În Monitorul Oficial Partea I Nr. 744/30.VII.2024 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 110 din 7 martie prin care a fost respinsă ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată vizând dispozițiile art. 244 alin. (1) și (2) din Codul Penal referitoare la înșelăciune și constată că dispozițiile anterior menționate sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 244 din Codul penal. Din notele scrise ale autorului excepției, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta privește numai dispozițiile art. 244 alin. (1) și (2) din Codul penal:
„(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.”
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate încalcă principiile fundamentale privind separația și echilibrul puterilor în stat, calitatea legii, dreptul la un proces echitabil, rolul Parlamentului, stabilirea prin lege organică a infracțiunilor, pedepselor și a regimului executării acestora, unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, integrarea în Uniunea Europeană și legalitatea incriminării și a pedepsei. Arată că dispozițiile art. 244 din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate și claritate, întrucât din modul de definire a infracțiunii de înșelăciune nu poate fi determinată cu exactitate sfera de aplicare a acesteia, pentru a stabili acțiunile sau inacțiunileprohibite de legea penală. Astfel, destinatarul legii nu poate să își dea seama dacă acțiunea sau inacțiunea sa intră ori nu sub incidența normei criticate.
În susținerea neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat și principiul legalității, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, ale art. 61 alin. (1) referitor la rolul Parlamentului, ale art. 73 alin. (3) lit. h) privind stabilirea prin lege organică a infracțiunilor, pedepselor și a regimului executării acestora, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției și ale art. 148 alin. (2) și (4) cu privire la integrarea în Uniunea Europeană, precum și ale art. 11 privind tratatele ratificate de Parlament și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 7 referitor la legalitatea incriminării și a pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 244 din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 23 din Constituție și ale art. 7 din Convenție — invocate și în prezenta cauză — și față de critici similare.
Astfel, prin Decizia nr. 49 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 19 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 244 alin. (2) din Codul penal, pentru argumentele reținute în paragrafele 17—33 din această decizie. Curtea a constatat că nu se poate impune legiuitorului să definească prin lege fiecare noțiune folosită în definirea altei noțiuni, iar dacă o noțiune nu are un înțeles autonom, înseamnă că se folosește înțelesul său din limbajul comun/curent/uzual, care trebuie interpretat prin corelare cu întreg ansamblul legislativ aplicabil într-o cauză.
Așa fiind, cu privire la critica formulată din perspectiva lipsei de claritate a sintagmei „ori de alte mijloace frauduloase” din dispozițiile art. 244 alin. (2) din Codul penal, Curtea a reținut, prin decizia mai sus menționată, că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, termenul „fraudulos” desemnează ceva bazat pe o fraudă, iar prin „fraudă” se înțelege hoție, act de rea-credință făcut cu scopul de a realiza profituri personale, înșelătorie. Astfel, în varianta-tip a infracțiunii de înșelăciune [art. 244 alin. (1) din Codul penal], mijloacele și modalitățile concrete prin care subiectul activ îl face pe subiectul pasiv să creadă neadevărurile prezentate, adică îl induce sau îl menține în eroare ori îi produce iluzia adevărului, pot fi foarte diferite, de exemplu: viclenie, șiretenie, uneltiri, stratageme, șiretlicuri, mistificări, prefăcătorii, ademeniri, amăgiri, trucaje, intrigi etc. Curtea a observat că aceste mijloace sau moduri prin care se realizează inducerea în eroare a subiectului pasiv nu pot fi decât sub forma unor simple minciuni, întrucât dacă sunt frauduloase — adică susținute sau întărite și prin alte mijloace, cum ar fi nume sau calități mincinoase, înscrisuri false, înscenări de fapte etc., astfel ca minciuna să fie mai convingătoare — fapta va fi încadrată în varianta agravată [art. 244 alin. (2) din Codul penal]. Această din urmă variantă a infracțiunii de înșelăciune se deosebește de varianta-tip numai prin mijloacele prin care a fost săvârșită infracțiunea de amăgire, de inducere în eroare a subiectului pasiv și care sunt de natură să asigure mai ușor reușita acestei acțiuni.
Prin Decizia nr. 49 din 22 ianuarie 2019, precitată, Curtea a statuat că dispozițiile de lege criticate sunt clare și neechivoce, întrucât destinatarul normei penale de incriminare are posibilitatea să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea ei, sens încare își poate adapta conduita în mod corespunzător. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și de clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate — care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist — să prevadă într-o măsură rezonabilă, în funcție de circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificilă redactarea unor legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia nr.743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011). De asemenea, Curtea Constituțională a invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia art. 7 paragraful 1 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna.
Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, și Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).
Așadar, drept consecință logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică și nu încape îndoială că instanțele interne sunt cele mai în măsură să examineze și să interpreteze legislația națională, o astfel de interpretare nefiind în sine incompatibilă cu prevederile art. 7 din Convenție (Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragraful 108).
Astfel, prin Decizia nr. 49 din 22 ianuarie 2019, precitată, Curtea a constatat că nu poate fi primită susținerea potrivit căreia destinatarii dispozițiilor de lege criticate nu își pot adapta conduita în funcție de conținutul lor, deoarece acestea sunt suficient de clare și de previzibile. Curtea a mai reținut că termenul „fraudulos” este adesea folosit în legislația penală, fără să genereze dificultăți de interpretare, legiuitorul urmărind să sancționeze mai aspru comiterea unei fapte de înșelăciune prin mijloace care presupun ele însele acte de rea-credință, de încălcare a legii. Totodată, Codul penal român nu a acceptat așa-numita teorie a unității între infracțiunea-mijloc și infracțiunea-scop în reglementarea infracțiunii de înșelăciune, însușindu-și principiul că, dacă mijlocul fraudulos folosit pentru inducerea sau menținerea în eroare a păgubitului constituie prin el însuși infracțiune, această infracțiune trebuie să fie reținută în concurs cu înșelăciunea calificată, fiind considerate o pluralitate de infracțiuni și pedepsite ca atare.
Curtea a reținut că această opțiune a legiuitorului nu este contrară Constituției și Convenției. Așa cum s-a menționat anterior, varianta agravată a infracțiunii de înșelăciune se deosebește de varianta-tip numai prin mijloacele prin care a fost săvârșită acțiunea de amăgire, de inducere în eroare a subiectului pasiv și care sunt de natură să asigure mai ușor reușita acestei acțiuni.
Potrivit prevederilor art. 244 alin. (2) fraza a doua din Codul penal, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, atunci există concurs între infracțiunea de înșelăciune varianta agravată și infracțiunea care se referă la mijlocul fraudulos (de exemplu, infracțiunea de folosire de înscrisuri false, prevăzută de art. 323 din Codul penal, uzurparea de calități oficiale, prevăzută de art. 258 din Codul penal, sau infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități, prevăzută de art. 348 din Codul penal). Curtea de la Strasbourg a statuat, în cazul concursului ideal tipic de infracțiuni, că acesta se caracterizează prin aceea că faptul unic se descompune în două infracțiuni distincte. Într-o astfel de situație, nu este încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, deoarece acesta interzice ca o persoană să fie judecată de două ori pentru aceeași infracțiune, în timp ce, în cadrul concursului ideal de infracțiuni, același fapt comportă o analiză în cadrul a două infracțiuni distincte (Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Oliveira împotriva Elveției, paragrafele 26—27).
În același sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 676 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1115 din 28 decembrie 2018.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 244 alin. (2) din Codul penal, pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, inclusiv referitor la dispozițiile art. 244 alin. (1) din Codul penal cu privire la care nu au fost formulate critici distincte.
