În temeiul faptului juridic licit al plății nedatorate, cel ce a plătit în baza unui contract, fără a fi obligat, are dreptul la restituire. Această concluzie nu obligă instanța să examineze condițiile răspunderii contractuale, ci pe cele ale acțiunii în restituirea plății nedatorate.
Astfel, în cazul în care obligația de restituire nu derivă din încălcarea contractului, ci din faptul că, la momentul plății, societatea reclamantă a fost în eroare în privința îndeplinirii condiției sub care îşi asumase, prin contract, față de mandatarul-director plata bonificației anuale, obligația de restituire nu trebuie analizată din perspectiva răspunderii contractuale, pentru că nu se invocă o faptă ilicită a accipiens, ci din perspectiva faptului licit al plății nedatorate.
Prin urmare, cum reclamanta nu a invocat drept cauză a acțiunii o faptă ilicită a pârâtei, ci împrejurarea că nu au fost îndepliniți indicatorii de performanță prevăzuți în contractul de mandat încheiat de părți și de care depindea nașterea propriei obligații de plată, în temeiul art. 9 și art. 22 C.proc.civ., instanța de apel a procedat legal când a soluționat cererea în temeiul faptului juridic al plății nedatorate și al principiilor restituirii prestațiilor, aplicând dispozițiile art. 1.341 și art. 1.635 C.civ.
Prin cererea înregistrată la 29.03.2019 pe rolul Tribunalului Galați, Secția I civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 45.726 lei, reprezentând bonificație netă, suma de 9.472 lei, reprezentând dobândă calculată până la 31.12.2018 și în continuare, până la plata debitului principal și cheltuielile de judecată.
La 18.10.2019 pârâta a depus la dosar întâmpinare și a formulat cerere de chemare în garanție a numitelor C. și D., solicitând ca, în cazul în care va fi obligată la plata dobânzii legale, acestea să fie obligate să-i plătească respectiva sumă.
Prin sentința civilă nr. 1404/13.12.2019, Secția I civilă a Tribunalului Galați a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Secției a II-a civile a aceleiași instanțe.
Astfel învestit, Tribunalul Galați, Secția a II-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 29/10.02.2022, prin care a admis excepția inadmisibilității cererii întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză și, ca o consecință, a respins cererea de chemare în judecată întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, ca inadmisibilă; a respins excepția inadmisibilității cererii întemeiate pe răspundere contractuală și a respins cererea întemeiată pe răspundere contractuală, ca neîntemeiată; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție, iar în privința cheltuielilor de judecată, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 2.000 lei către pârâtă și la plata sumei de 2.000 lei către chemata în garanție C.
Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel S.C. A. S.A.
Prin decizia nr. 236/23.06.2022, Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea contractuală, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 22.863 lei, reprezentând debit principal, a sumei de 5.520 lei, reprezentând dobândă legală calculată până la 19.11.2021, precum și la plata dobânzii legale începând cu 20.11.2021 și până la plata efectivă a sumei, dar și a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.135 lei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, iar intimata-pârâtă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către chematele în garanție, potrivit distincțiilor regăsite în dispozitiv.
B. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei.
În motivare, a susținut că hotărârea încalcă normele de drept material, invocând cazul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Într-o primă critică, recurenta a arătat că, deși prin cererea de apel fusese criticată numai soluția de admitere a excepției inadmisibilității cererii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, instanța de apel, evocând art. 476 C.proc.civ., a reanalizat și fondul cererii întemeiate pe răspunderea contractuală.
A doua critică a vizat greșita interpretare și aplicare a art. 1.341-1.344 C.civ., coroborate cu art. 1.635-1.649 C.civ.
Autoarea recursului a arătat că, deși reclamanta a configurat restituirea unei plăți nedatorate drept cauză a cererii, instanța de apel a reținut incidența art. 1.635 alin. (1) C. civ., care enumeră cauzele în care cel ce a primit un bun este obligat să îl restituie. A apreciat că instanța de apel a exclus din sfera instituției plății nedatorate aplicarea greșită a unei clauze contractuale, contrar dispozițiilor art. 1.635 alin. (1) C.civ., care nu prevăd o astfel de exceptare. Existența unei relații contractuale între cel care a făcut, în mod greșit, o plată – prin aplicarea greșită a unei clauze contractuale – și cel ce a primit plata nu îl împiedică pe solvens să ceară restituirea de la accipiens, în temeiul dispozițiilor legale privind plata nedatorată.
O altă critică a vizat greșita aplicare a condițiilor răspunderii contractuale. Recurenta a făcut trimitere la clauzele contractuale, arătând că obligația de a atinge obiectivele de performanță era o obligație de mijloace și nu una de rezultat și, în consecință, neatingerea indicatorilor de performanță nu reprezintă o încălcare a obligațiilor contractuale, deci nici o faptă ilicită.
Recurenta a mai susținut că neîndeplinite sunt și celelalte condiții ale răspunderii contractuale, deoarece nu i s-a dovedit nici vinovăția în nerealizarea indicatorilor de performanță, nici legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Autoarea recursului a arătat că plata nedatorată este rezultatul erorii intimatei, generată de chematele în garanție. În privința legăturii de cauzalitate, a subliniat că nerealizarea indicatorilor de performanță a fost cauzată și de evenimente în afara controlului său, exemplificând întârzierea plății serviciilor de Primăria X. Referindu-se la prejudiciu, a susținut că nu poate fi raportat la nerealizarea indicatorilor de performanță, ci este consecința modului defectuos în care persoanele care au întocmit documentele privind acordarea bonificației și-au îndeplinit obligațiile de serviciu.
Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte, pentru a facilita înțelegerea considerentelor prezentei decizii, reține, în urma sintetizării etapelor devolutive ale litigiului, următoarele:
Între recurentă și intimata-pârâtă s-a încheiat contractul de mandat nr. 11929/26.11.2013, în baza căruia cea dintâi a exercitat funcția de director general al societății intimate, în schimbul unei remunerații încorporând două componente: o indemnizație lunară și o bonificație anuală. În baza art. 4.1. a) din contract, bonificația anuală era cuprinsă între 3 și 6 indemnizații fixe lunare, fiind acordată corespunzător gradului de îndeplinire a criteriilor de performanță și se achita după întocmirea situațiilor financiare anuale.
Prin art. 9 al contractului, intimata și-a rezervat dreptul de a stabili criteriile și obiectivele de performanță; astfel, pentru 2015, s-a încheiat actul adițional nr. 1 la contractul de mandat, iar prin hotărârea nr. 26/13.07.2016 intimata a aprobat plata bonificației anuale către recurentă în sumă de 58.242 lei. Prin decizia nr. 30/05.12.2018, Camera de Conturi Galați a reținut că indicatorii de performanță au fost îndepliniți numai în proporție de 25% și, deci, că intimata a plătit nejustificat recurentei 58.242 lei.
Instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă, în raport cu instituția îmbogățirii fără justă cauză și ca neîntemeiată, în temeiul răspunderii contractuale, statuând că pârâtei nu i se impută neîndeplinirea unei obligații contractuale, iar obligația de îndeplinire a obiectivelor de performanță este una de mijloace și nu de rezultat. Totodată, a stabilit că nu poate analiza acțiunea din perspectiva plății nedatorate, în lipsa învestirii în acest sens.
Societatea S.C. A. S.A. a declarat apel, criticând și dispoziția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără just temei și dispoziția de respingere pe fond a cererii fundamentate pe răspunderea contractuală, arătând că acțiunea are la bază decizia nr. 30/05.12.2018 a Camerei de Conturi Galați și că atragerea răspunderii contractuale este posibilă, chiar dacă atingerea criteriilor de performanță reprezintă o obligație de mijloace și nu de rezultat.
Instanța de apel a apreciat incidentă răspunderea contractuală, reținând că reclamanta a făcut plata bonificației în baza contractului de mandat și că are dreptul la restituirea sumei, atât timp cât dovedește că datoria nu exista, indiferent de motivul ce a condus la efectuarea plății.
Recurenta a invocat cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
O primă critică a privit aplicarea art. 476 C.proc.civ., întrucât, în viziunea recurentei, instanța de apel a reanalizat acțiunea pe fond, în temeiul răspunderii contractuale, fără a fi fost învestită de apelantă, care ar fi criticat exclusiv soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.
Această critică se circumscrie încălcării unor norme de procedură la judecata apelului, astfel încât va fi încadrată și examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
Critica este nefondată și va fi înlăturată.
Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte subliniază că, în apel, S.C. A. S.A. a criticat atât încălcarea rolului activ al judecătorului, care nu ar fi procedat la calificarea acțiunii din perspectiva normelor juridice incidente, cât și soluția primei instanțe asupra celor două temeiuri de drept invocate – respingerea ca inadmisibilă, din perspectiva îmbogățirii fără just temei și ca neîntemeiată, din cea a răspunderii contractuale.
De aceea, în apel, din perspectiva art. 477 C.proc.civ., devoluțiunea era totală; în consecință, instanța de prim control judiciar – învestită prioritar cu calificarea și, subsecvent, cu rejudecarea acțiunii -, a aplicat legal art. 479 și 480 alin. (2) C.proc.civ., când a stabilit complet starea de fapt și, consecutiv, a identificat și a aplicat temeiul juridic incident litigiului.
În continuare, instanța supremă va analiza motivele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Prima critică impută instanței de apel greșita interpretare și aplicare a art. 1.341-1.344 și 1.635-1.649 C.civ., când a exclus din sfera plății nedatorate situațiile în care plata a fost făcută în temeiul unui contract.
Preliminar, instanța supremă constată că recurenta nu prezintă un raționament din care să rezulte modul în care instanța de apel ar fi aplicat greșit art. 1.341-1.344 C.civ., reglementând plata nedatorată și pe cele ale art. 1.635-1.639 C.civ., privind restituirea prestațiilor.
Autoarea recursului susține că, din moment ce plata nedatorată s-a realizat în temeiul unui contract, singurul temei al obligației de restituire este răspunderea contractuală și, consecutiv, apreciază că, din moment ce în cauză nu sunt îndeplinite condițiile acesteia, apelul a fost admis în mod greșit, iar stabilirea obligației de restituire în sarcina sa este neîntemeiată.
Analiza deciziei recurate impune concluzia că reformarea sentinței primei instanțe nu s-a întemeiat pe atragerea răspunderii contractuale, ci pe efectele plății nedatorate, iar considerentul prin care curtea de apel a invalidat hotărârea tribunalului în privința temeiului acțiunii trebuie raportat la specificul litigiului, în care obligația de restituire nu derivă din încălcarea contractului, ci din faptul că, la momentul plății, intimata a fost în eroare în privința îndeplinirii condiției sub care își asumase obligația de plată a bonificației anuale. Or, într-o atare situație, chiar dacă plata nedatorată s-a întemeiat pe un contract, obligația de restituire nu trebuie analizată din perspectiva răspunderii contractuale pentru că nu se invocă o faptă ilicită a accipiens, ci din perspectiva faptului licit al plății nedatorate.
Așadar, cum reclamanta nu a invocat drept cauză a acțiunii o faptă ilicită a pârâtei, ci împrejurarea că nu au fost îndepliniți indicatorii de performanță de care depindea nașterea propriei obligații de plată, în temeiul art. 9 și 22 C.proc.civ., instanța de apel a procedat legal când a soluționat cererea în temeiul faptului juridic al plății nedatorate și al principiilor restituirii prestațiilor – aplicând dispozițiile art. 1.341 și 1.635 C.civ.
În consecință, critica examinată va fi înlăturată, în decizia recurată reținându-se tocmai contrariul susținerilor recurentei, respectiv că, în temeiul faptului juridic licit al plății nedatorate, cel ce a plătit în baza unui contract, fără a fi obligat, are dreptul la restituire. Această concluzie nu obliga instanța de apel să examineze condițiile răspunderii contractuale, ci pe cele ale acțiunii în restituirea plății nedatorate, astfel cum se va arăta, în analiză, în continuare.
Prin cel de al doilea set de critici, recurenta susține greșita aplicare a condițiilor răspunderii contractuale.
Instanța supremă reține că analiza condițiilor răspunderii civile contractuale – existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea obligației contractuale, prejudiciul, raportul de cauzalitate și vinovăția debitorului – nu este aptă să reliefeze nelegalitatea deciziei recurate, întrucât admiterea acțiunii întemeiate pe instituția plății nedatorate presupune verificarea unor condiții diferite – existența unei plăți, inexistența datoriei pentru stingerea căreia s-a făcut plata și ca aceasta să fie făcută de către solvens, în principiu, din eroare.
Recurenta susține că obligația în litigiu era una de mijloace și că încălcarea ei nu constituie o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea sa contractuală. Argumentul este irelevant, pentru că recurenta însăși a acceptat că nu era îndeplinită condiția de care depindea nașterea datoriei intimatei, iar acest fapt, alături de celelalte condiții amintite, determină nașterea obligației de restituire, din perspectiva art. 1.341 și urm. C.civ.
Autoarea căii de atac mai susține că nu s-a făcut dovada vinovăției sale pentru neîndeplinirea criteriilor de performanță. Și această critică va fi înlăturată, dat fiind că admiterea acțiunii în temeiul plății nedatorate nu presupune verificarea unei forme de vinovăție în persoana lui accipiens.
Nici afirmația recurentei privind eroarea intimatei nu pune în discuție legalitatea deciziei, din moment ce eroarea celui ce plătește este, în principiu, una dintre condițiile necesare pentru admiterea acțiunii în restituire.
Vor fi înlăturate și argumentele care susțin culpa intimatei și a chematelor în garanție, dar și cele privind cauzele cu efect exonerator de răspundere și prejudiciul; analiza acestor condiții ar fi fost relevantă într-o acțiune în răspundere contractuală, însă admiterea apelului și stabilirea obligației de restituire în sarcina recurentei s-a întemeiat pe faptul plății nedatorate.
Susținerile din recurs privind cererile de chemare în garanție nu mai pot fi analizate la acest moment procesual, o dată ce recurenta nu a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat a soluției de respingere a acestora de prima instanță.
În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție a înlăturat motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a statuat asupra caracterului nefondat al recursului, l-a respins și, potrivit art. 453 C.proc.civ., a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-chemată în garanție C. în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condițiile art. 452 C.proc.civ.
