz.
Având în vedere că dreptul de proprietate este perpetuu și nu se pierde prin neuz [art. 562 alin. (1) teza I C.civ.], adică prin faptul că proprietarul nu-și exercită dreptul său, oricât timp ar dura această pasivitate, este evident că apărarea dreptului de proprietate se poate realiza oricând. Însă instanța de apel nu a negat caracterul imprescriptibil al acțiunii negatorii promovată de reclamantă, prin care proprietarul fondului aservit a solicitat încetarea exercițiului cu privire la terenul său, al unui drept de servitute legală, de către pârâtă. Dimpotrivă, capătul de cerere în obligație de a face (de a ridica conducta de gaz subterană) a fost soluționat pe fond. Ceea ce a reținut instanța de apel este doar faptul că cererea în repararea prejudiciului cauzat prin exercițiul dreptului de superficie este o acțiune personală, care începe să curgă din momentul în care proprietarul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.
Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță de control judiciar că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial este supus prescripției extinctive, în termenul general de prescripție.
Cât privește elementele de fapt invocate și înscrisurile enumerate prin cererea de recurs, care tind la reevaluarea celor două momente alternative privind începerea curgerii prescripției extinctive, instanța de recurs nu le va analiza. Așa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, acestea sunt aspecte de netemeinicie, care excedează controlului de legalitate specific prezentei căi extraordinare de atac în reformare.
Așadar, prezenta analiză se va limita la evaluarea aplicării normelor de drept material incidente în ceea ce privește despăgubirile aferente perioadei ulterioare datei de 17 martie 2012 și capătului de cerere în obligație de a face (în principal, acțiunea negatorie a proprietarului fondului aservit exercitată împotriva titularului dreptului de servitute legală de trecere subterană, de ridicare a conductei, în subsidiar, în obligație de a încheia Convenția-cadru prevăzută de art. 3 din H.G. nr. 1240 din 12 decembrie 2012).
Astfel, reclamanta a promovat o acțiune reală, prin care, în calitate de proprietară a unei suprafețe de teren intravilan, a cerut instanței să stabilească că pârâtele nu sunt titularele unui drept real – drept de servitute de trecere subterană a unei conducte de gaz – asupra bunului său și să le oblige la încetarea exercițiului nelegitim al acestui dezmembrământ al proprietății. Deși prin cererea de recurs reiterează cererea de admitere a acțiunii negatorii, întemeiată pe prevederile art. 564 C.civ., prin criticile concrete formulate nu combate raționamentul instanței de apel ce a condus la respingerea cererii. În esență, instanțele anterioare au reținut că, încă de la data instalării conductei subterane, în anul 2005, concesionarul din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condițiile art. 86, art. 87 și art. 89 din Legea nr. 351/2004, în vigoare la acea dată, de un drept de uz și servitute legală de trecere subterană, conform legii speciale. Potrivit art. 90 alin. (1) din actul normativ sus arătat, dreptul de uz și servitute legală asupra terenului proprietatea privată a reclamantei are caracter legal și se exercită pe toată durata de viață a capacității respective.
Ulterior, după abrogarea Legii nr. 351/2004 și intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, același drept de uz și servitute legală asupra terenurilor proprietate privată a persoanelor fizice și juridice a fost instituit prin prevederile art. 109, art. 111 și art.112 din noul act normativ. De altfel, recurenta nici nu neagă raționamentul instanței de apel, potrivit căruia există un drept de servitute de trecere pentru instalarea unor rețele de utilități în favoarea operatorilor care desfășoară activități de interes public, instituit atât prin legea generală [art. 621 alin. (1) C.civ.], cât și prin legile speciale sus arătate. Ceea ce repune în discuție prezenta cale de atac este doar dacă reclamantei, proprietar al fondului aservit, i se cuvin despăgubiri, deși conducta în discuție nu reprezintă o utilitate nouă (era edificată atât la data intrării în vigoare a noului Cod civil – 1 decembrie 2011, cât și la data intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012 – 16 iulie 2012).
Din această perspectivă, reține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, constatând că, potrivit legii în vigoare la data edificării conductei [art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004], exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora.
În primul rând, prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012, în forma în vigoare la data adoptării acesteia, nu îi excepta de la plata de indemnizații pe proprietarii fondurilor aservite prin obiective/sisteme realizate anterior intrării sale în vigoare. În adevăr, prin alin. (2) al art. 113 se stipula că exercitarea drepturilor de uz și de servitute asupra proprietăților private afectate de obiectivul/sistemul care se vor realiza după intrarea în vigoare a acestei legi se face în conformitate cu regulile procedurale privind termenii și condițiile relative la durată, conținut, limite de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenție-cadru, convenție ce va reglementa și cuantumul indemnizațiilor, a despăgubirilor și modul de plată a acestora.
Însă, prin alin. (3) al aceluiași text de lege s-a instituit și dreptul proprietarilor de terenuri deja afectate de exercitarea drepturilor de uz și servitute de a solicita titularilor de licențe și autorizații încheierea de astfel de convenții, iar prin alin. (4) s-a prevăzut obligația corelativă a acestora din urmă de a încheia convenții, „în termen de maximum 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectați”.
De altfel, textul alin. (2) al art. 113 din Legea nr. 123/2012 a fost deja modificat prin art. 1 pct. 46 din Legea nr. 127/2014, în sensul eliminării sintagmei relative la obiective de investiții realizate ulterior intrării în vigoare a acestei legi. În esență, textul normativ a dobândit deplină claritate în sensul că proprietarii fondurilor aservite au dreptul la acordarea de indemnizații și despăgubiri juste, în condițiile stabilite prin H.G. nr. 1240/2012, indiferent de data afectării terenurilor.
Prin urmare, instanța de apel, constatând că legea nouă de drept material nu se aplică raportului juridic dedus judecății, a făcut nu numai o greșită aplicare a prevederilor art. 113 alin. (3) și (4) din Legea nr. 123/2012, în sensul lor propriu, literal, ci și a normelor privind aplicarea legii civile în timp.
În speță, se puneau în discuție efectele unor facta futura, adică efectele viitoare ale situațiilor juridice durabile în timp și aflate la hotarul despărțitor dintre domeniul temporal al legii vechi și cel al legii noi. Potrivit art. 6 alin. (6) C.civ., dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, dacă ele derivă, între altele, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, dacă aceste situații subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Ca urmare, câtă vreme legea nouă a recunoscut dreptul de indemnizare a proprietarilor fondurilor aservite, de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei, fiind vorba de o modificare adusă efectelor unei stări de drept preexistente, legea nouă era de imediată aplicare.
Față de cele mai sus arătate, constată că instanța de apel, soluționând calea de atac declarată de reclamantă sub aspectul dreptului de a fi indemnizată în condițiile art. 113 alin. (2) și (3) din Legea nr. 123/2012, a făcut o greșită aplicare a regulii aplicării imediate a legii noi.
Prin urmare, constată întemeiate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Așa fiind, potrivit art. 496 alin. (2), raportat la art. 497 teza I C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul și a casat în parte decizia recurată, numai în ceea ce privește apelul declarat de reclamantă și a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, numai în limitele casării.
