Zilele prevăzute, ca măsură compensatorie, în dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, care se consideră executate în cazul cazării persoanei condamnate în condiţii necorespunzătoare, intră în sfera noţiunii de „cauză de micşorare a pedepsei” în sensul dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. şi pot fi acordate, pe calea contestaţiei la executare, persoanei condamnate liberate condiţionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 nefiind aplicabile exclusiv persoanei condamnate aflate în executarea pedepsei privative de libertate.
Prin sentinţa nr. 139 din 21 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare invocată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti.
S-a admis, în parte, contestaţia la executare formulată de către contestatorul A.
În baza art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 551 din Legea nr. 254/2013, s-a constatat un număr de 204 zile închisoare ca fiind suplimentar executate zilelor deja efectiv executate din pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare, stabilită condamnatului prin sentinţa penală nr. 109 din 21 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, zile suplimentare calculate aferente perioadei de 1.031 zile în care condamnatul A. a fost cazat în condiţii necorespunzătoare în centre de deţinere sau reţinere şi arestare preventivă.
A fost respinsă în rest, ca nefondată, contestaţia la executare, în ceea ce priveşte petitul contestatorului A. de a se anula mandatul de executare a pedepsei emis în baza sentinţei penale nr. 109 din 21 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi de a se emite un nou mandat de executare a pedepsei.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că la data de 16 octombrie 2018 a fost înregistrată contestaţia la executare formulată de condamnatul A. – liberat condiţionat din executarea unor pedepse contopite prin sentinţa penală nr. 109 din 21 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
Condamnatul A. a fost liberat condiţionat potrivit deciziei penale nr. 209 din 3 mai 2017 a Tribunalului Prahova.
Astfel, condamnatul a fost pus în libertate după executarea unui număr efectiv de 1.063 de zile din cele 1.705 zile de închisoare stabilite prin sentinţa penală nr. 109 din 21 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, la care s-a adăugat un număr de 107 zile – perioadă considerată ca executată urmare a muncii prestate, rezultând un total de 1.170 de zile considerate ca fiind executate.
Prin contestaţia la executare formulată, condamnatul a solicitat, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 551 din Legea nr. 254/2013, să se constate efectiv executate din pedeapsă, suplimentar, un număr de 204 zile închisoare aferente perioadei în care condamnatul A. a fost cazat, în condiţii necorespunzătoare în centre de deţinere sau reţinere şi arestare preventivă, un număr de 1.031 zile închisoare.
Curtea de apel a constatat că recalcularea ar putea avea incidenţă atât în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor referitoare la revocarea beneficiului liberării condiţionate, a dispoziţiilor referitoare la eventuala stare de recidivă postcondamnatorie sau postexecutorie, dar şi a dispoziţiilor privitoare la calcularea termenului de reabilitare, acesta din urmă fiind motivul invocat de către contestator.
Apreciind că este vorba de un caz de micşorare a pedepsei (termenul de reabilitare fiind prin natura sa o perioadă în care condamnatul suportă efecte ale răspunderii penale angajate în virtutea unei hotărâri penale emise de către o instanţă independentă, care se supune numai legii), contestaţia la executare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Instanţa a constatat că prin Legea nr. 169/2017 a fost modificată Legea nr. 254/2013 care reglementează executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Potrivit art. 551 din Legea nr. 254/2013, modificată, la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată, perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare calculându-se începând cu 24 iulie 2012.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii, curtea de apel a constatat, din Expunerea de motive a Legii nr. 169/2017, că intenţia legiuitorului a urmărit două deziderate: reducerea suprapopulării din penitenciare şi compensarea vătămării drepturilor ce rezultă din acest aspect.
În procesul decizional, proiectul de act normativ a suferit modificări substanţiale, astfel că măsura compensatorie (pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată) s-a transpus ca pedeapsă efectiv executată.
Mai mult, Legea nr. 169/2017 nu a restrâns sfera de aplicare a sa numai la persoanele condamnate care se află în penitenciar, dând astfel posibilitatea să beneficieze de măsura compensatorie şi condamnaţilor care au executat parte din pedeapsă în condiţii necorespunzătoare şi care au fost liberaţi condiţionat.
Curtea de apel a apreciat, raportat la forma actuală a Legii nr. 169/2017, că nu există niciun argument juridic pentru care să se instituie o diferenţă de tratament între condamnatul care se află încă în penitenciar şi cel care a executat parte din pedeapsă în spaţii neconforme, dar a fost liberat condiţionat, iar termenul la care se consideră executată pedeapsa nu s-a împlinit.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale analizează frecvent respectarea exigenţelor constituţionale consacrate de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”
În decizii mai vechi, instanţa de contencios constituţional a reţinut că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).
De asemenea, potrivit jurisprudenţei recente a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraf 55).
Drept consecinţă, a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare invocată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti.
Din actele dosarului şi relaţiile comunicate de către administraţiile locului de deţinere, condamnatul A. a fost cazat în condiţii necorespunzătoare în centre de deţinere sau reţinere şi arestare preventivă un număr de 1.031 zile închisoare, din cele total executate efectiv de 1.063 de zile, potrivit art. 551 din Legea nr. 254/2013.
Raportat la condiţiile prevăzute în art. 551 alin. (1) şi alin. (5) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 254/2013, curtea de apel a constatat efectiv executate din pedeapsă un număr suplimentar de 204 zile închisoare.
În ceea ce priveşte solicitarea condamnatului contestator de a se anula mandatul de executare a pedepsei emis în baza sentinţei penale nr. 109 din 21 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, curtea de apel a constatat, în acord cu poziţia manifestată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, că această cerere este nefondată, nesubzistând niciun motiv pentru care să se emită un nou mandat de executare a pedepsei, dat fiind faptul că nu s-a invocat şi nici nu se desprinde vreun motiv de nelegalitate la momentul emiterii celui din urmă mandat de executare, respectiv cel emis în baza sentinţei penale nr. 109 din 21 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
Mai mult, contestatorul a fost liberat de sub puterea mandatului de executare a pedepsei a cărui anulare o cere.
Împotriva sentinţei nr. 139 din 21 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a formulat contestaţie de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, solicitându-se admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei contestate, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea contestaţiei la executare formulată de condamnatul A., ca inadmisibilă.
În motivarea contestaţiei, se argumentează că hotărârea primei instanţe este nelegală dat fiind că beneficiul instituit de legea menţionată se aplică doar persoanelor ce se află în executarea unei pedepse privative de libertate; or, în cauză, contestatorul nu se mai află în executarea pedepsei privative de libertate din data de 3 mai 2017 – dată la care a fost liberat condiţionat, cu mult înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 (publicată în M. Of. nr. 571 din 18 iulie 2017).
Analizând contestaţia, raportat la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aceasta este nefondată, hotărârea primei instanţe fiind legală, pentru următoarele considerente:
Conform art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face „când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.”
La data de 16 octombrie 2018, pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., condamnatul A. a solicitat aplicarea art. 551 din Legea nr. 254/2013, în sensul de a se constata efectiv executate din pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 8 luni închisoare (1.705 zile) suplimentar un număr de 204 zile aferente perioadei de 1.031 zile închisoare în care acesta a fost cazat în condiţii necorespunzătoare în centre de deţinere sau reţinere şi arestare preventivă, iar zilele astfel câştigate să fie avute în vedere la recalcularea restului rămas neexecutat din totalul pedepsei aplicate.
În momentul formulării acestei solicitări, condamnatul A. nu se mai afla în executarea pedepsei privative de libertate, fiind liberat condiţionat prin decizia penală nr. 209 din 3 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, introduse prin Legea nr. 169/2017, reglementează o măsură compensatorie în favoarea persoanelor care au executat pedepse ori măsuri preventive privative de libertate în condiţii necorespunzătoare, prin cazarea în centre de detenţie ori de reţinere şi arestare preventivă lipsite de condiţiile impuse de standardele europene.
În esenţă, această măsură presupune considerarea ca executate, suplimentar, a 6 zile din pedeapsa aplicată pentru fiecare 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare începând cu 24 iulie 2012, cu consecinţe asupra cuantumului pedepsei executate efectiv şi, implicit, asupra restului de pedeapsă rămas neexecutat, în ipoteza liberării condiţionate.
În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 7/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a reţinut că, „aplicând dispoziţiile art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, instanţa de judecată trebuie să recalculeze partea efectiv executată din durata pedepsei închisorii, considerând executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare începând cu 24 iulie 2012.
Pe baza recalculării, instanţa de judecată determină partea considerată ca executată prin acordarea măsurii compensatorii şi reduce în mod corespunzător durata restului rămas neexecutat din pedeapsa închisorii.”
Deşi situaţia analizată prin decizia menţionată priveşte determinarea restului rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară în vederea aplicării tratamentului sancţionator în caz de recidivă postcondamnatorie, ceea ce presupune, ca situaţie premisă, existenţa unui proces penal pendinte, considerentele deciziei sunt aplicabile şi în situaţia în care se pune doar problema recalculării părţii executate efectiv din pedeapsa aplicată cu consecinţa modificării restului de pedeapsă rămas neexecutat, în ipoteza liberării condiţionate.
În acelaşi sens, respectiv că măsura compensatorie are ca efect reducerea corespunzătoare a duratei restului rămas neexecutat din pedeapsa închisorii în cazul persoanelor deja liberate condiţionat la momentul intrării în vigoare a legii, sunt şi considerentele Deciziei nr. 15/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că, „în interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi (5) C. pen., prin pedeapsa executată sau considerată ca executată, ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013.”
În contextul celor expuse, contrar concluziilor reprezentantului Ministerului Public în sensul inadmisibilităţii contestaţiei la executare formulată de către condamnatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în cauză, recalcularea perioadei executate efectiv din pedeapsa din executarea căreia condamnatul a fost liberat condiţionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, ca urmare a considerării ca executate suplimentar a unui număr de 204 zile închisoare, are ca efect reducerea restului rămas neexecutat din pedeapsa rezultantă, ipoteză care intră în sfera noţiunii de „cauză de micşorare a pedepsei” în sensul dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte susţinerile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, în sensul că beneficiul măsurii compensatorii se aplică doar persoanelor ce se află în executarea unei pedepse privative de libertate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea sunt neîntemeiate, în condiţiile în care legiuitorul nu distinge, în cuprinsul dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, între persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi persoanele liberate condiţionat.
Astfel, din considerentele aceleiaşi Decizii nr. 7/2018, reiese că în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 intră nu doar persoanele aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a acestor dispoziţii legale, care au vocaţia de a beneficia de liberarea condiţionată, ci şi persoanele care au fost liberate condiţionat anterior acestui moment, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, concluzionând că, „în absenţa unui temei legal, persoanele liberate condiţionat anterior momentului intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 nu pot fi excluse din sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, în ipoteza în care sunt incidente dispoziţiile art. 104 alin. (2) C. pen. privitoare la revocarea liberării condiţionate.”
Ca atare, în cauză, pentru identitate de raţionament, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în absenţa unui temei legal, persoanele liberate condiţionat anterior momentului intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 nu pot fi excluse din sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti împotriva sentinţei nr. 139 din 21 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Conform art. III din Legea nr. 240/2019, „prevederile art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenție, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare, potrivit Legii nr. 15/1968 privind Codul penal al României, cu modificările și completările ulterioare, și care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre de detenție, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 și data intrării în vigoare a prezentei legi.”
