Garanția de bună execuție este o sumă de bani pe care executantul o pune la dispoziția beneficiarului în scopul asigurării acestuia de îndeplinirea cantitativă, calitativă și în termenul convenit a lucrărilor contractate.
Aceasta se poate constitui fie prin virament bancar sau printr-un instrument de garantare emis în condițiile legii de o societate bancară sau de o societate de asigurări, care devine anexă la contract, fie prin depunerea la casierie a unor sume în numerar, fie prin rețineri succesive din sumele datorate pentru facturi parțiale.
Chiar și în situația în care garanția de bună execuție se constituie prin reținerea unui procent din prețul datorat, odată constituită, aceasta dobândește caracter autonom prin specificitatea scopului său și, ca atare, restituirea ei nu se poate supune regulilor privind plata prețului pentru lucrările executate, pe care beneficiarul are obligația de a le achita potrivit clauzelor contractuale.
Astfel, în cazul în care voința părților a fost aceea de a stipula o clauză penală cu referire la un anumit tip de încălcare a obligațiilor contractuale, respectiv pentru neplata la termen a lucrărilor executate, extinderea aplicabilității acestei clauze și la ipoteza restituirii cu întârziere a garanției de bună execuție reprezintă o interpretare și o aplicare greșită a legii, contrară dispozițiilor art. 982-984 C. civ. 1864.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 18 august 2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. GmbH Frankfurt – Sucursala Bucureşti, a solicitat emiterea unei ordonanţe de plată prin care să se dispună obligarea pârâtei-debitoare la plata sumei de 953.348.49 lei, reprezentând garanţii reţinute potrivit art. 8, respectiv art. 9.1. din contractele de lucrări nr. 43/2010, respectiv nr. 25/2011, precum și la suportarea cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1014 şi urm. C. proc. civ.
La data de 26 octombrie 2015 reclamanta A. S.R.L. a modificat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei, în baza art. 1350 C. civ., la plata sumelor datorate în temeiul celor două contracte de lucrări, în cuantum total de 5.267.752,89 lei, reprezentând debit principal, penalităţi de întârziere şi garanţie de bună execuţie.
Prin sentinţa din 07.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2015, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. Gmbh – Sucursala Bucureşti, care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 5.267.752,89 lei reprezentând debit principal, garanţie de bună execuţie şi penalităţi, la care se adaugă suma de 64.306 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. GmbH – Sucursala Otopeni, fostă B. Gmbh – Sucursala Bucureşti.
Prin decizia civilă din 24 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată, în parte, sentinţa civilă nr. 7074/07.11.2016 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în sensul obligării pârâtei la plata următoarelor sume: 1.573.764, 32 lei, rest factură de achitat, 1.614.404,97 lei, penalităţi de întârziere aferente facturii, 554.972,56 lei, garanţie de bună execuţie, şi 398.375,53 lei, garanţie de bună execuţie, la care se adaugă cheltuieli de judecată compuse din suma de 8.223,25 lei onorariu de avocat şi suma de 45.020,17 lei taxă judiciară de timbru.
În complet de divergență, în majoritate, pârâta a fost obligată şi la plata penalităţilor de întârziere aferente garanţiilor, în sumă de 350.742, 66 lei, respectiv 251.773,33 lei, la care se adaugă cheltuielile de judecată aferente acestui capăt de cerere, reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 9.630,15 lei, opinia separată fiind în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente garanțiilor de bună execuție. În rest, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii civile, la data de 29 iunie 2020, a formulat recurs pârâta B. GmbH – Sucursala Otopeni.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, la data de 3 iulie 2020. Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.
În cuprinsul cererii de recurs a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a stabilit, cu încălcarea art. 1268 alin. 4 și art. 1269 alin. 1 C. civ., că recurenta trebuie să plătească penalități de întârziere în cuantum de 350.742,66 lei, respectiv 251.773,33 lei, aferente garanției de bună execuție, la care se adaugă cheltuielile de judecată pentru acest capăt de cerere constând în taxă judiciară de timbru în cuantum de 9.630,15 lei.
Recurenta a subliniat faptul că înțelege să critice exclusiv această parte a dispozitivului hotărârii instanţei de apel.Problema de drept supusă analizei, susține recurenta-pârâtă, privește interpretarea corectă a regulilor de drept aplicabile în materie de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1267 C.
civ., referitor la interpretarea sistematică, art. 1268 alin. 4 C. civ. privind interpretarea restrânsă la obiectul contractului, indiferent de caracterul general al termenilor folosiți, și art. 1269 alin. 1 C. civ. privind interpretarea neclarităților în favoarea celui care se obligă, reguli deosebit de importante pentru a interpreta corect clauzele contractuale prevăzute la art. 4, 7 și 8 din contractul nr. 43, respectiv la art. 4, 8 și 9 din contractul nr. 25, încheiate de părți.
Prin decizia recurată a fost încălcat art. 1267 C. civ., în sensul în care au fost conferite anumite efecte juridice unei clauze contractuale în contradicție cu conținutul concret al acesteia, dar și prin raportare la clauzele relevante. Concret, în condițiile în care există două clauze în cele două contracte, care reglementează separat plata prețului și restituirea garanției de bună execuție, iar clauza penală stipulată printr-o clauză contractuală separată face trimitere expresă exclusiv la clauza privind plata prețului, este greșită și contrară voinței părților stabilirea penalităților de întârziere aferente garanției de bună execuție.
Reținerea de către instanța de apel a faptului că garanția de bună execuție ar reprezenta tot o parte a prețului este greșită din moment ce clauza privind penalitățile de întârziere face trimitere expresă doar la art. 4 din contract, care privește plata prețului, cu excluderea evidentă și intenționată a clauzei 8, respectiv a clauzei 9, privind restituirea garanției de bună execuție; așadar, părțile nu s-au limitat atunci când au stabilit clauza penală la a indica faptul că aceasta poartă asupra neexecutării obligației de plată a prețului, ci au înțeles să trimită expres la o anumită clauză din contract.
Printr-o altă critică se arată că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 1268 alin. 4 C. civ., atunci când instanța de apel a stabilit că garanția de bună execuție are tot natura juridică a prețului lucrărilor și a reținut că este irelevantă intenția părților de stabilire a mecanismului diferit constând în reținerea și restituirea garanției de bună execuție, singurul element de diferență fiind stabilirea unui alt termen suspensiv de plată și a unei condiții suspensive.
Recurenta consideră că nu are relevanță cum anume se constituie o garanție, acest criteriu nefiind reținut nici de legislație și nici de practica judiciară; prin urmare, considerentele instanței de apel prin care arată că față de modul de constituire-reținere a procentului de 10% din fiecare plată, garanția de bună execuție stabilită de părți nu ar reprezenta o garanție, este un argument greșit, nefundamentat pe nicio dispoziție legală.
Restituirea garanției la finalul perioadei de garantare pentru defectele lucrării nu reprezintă plata restului de preț, ci obligația de restituire a unei sume ce ar fi reținută fără temei, din moment ce evenimentul pentru care a fost constituită – apariția unor defecte sau vicii – nu s-a ivit.
Chiar dacă la constituire aceste sume au fost reținute ca procent din prețul aferent lucrărilor, odată ce au fost individualizate și reținute ca garanție, natura juridică a acestora s-a transformat. Modalitatea de constituire a garanției nu poate produce efectele pe care instanța de apel le-a dat, asupra schimbării naturii juridice a garanției, neoperând o transformare a modalităților care afectau plata prețului.
O ultimă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 1269 C. civ., recurenta susținând că instanța de apel trebuia să interpreteze în favoarea sa dispozițiile considerate neclare, având în vedere calitatea sa de debitor a obligației de plată a penalităților de întârziere. Din această perspectivă, interpretarea trebuia să fie una restrictivă, restrânsă la scopul și obiectul pe care părțile l-au prevăzut expres în contract, respectiv penalitățile să vizeze exclusiv plata prețului, iar nu și restituirea garanției.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 13 aprilie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. 3 C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. 4 al aceluiaşi text.
Prin încheierea din 5 iulie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. GmbH – Sucursala Otopeni împotriva deciziei civile din 24 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că societatea recurentă și-a limitat criticile împotriva deciziei atacate exclusiv la penalitățile de întârziere aferente garanției de bună execuție a celor două contracte și la cheltuielile de judecată referitoare la acest capăt de cerere, constând în taxa judiciară de timbru.
Tot cu titlu prealabil, se mai reține faptul că deși recurenta a făcut trimitere la prevederile noului Cod civil, în analiza criticilor formulate instanța se va raporta la dispozițiile care reglementează aceleași reguli de interpretare a convențiilor, însă din vechiul Cod civil, având în vedere data perfectării celor două acte juridice, potrivit principiului tempus regit actum.
Recurenta a criticat decizia atacată invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate solicita când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
În cauză, societatea pârâtă a susținut că prin decizia recurată instanța de apel a încălcat normele de drept material privitoare la interpretarea convențiilor, respectiv art. 1267 din noul Cod civil (corespondent al art. 982 din vechiul Cod civil), art. 1268 alin. 4 din noul Cod civil (corespondent al art. 984 din vechiul Cod civil) și art. 1269 alin. 1 din noul Cod civil (corespondent al art. 983 din vechiul Cod civil), care reglementează reguli de interpretare a clauzelor contractuale, cu referire la art. 4, 7 și 8 din contractul nr. 43/18.11.2010, respectiv art. 4, 8 și 9 din contractul nr. 25/29.04.2011.
Înalta Curte reține că încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii.
Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială.
Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.
Reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume datorate în temeiul a două contracte de execuție lucrări, reprezentând debit principal, penalităţi de întârziere şi garanţie de bună execuţie, instanţa fiind chemată să examineze modul de interpretare şi aplicare a clauzelor asumate de cele două părţi contractante.
Disputa litigioasă are în vedere interpretarea clauzelor prevăzute de art. 7 și art. 8, cu aplicarea art. 4 din primul contract, respectiv art. 8 şi art. 9, cu aplicarea art. 4 din al doilea contract, în sensul dacă, în baza acestor clauze, se pot percepe penalități de întârziere și pentru sumele constituite cu titlu de garanție de bună execuție.
Potrivit art. 7 din contractul nr. 43/18.11.2010, în cazul unor întârzieri la plata sumelor datorate în conformitate cu art. 4, subcontractantul va avea dreptul să perceapă penalităţi de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere din debitul restant, o clauză similară fiind reglementată și prin art. 8 din contractul nr. 25/29.04.2011, prin ambele clauze făcându-se trimitere expresă la art. 4 din cele două contracte de execuție lucrări.
Conform clauzei prevăzute de art. 4 din primul contract, toate plățile graduale vor fi efectuate pe baza confruntării documentelor contractuale prezentate de contractantul principal, iar plata lucrărilor se efectuează în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea acestor documente de la beneficiar, o clauză asemănătoare fiind prevăzută și în cel de-al doilea contract.
Din analiza respectivei clauze contractuale, Înalta Curte reține că aceasta se referă exclusiv la plata lucrărilor executate, nu și la restituirea garanţiilor de bună execuție, de vreme ce pentru restituirea sumei constituite cu titlu de garanție părțile au convenit în mod distinct, prin art. 8, respectiv art. 9 din contractele de execuție lucrări.
Or, în condițiile în care voința părților a fost aceea de a stipula o clauză penală cu referire la un anumit tip de încălcare a obligațiilor contractuale – neplata la termen (gradual) a lucrărilor executate -, extinderea aplicabilității clauzei penale privind penalitățile pentru neplata lucrărilor executate și la ipoteza restituirii cu întârziere a garanțiilor de bună execuție reprezintă o interpretare și aplicare greșită a legii, contrară dispozițiilor art. 982-984 din vechiul Cod civil, cum corect a susținut recurenta.
Înalta Curte va reține ca fondată și critica privind aplicarea greșită a regimului juridic a garanției de bună execuție.
Astfel, garanția de bună execuție este o sumă de bani pe care executantul o pune la dispoziția beneficiarului în scopul asigurării acestuia de îndeplinirea cantitativă, calitativă şi în termenul convenit a lucrărilor contractate.
Garanţia de bună execuţie se poate constitui fie prin virament bancar sau printr-un instrument de garantare emis în condiţiile legii de o societate bancară sau de o societate de asigurări, care devine anexă la contract, fie prin depunerea la casierie a unor sume în numerar, fie prin reţineri succesive din sumele datorate pentru facturi parţiale. În speță, părțile au optat pentru această din urmă modalitate.
Prin urmare, chiar și în situația în care garanția de bună execuție se constituie prin reținerea unui procent din prețul datorat, odată constituită, aceasta dobândește caracter autonom prin specificitatea scopului său și, ca atare, restituirea ei nu se poate supune regulilor privind plata prețului pentru lucrările executate, pe care beneficiarul are obligația de a le achita potrivit clauzelor contractuale, inclusiv de a răspunde pentru întârzierea plății prin aplicarea penalităților de întârziere calculate potrivit clauzei penale stipulate de părţile contractante.
Altfel, suma constituită de executant cu titlu de garanție de bună execuție urma să fie restituită în condițiile stabilite de părți în cele două contracte – art. 8, respectiv art. 9, după cum urmează: jumătate din garanția constituită va fi restituită în urma finalizării și predării lucrărilor, iar cealaltă jumătate în urma încetării perioadei de răspundere pentru defecte (12 luni de la data preluării de către beneficiar), nicio clauză contractuală neprevăzând în mod expres o clauză penală constând în plata de penalități şi pentru întârzierea în restituirea garanției de bună execuție.
Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului. Este real că interpretarea contractului se poate dovedi necesară în situații determinate fie de o folosire improprie, greșită a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual, fie de contradicția dintre manifestarea expresă de voință și voința internă, reală a părților, însă nu aceasta este ipoteza în speță, conținutul clauzelor analizate fiind lipsit de orice echivoc, sub acest aspect.
Așa cum s-a arătat, în cazul în care contractorul principal nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate convențional potrivit art. 4, respectiv nu plătește contravaloarea lucrărilor executate în termenele stabilite, acesta poate fi penalizat cu 0,1% din suma restantă pentru fiecare zi de întârziere.
Cum în contractele încheiate de părți există două clauze diferite prin care se reglementează plata prețului, pe de o parte, și restituirea garanției de bună execuție, pe de altă parte, iar clauza penală stipulată printr-o prevedere contractuală separată face trimitere expresă doar la clauza privind plata prețului, este greșită și contrară voinței concordante a părților stabilirea penalităților de întârziere aferente garanției de bună execuție în temeiul clauzei penale care privește exclusiv plata cu întârziere a prețului lucrării.
Întrucât cocontractanţii nu au prevăzut o clauză penală şi pentru eventuala întârziere în restituirea garanției de bună execuție, sunt justificate nemulţumirile recurentei, în sensul că instanţa de apel a conferit efecte juridice unei clauze contractuale în contradicție cu conținutul concret al acesteia, dar și prin raportare la celelalte clauze relevante din contract.
În considerarea argumentelor expuse, constatând caracterul fondat al criticilor societăţii pârâte, în temeiul art. 496, raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta B. GmbH – Sucursala Otopeni împotriva deciziei civile din 24 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o cu consecinţa trimiterii cauzei pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, doar în ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente garanției de bună execuție și cheltuielile de judecată în legătură cu acest capăt de cerere reprezentând taxa judiciară de timbru, având în vedere limitele casării trasate de partea recurentă.
