În Mon.Of. PARTEA I, Nr. 373/19.IV.2024 a fost publicată Decizia Nr.615 din 21 noiembrie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia” prin care CCR a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor anterior menționate.
Prin Încheierea din 16 aprilie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.202/233/2020/a1.4, Tribunalul Galați — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Alexandru Nelu Șerban cu ocazia soluționării contestației formulate de parchet împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la judecătorie prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar față de autorul excepției, trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal și viol.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că, prin analiza criteriilor prevăzute de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, care privesc „evaluarea gravității faptei”, respectiv „modul și circumstanțele de producere a faptei”, de către judecător, în faza camerei preliminare, cu ocazia verificării legalității și temeiniciei unor măsuri preventive, se ajunge la o poziționare a judecătorului de partea acuzării, obligându-l, astfel, să nu mai fie imparțial la momentul soluționării fondului cauzei. De asemenea, susține că evaluarea gravității faptei este un proces intelectiv ce trebuie să aibă loc la momentul individualizării pedepsei, nicidecum la momentul prelungirii unei măsuri preventive.
Tribunalul Galați — Secția penală apreciază că cele două criterii indicate în cuprinsul dispozițiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în vederea evaluării stării de pericol pentru ordinea publică, întrunesc exigențele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării prezumției de nevinovăție. Reține, în acest sens, că starea de pericol pentru ordinea publică nu poate fi evaluată doar la nivel abstract, în raport cu natura infracțiunii și limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, ci trebuie analizată in concreto, în funcție de circumstanțele concrete ale săvârșirii faptei și de circumstanțele personale ale inculpatului. În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în această etapă procesuală, analiza efectuată de judecător descrie un stadiu al suspiciunii, iar nu o constatare a vinovăției. Arată că elementele de fapt și de drept ce trebuie examinate și analizate în cazul măsurilor preventive nu sunt aceleași cu cele care trebuie examinate și care fundamentează faptele și vinovăția inculpatului în urma cercetării judecătorești și care constituie obiect al judecății. Reține că, în cazul măsurii arestării preventive, se examinează probele care justifică suspiciunea rezonabilă de comitere a faptelor reglementate de legea penală, precum și incidența cazurilor de arestare preventivă prevăzute de art. 223 din Codul de procedură penală, care nu înfrâng prezumția de nevinovăție. Concilierea dintre existența și aplicarea măsurilor preventive privative de libertate și recunoașterea și prezența perpetuă a prezumției de nevinovăție pe tot parcursul procesului penal se realizează prin observarea dinamicii acesteia din urmă, a modului în care, dintr-o noțiune abstractă cu valoare de garanție a drepturilor fundamentale ale individului, aceasta capătă substanță pe măsura derulării procesului penal.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală. Prin notele scrise, autorul excepției de neconstituționalitate formulează critici de neconstituționalitate cu referire la sintagmele „evaluarea gravității faptei”, respectiv „modul și circumstanțele de producere a faptei”. Prin urmare, Curtea reține ca obiect al excepției de constituționalitate dispozițiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia”. În cauză, instanța de judecată a aplicat norma de drept procedural prevăzută de art. 223 alin. (2), în forma în vigoare la data sesizării Curții Constituționale, astfel cum a fost modificată de art. 29 pct. 1 din capitolul VI al Legii nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 2 martie 2018. Având însă în vedere criticile de neconstituționalitate, ce privesc doar sintagma „evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia”, care se regăsea în forma inițială a normei procesual penale la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, și care nu a fost modificată prin intervențiile legislative succesive ulterioare, Curtea se va pronunța asupra soluției legislative cuprinse în dispozițiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea în vigoare la data soluționării prezentei excepții de neconstituționalitate. Prin urmare, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin art. VIII pct. 7 din Legea nr. 219/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr. 104/2008 privind prevenirea și combaterea producerii și traficului ilicit de substanțe dopante cu grad mare de risc, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 28 iulie 2021. Textul de lege are următorul cuprins: „(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă, din probe, rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune […] și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.”
În susținerea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia invocă atât dispozițiile constituționale ale art. 11 alin. (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție și ale art. 124 alin. (2) și (3) privind înfăptuirea justiției, cât și prevederile art. 6 paragrafele 1 și 2 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că măsurile preventive sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra scopului acestuia. Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, așadar, libertății individuale, atât legislația națională (Codul de procedură penală și art. 23 din Constituție), cât și cea europeană (art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) au instituit o serie de garanții procesuale care să prevină abuzul și arbitrarul în luarea, menținerea, prelungirea și confirmarea acestor garanții transpuse în numeroase condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ. De altfel, legea procesual penală în vigoare prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege” [art. 9 alin. (2)].
Scopul și condițiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate prin dispozițiile art. 202 din Codul de procedură penală care sunt aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se instituie, condițiile specifice de luare a fiecărei măsuri și procedura de urmat, conținutul și efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secțiunile a 2-a (Reținerea), a 3-a (Controlul judiciar), a 4-a (Controlul judiciar pe cauțiune), a 5-a (Arestul la domiciliu) și a 6-a (Arestarea preventivă) ale capitolului privind măsurile preventive. Totodată, noul Cod de procedură penală stabilește obligația organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiții generale: să existe probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune [art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporțională cu gravitatea acuzației [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] — condiția necesității măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiția caracterului excepțional al acestora [art. 9 alin. (2)] — și să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menținerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
De asemenea, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Așadar, luarea măsurilor preventive este condiționată de existența cel puțin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. Totodată, existența unuia dintre scopurile menționate se impune să fie verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât și atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menținerea unei astfel de măsuri. Prin scopul măsurii preventive se înțelege ce pericol anume trebuie să fie preîntâmpinat sau înlăturat, organul judiciar având obligația să aleagă măsura potrivită și suficientă pentru atingerea acelui scop.
Cu privire la măsura arestării preventive, Curtea reține că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 decembrie 1979, pronunțată în Cauza Schiesser împotriva Elveției, paragraful 31, s-a statuat că magistratul (împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare) care soluționează cauze privind persoane arestate sau deținute preventiv, la care se referă dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenție, trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv: (i) independența față de executiv și de părți; (ii) o exigență de procedură, respectiv magistratul să asculte personal persoana adusă în fața sa; și (iii) o exigență de fond, și anume competența de a examina circumstanțele ce impun sau nu detenția și pe aceea de a se pronunța, pe criterii juridice, cu privire la existența rațiunilor care justifică arestarea, iar, în absența lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate. Deși paragraful 3 al art. 5 din Convenție folosește două noțiuni, respectiv „judecător” și „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare”, în economia textului aceștia au aceleași atribuții, aceeași competență, respectiv controlul judiciar, exercitat „de îndată” asupra arestării sau deținerii unei persoane, în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. c), și, astfel, asigurarea înlăturării arbitrarului cu privire la punerea în valoare a dreptului fundamental la libertate și siguranță apărat de Convenție.
17. Cât privește prima condiție, respectiv independența față de executiv și de părți, instanța de la Strasbourg a stabilit că independența și imparțialitatea magistratului în faza de urmărire penală se apreciază în funcție de competența acestuia. În dreptul intern, competența judecătorului de drepturi și libertăți este reglementată în art. 53 din Codul de procedură penală, care stabilește că acesta este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind, printre altele, măsurile preventive. Totodată, Curtea reține că, potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, în faza de urmărire penală, este separată de celelalte funcții judiciare și, totodată, este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispunând judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens. De asemenea, potrivit art. 203 alin. (3) din același cod, măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. d) și e) pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, iar, cât privește măsura arestării preventive, aceasta poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, doar la propunerea motivată a procurorului de caz, propunere care se înaintează spre competentă soluționare judecătorului de drepturi și libertăți de la una dintre următoarele instanțe: instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță; instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de reținere; instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii; instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea [art. 224 alin. (2) din Codul de procedură penală]. De altfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție, „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.
18. Cât privește cea de-a doua condiție stabilită, de asemenea, pe cale jurisprudențială, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 5 paragraful 3 din Convenție, respectiv aceea ca magistratul să asculte personal persoana adusă în fața sa, Curtea observă că aceasta este reglementată în dreptul intern prin normele procesual penale ale art. 225 alin. (4), (7) și (8), care stabilesc că soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în fața judecătorului. Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent în legătură cu fapta de care este acuzat și cu motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, iar înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
În ceea ce privește a treia condiție pe care judecătorul trebuie să o îndeplinească, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv competența să examineze circumstanțele care impun sau nu detenția și să se pronunțe, pe criterii juridice, cu privire la existența rațiunilor care justifică arestarea, iar, în absența lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate, Curtea constată că art. 223 din Codul de procedură penală, care stabilește condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, prevede faptul că această măsură privativă de libertate poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre situațiile prevăzute la lit. a)—d) ale alin. (1) al art. 223 din același cod. Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit una dintre infracțiunile enumerate la alin. (2) al art. 223 din Codul de procedură penală pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, cumulativ cu condiția ca, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, să se constate că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Toate aceste condiții prevăzute de normele procesual penale sunt apreciate de către judecătorul de drepturi și libertăți, care, potrivit art. 226 și 227 din Codul de procedură penală, poate admite propunerea procurorului și dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, ori poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reținut. În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță sau, după caz, de la instanța ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă (art. 230 din Codul de procedură penală), iar, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală.
20. Analizând ultima condiție menționată, judecătorul reține că există „pericol pentru ordinea publică” atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de conviețuire socială, vizând toate valorile sociale ocrotite prin normele legii penale în vigoare, ca urmare a unei reacții declanșate de faptă sau ca urmare a unei activități ulterioare a infractorului. Criteriile necesare pentru a se putea reține existența/inexistența „stării de pericol pentru ordinea publică” sunt reglementate expres de dispozițiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală și constau, astfel cum Curtea a reținut anterior, în gravitatea faptei, modul și circumstanțele de comitere a acesteia, anturajul și mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale și alte împrejurări referitoare la persoana inculpatului. Aplicând aceste criterii la situația de fapt din cauza penală, judecătorul reține gravitatea faptelor de care sunt acuzați inculpații, pe care o deduce, de asemenea, din natura infracțiunii. Curtea constată că sintagma „pericol pentru ordinea publică” desemnează o stare de fapt, și nu un fapt, ce ar putea periclita în viitor relațiile sociale referitoare la suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, la persoană, drepturile și libertățile acesteia, la proprietate (detenția și posesia bunurilor mobile și imobile), precum și întreaga ordine de drept. În ceea ce privește circumstanțele reale ale săvârșirii faptelor, judecătorul va reține, din probatoriul administrat, dacă rezultă suficiente elemente de fapt pentru a putea presupune că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa. Inculpatul nu este considerat vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, ci se constată numai că există probe cu privire la suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfășurarea normală a procesului penal, astfel cum prevede și art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Având în vedere cele expuse, Curtea constată că normele procesual penale ce reglementează scopul și condițiile generale de aplicare a măsurilor preventive, respectiv condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, cât privește sintagma „evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia”, sunt în deplin acord cu dispozițiile constituționale invocate de autor. De altfel, normele constituționale ale art. 23 alin. (9) și (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune, astfel cum s-a dispus în cauză.
Totodată, cu privire la prelungirea arestării preventive, Curtea reține jurisprudența instanței de la Strasbourg potrivit căreia instanțele care se pronunță cu privire la posibilitatea menținerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete care sunt în măsură să confirme existența necesității acestei măsuri (Hotărârea din 8 iunie 1995, pronunțată în Cauza Mansur împotriva Turciei, paragrafele 55—56). De asemenea, prin Hotărârea din 7 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Tiron împotriva României, paragraful 38, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Smirnova împotriva Rusiei, paragraful 61, instanța europeană a statuat asupra necesității de a identifica indicii concrete care să justifice necesitatea menținerii privării de libertate, indicii care fac ca interesul public să prevaleze asupra prezumției de nevinovăție a inculpatului și a dreptului fundamental la libertatea individuală a celui arestat. Astfel, Curtea europeană a reamintit că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Hotărârea din 6 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza Patsuria împotriva Georgiei, paragraful 62) și că acesta trebuie examinat în fiecare caz, ținând seama de condițiile concrete.
