În situația în care instanțele de judecată care au soluționat fondul unei cauze au stabilit, definitiv, aplicabilitatea dispozițiilor Codului penal din 1969, ca lege penală mai favorabilă, acest aspect nu mai poate face obiectul unei reevaluări din prisma cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. Așadar, stabilirea legii penale mai favorabile privind, inclusiv, modalitatea de calcul a termenelor prescripției răspunderii penale, ulterior condamnării definitive, excede analizei care se poate realiza în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, aspect ce rezultă și din considerentele deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Prin decizia penală nr. x din 13 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în dosarul nr. x/2/2016, printre altele, s-a dispus:
– în baza art. 254 alin. (1) din Vechiul Cod penal cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită şi îi aplică pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art.64 lit. a), b), c) din Vechiul Cod penal pe o durată de 5 ani.
A interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzut de art. 64 lit. a), b), c) din Vechiul Cod penal.
-în baza art. de art. 29 lit. (a) din Legea nr.656/2002 a condamnat pe inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de spălare de bani şi a dispus aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzută de art.64 lit. a), b), c) din Vechiul Cod penal pe o durată de 5 ani.
A interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzut de art.64 lit. a), b), c) din Vechiul Cod penal.
În baza art.33 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (3) din Vechiul Cod penal a contopit pedepsele stabilite inculpatului A în pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) din Vechiul Cod penal.
În baza art.861din Vechiul Cod penal, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului A pe durata unui termen de încercare de 8 ani, stabilit în condiţiile art.862 din Codul penal 1969.
Împotriva acestei decizii, inculpatul A a formulat contestație în anulare, solicitând desfiinţarea hotărârii nr. x pronunţată la data de 13 aprilie 2021 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi rejudecarea apelului.
În esență, a arătat că atât în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, cât şi infracţiunea de spălare a banilor, decizia penală atacată a fost dată cu încălcarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018, nr. 1092/2012, nr. 1470/2011.
Astfel, contestatorul a susținut că instituţia prescripţiei răspunderii penale aparţine în integralitate dreptului penal material şi intră în sfera aplicării legii penale mai favorabile.
În concluzie, a apreciat că se poate susţine că efectele împlinirii termenului de prescripţie aparţin dreptului material, dar întreruperea curgerii termenului aparţine dreptului procesual.
În materia prescripţiei răspunderii penale, legea penală mai favorabilă este cea cuprinsă între data 09.08.2018 (data la care a expirat termenul de 45 de zile în care legiuitorul era obligat să intervină ca urmare a Deciziei nr. 297/2018) şi 30.05.2022 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor OUG nr. 71/2022).
Astfel, având în vedere că legea penală mai favorabilă se aplică în mod global, rezultă existenţa unui interval de aproximativ 3 ani şi 10 luni în care ansamblul normativ nu a permis întreruperea curgerii termenelor de prescripţie.
A menţionat, de asemenea, că jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă în sensul că deciziile se aplică în cauzele pendinte, adică cele în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă. Drept urmare, Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale trebuia aplicată inclusiv în cauza în care a fost condamnat.
În acest sens, a apreciat că decizia penală atacată a fost dispusă luând în considerare un caracter interpretativ eronat al Deciziei nr. 297/2018. Astfel, completul care a judecat apelul a considerat că în speţă: i) a operat întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi ii) este aplicabilă instituţia termenului special de prescripţie a răspunderii penale.
A mai arătat că atât în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, cât şi în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor, hotărârea instanţei de apel este rezultatul creării unei lex tertia.
Astfel cum s-a statuat de către Curtea Constituţională în cadrul Deciziei nr.265/2014, „lex tertia apare atunci când sunt preluate condiţiile de existenţă ale unei instituţii dintr-o lege, iar efectele aceleiaşi instituţii sunt preluate dintr-o altă lege, respectiv atunci când sunt combinate dispoziţii de favoare din legi diferite in cadrul aceleiaşi instituţii juridice”.
Or, a considera că, în ciuda fondului legislativ existent începând cu Decizia nr. 297/2018, aşa-zisa întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, din data de 16.02.2016, continuă să producă efecte echivalează cu încălcarea directă a dispoziţiilor şi considerentelor Deciziei nr. 265/2014 Curţii Constituţionale, cu consecinţa creării unei lex tertia.
Așadar, în opinia contestatorului, nu se poate aprecia că, în ansamblul său, din tot intervalul de timp existent, cel mai favorabil moment pentru acesta ar fi fost data de 16.02.2016. La acel moment, legea penală conţinea cauze de întrerupere a termenului şi, pe cale de consecinţă, conţinea posibilitatea prelungirii termenului până la împlinirea prescripţiei speciale însă legea ulterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu conţine o astfel de posibilitate.
Examinând contestația în anulare formulată de A împotriva deciziei penale nr.x din 13 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, pronunţate în dosarul nr. x/2/2016, în baza actelor şi lucrărilor dosarului şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Apărarea a susținut că, în raport de dispozițiile art. 154 din Noul Cod penal și de data comiterii ultimului act material, termenul de prescripție generală a răspunderii penale s-a împlinit.
A arătat că atât timp cât la momentul soluţionării apelului, Decizia nr. 297/2018 pronunţată de Curtea Constituțională era publicată în Monitorul Oficial al României, în conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr.47/19923 şi prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României, având în vedere şi paragraful nr. 73 din Decizia nr. 358/2022 pronunţată de Curtea Constituțională, instanţa de control judiciar trebuia să verifice, în acord cu prevederile art. 5 din Codul penal, incidența prescripției răspunderii penale. Având în vedere paragraful nr. 40-41 din Decizia nr. 265/2014 pronunţată de Curtea Constituțională, constatând existența unei succesiuni de legi pe parcursul judecării cauzei, instanţa de apel era obligată să procedeze la evaluarea globală a legilor comparate, aplicând retroactiv noua reglementare, care, în mod evident, era mai favorabilă contestatorului A, întrucât nu mai instituia niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale şi ar fi produs consecinţa încetării procesului penal împotriva sa.
De asemenea, a precizat că atât în cazul infracţiunii de luare de mită, cât şi în situaţia celei de spălare de bani, termenul general al prescripției răspunderii penale se împlinise anterior emiterii ordonanței de extindere a urmăririi penale din 16 februarie 2016. Susținerile apărării sunt nefondate.
Astfel, cadrul legal de aplicare a legii noi, mai favorabile, cazurilor definitiv judecate sub legea veche este descris de art. 6 C.pen. și nu poate fi extins la criterii neprevăzute de lege. Odată stabilită prin decizia instanţei de apel legea incidentă, aceeaşi lege va guverna şi prescripţia răspunderii penale. Deci, în contestaţie în anulare, în situaţia indicată de apărare ca fiind cea în care inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal instanţele nu pot schimba legea stabilită de instanţa de apel ca fiind incidentă raportului juridic, iar examinarea legalităţii hotărârii este analizată doar în raport de acea lege.
a) Decizia nr.67/2022 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală face referire la art.5 C.pen. şi nu face referire la art.6 C.pen., incident în cauza de față. Decizia se referă explicit la faptul că Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal.
b) retroactivitatea legii penale noi, mai favorabile, în situația cauzelor definitiv judecate este posibilă doar în condițiile art.6 C.pen., care permite, pentru stabilirea caracterului mai favorabil al legii noi, doar compararea pedepsei aplicate de instanța în baza legii vechi și pedepsei prevăzute de legea nouă și nu analiza termenului de prescripție a răspunderii penale;
c) Jurisprudența anterioară a CCR stabileşte în mod explicit faptul că aplicarea legii mai favorabile se face în mod global, ceea ce atrage aplicarea regulilor cursului prescripţiei conform legii deja stabilită prin hotărârea definitivă ce face obiectul contestaţiei în anulare. Incidenţa unei legi noi în cauzele definitiv judecate apare ca fiind legală doar în condiţiile art.6 C.pen, deci doar atunci când sancţiunea prevăzută de legea nouă apare ca fiind mai favorabilă prin natura sa ori dacă maximul prevăzut de legea nouă este mai mic decât sancţiunea efectiv stabilită. Criteriul prescripţiei răspunderii penale nu este prevăzut de art.6 C.pen, astfel că nu poate fi analizat în cazul faptelor definitiv judecate.
d) Odată stabilită, printr-o hotărâre definitivă, legea incidentă într-o cauză, intervenţia ulterioară a unei instanţe de judecată în căi extraordinare de atac nu poate schimba, dat fiind caracterul definitiv al hotărârii analizate conform art.5 C.pen., legea stabilită ca fiind aplicabilă şi intrată în autoritate de lucru judecat. Legea nu prevede nicio situaţie în care este permisă înlăturarea caracterului definitiv al hotărârii definitive pentru a fi schimbată legea deja aplicată raportului juridic. Legea permite doar înlăturarea caracterului definitiv atunci când, în conformitate cu legea stabilită ca incidentă, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit fără ca instanţa de apel să fi observat efectele sale, deci atunci când aşa cum prevede cazul de contestaţie în anulare, la data condamnării existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
Conform legii, art. 426 lit. b) C.proc.pen şi art. 6 C.pen., nici un fapt juridic ulterior condamnării nu produce efecte asupra prescripţiei răspunderii penale.
Cadrul legal în care sunt judecate criticile de față este circumscris contestației în anulare. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestația în anulare este o cale de atac de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părților sau persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanța de judecată.
Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestației în anulare se urmărește, pe de o parte, respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanța de judecată).
Potrivit dispoziţiilor art. 426 din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare se declară împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri(…); b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; (…).
Se constată că prin cererea formulată de A întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală,s-a solicitat admiterea contestației în anulare și, pe cale de consecință, încetarea procesului penal, constând în aceea că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală privind intervenirea prescripției răspunderii penale.
Cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală presupune o error in procedendo, constând în eroarea procedurală a instanței de a se pronunța cu privire la o cauză de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e-h, j din Codul de procedură penală pentru care existau probe în cauză. Nu este permisă anularea caracterului definitiv al deciziei în considerarea unor fapte juridice noi, ci doar în considerarea faptelor juridice existente la data deciziei de condamnare, ale căror efecte nu au fost observate de instanţa de apel.
În speţă, Înalta Curte constată că atât instanța de fond cât și instanța de apel au stabilit Codul penal din 1969 ca lege aplicabilă raportului juridic dedus judecății. Aplicarea textelor de lege susținute de apărare ar fi fost posibilă doar în condițiile jurisprudenței Curții Constituționale a României, deci doar dacă instanțele ar fi stabilit Codul penal intrat în vigoare la 01 februarie 2014 ca legea incidentă raportului juridic dedus judecății, și nu în condițiile Codului penal din 1969, cum este cazul situației juridice din dosarul de față.
Prin decizia penală contestată, s-a dispus recalificarea faptelor pentru care contestatorul a fost trimis în judecată din infracţiunile de luare de mită, prevăzut de art.289 alin. (1) din Codul penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 şi spălare de bani prevăzut de art. 29 lit.(a) din Legea nr.656/2002 cu aplicarea art.38 alin. (1) din Codul penal în infracţiunea de luare de mită prevăzut de art.254 alin. (1) din Vechiul Cod penal cu aplicarea art.6 din Legea nr.78/2000 şi spălare de bani prevăzut de art.29 lit. a) din Legea nr.656/2002 toate cu aplicarea art.5 din Codul penal şi art.33, art.34 din Vechiul Cod penal, aşa cum erau în vigoare la data săvârşirii faptelor.
S-a dispus condamnarea contestatorului A, în baza art.254 alin. (1) din Vechiul Cod penal cu aplicarea art.6 din Legea nr.78/2000 la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită, iar în baza art.29 lit. a) din Legea nr.656/2002 la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de spălare de bani.
Sub aspectul legii penale mai favorabile, faţă de inculpatul A, Înalta Curte a reţinut în cuprinsul deciziei penale contestate că aceasta este Vechiul Cod penal şi legile speciale aşa cum erau în vigoare la data săvârşirii faptelor având în vedere pe de o parte, tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, cel prevăzut de legea nouă fiind unul mult mai sever, prin impunerea unui spor obligatoriu la pedeapsa cea mai grea, de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite pentru infracţiuni concurente, iar pe de altă parte, modalitatea de executare, dispoziţiile legii vechi sunt mai favorabile, atât în ce priveşte suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de art.81 şi următoarele din Codul penal 1969, cât şi a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în condiţiile art.861 şi următoarele din Codul penal 1969, ţinând seama de sfera obligaţiilor impuse condamnaţilor (prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii este prevăzută doar în legea nouă) şi de efectele suspendării (reabilitarea de drept nu mai esteprevăzută de legea nouă).
Instanța de apel a stabilit că legea penală mai favorabilă este reprezentată de Codul penal din 1969, prescripția răspunderii penale fiind reglementată în art. 122-124 din acest act normativ. În cauză fiind întrerupt termenul general al prescripţiei răspunderii penale prin acte care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului (potrivit art. 122 C.pen. din 1969), şi începând să curgă un nou termen de prescripţie (conform art. 123 alin. (2) C.pen. din 1969), nu se ia în calcul termenul general de prescripţie, ci se calculează termenul de prescripţie specială a răspunderii penale care, în conformitate cu art. 124 C.pen. din 1969, este de 20 ani atât pentru infracțiunea de luare de mită, cât și pentru infracțiunea de spălare a banilor şi nu s-a împlinit înainte de pronunţarea deciziei instanţei de apel, în legătură cu niciuna dintre infracţiunile pentru care a fost condamnat contestatorul.
Contrar susţinerilor apărării, art. 154 din Noul Cod penal nu este incident în speță, în realitate, apărarea formulând critici cu privire la stabilirea legii penale mai favorabile, ceea ce excede analizei care se poate realiza în calea extraordinară de atac a contestației în anulare. Stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), şi nu poate face obiectul cenzurii în contestaţie în anulare, întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din Codul procedură penală. Revine, aşadar, fiecărei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu a dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Raționamentul apărării este infirmat prin Decizia nr. 67/25.10.2022 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care prevede că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal. și deci exclude aplicarea art.6 C.pen., specific intervenirii legii penale noi în situația cauzelor definitiv judecate (care fac obiectul unei contestații în anulare), cât și de decizia Curții Constituționale a României nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), care se referă la modul de reglementare a cursului prescripției penale în Codul penal intrat în vigoare la 01 februarie 2014 stabilind că standardul constituțional era respecta de Codul penal din 1969, incident în cauză [paragraful 72 (…)Astfel, (…) Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte(…)]. .
Aşadar, în cauză, aşa cum s-a menţionat mai sus, instanţa de apel, stabilind ca lege penală incidentă legea veche, a calculat termenele conform dispoziţiilor Codului penal din 1969, iar această chestiune care nu poate forma obiectul cenzurii pe calea contestaţiei în anulare, după cum s-a subliniat în cele ce preced.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulate de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. x din 13 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în dosarul nr. x/2/2016.
