Contract de prestări servicii: calificarea contractului ca fiind o asociere în participaţiune

Acordul de asociere încheiat între părţi întruneşte carac­teristicile contractului de asociere în participaţiune, în condiţiile în care acesta stipulează că părţile pun în comun efortul personal şi specialitatea lor pentru realizarea scopului contractului, contribuţii ce pot fi calificate ca bunuri incorporale puse împreună de părţi pentru realizarea scopului asocierii.

Într-o asociere în participaţiune rentabilitatea afacerii desfăşurate în comun este cea care va determina existenţa beneficiilor sau pierderilor şi necesitatea repartizării acestora către asociaţi, nefiind posibilă o desocotire a asociaţilor înainte de încetarea contractului de asociere, faptul prestării de către un asociat a serviciului asumat nefiind echivalent cu naşterea unei creanţe a acestuia împotriva asocierii sau a celorlalţi membri ai asocierii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal îndata de 21.04.2021 sub nr. x/110/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții R.A. B. și C. S.R.L., solicitând instanţei următoarele:

1. obligarea pârâtei R.A. B. la plata sumei de 498.273,02 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de dirigenție de șantier prestate în baza contractului de prestări servicii nr. 5507/12.12.2019, în perioada ianuarie 2020-decembrie 2020;
2. obligarea pârâtei R.A. B. la plata sumei de 36.871,26 lei, reprezentând penalități, în procent de 0,04% din valoarea debitului neachitat, pentru fiecare zi de întârziere, calculate după expirarea unui termen de 30 de zile de la emiterea facturilor și până la data de 15 aprilie 2021, precum și obligarea la plata penalităților de întârziere, calculate de la data de 16 aprilie 2021 și până la plata efectivă a debitului; 
3. în condițiile în care instanța va aprecia că pârâta R.A. B. nu datorează direct reclamantei nicio sumă de bani, s-a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 456.701,34 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de asistență tehnică şi dirigenție de șantier pentru execuția lucrărilor aferente proiectului „Creșterea capacității portante și modernizarea pistei de decolare-aterizare și a suprafețelor de mișcare aferente la Aeroportul B.”, pentru perioada ianuarie 2020-decembrie 2020;
4. obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 82.110 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de asistență tehnică și dirigenție de șantier pentru pista de decolare – aterizare (inclusiv acostamente), prestate de societate prin dirigintele de șantier D., pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de pârât;
5. obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii penalizatoare în cuantum total de 20.372,78 lei, defalcată astfel: 18.848.43 lei reprezentând dobânda penalizatoare aferentă debitului solicitat la capătul 3 al cererii (cota de 59 %), calculată de la data expirării termenului de 30 de zile de la primirea facturilor și până la data de 15 aprilie 2021 și 1.524.35 lei, reprezentând dobânda penalizatoare aplicată debitului solicitat la capătul 4 al cererii, cu menţiunea că acesta nu a fost calculat pentru întreaga sumă, ci doar pentru factura nr. 115/21.07.2020 (servicii prestate pentru pista de decolare-aterizare în perioada mai-iunie 2020), de la data expirării termenului de 30 de zile de la primirea facturii și până la data de 15 aprilie 2021;

– obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii penalizatoare pentru diferenţa de debit, aferent serviciilor prestate la pista de decolare-aterizare, pentru perioada ianuarie-aprilie 2020, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii;

– obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii penalizatoare până la plata efectivă a debitului;

6. obligarea pârâtei care va fi găsită răspunzătoare de plata prețului la plata cheltuielilor de judecată.  

Prin sentinţa nr. 592/29.07.2021, pronunţată în dosarul nr. x/110/2021, Tribunalul Bacău, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins excepţia tardivităţii acţiunii, a respins excepţia lipsei calităţii procesual-pasive a pârâtei R.A. B. și excepţia lipsei calităţii procesual-pasive a pârâtei C. S.R.L. pentru primele două capete ale cererii de chemare în judecată, a respins excepţia lipsei calităţii procesual-active a reclamantei A. S.R.L., pentru capătul 4 al cererii de chemare în judecată și a respins excepţia lipsei calităţii procesual-pasive a pârâtei C. S.R.L., pentru capătul 4 al cererii de chemare în judecată.

Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu R.A. B. şi C. S.R.L., ca neîntemeiată și a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta C. S.R.L., obligând reclamanta să plătească pârâtei C. S.R.L. suma de 37.297,58 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.  

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal reclamanta A. S.R.L.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat în termen legal apel incident împotriva sentinței și întâmpinare la apelul principal.

Prin decizia civilă nr. 169/2022 din 17 iunie 2022, Curtea de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 592/29.07.2021 pronunţate de Tribunalul Bacău în dosarul  nr. x/110/2021.

A respins ca nefondat apelul incident formulat de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe. 

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate (respectiv menţinerea soluţiilor privind excepţiile invocate în cauză) şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău, ocazie cu care să se dispună admiterea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 592/29.07.2021 pronunţată de Tribunalul Bacău şi schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră nelegală soluţia instanţei de apel şi a instanţei de fond prin raportare la faptul că nu a fost încheiat un contract de asociere în participaţiune între recurentă şi ceilalţi doi prestatori, ci doar un contract de asociere – parteneriat nenumit, iar dispoziţiile legale în temeiul cărora s-a respins cererea (art. 1.908 C. civ.) nu sunt aplicabile în speţă, întrucât asocierea s-a încheiat pe o durată determinată, iar textul de lege are în vedere o asociere încheiată pe durată nedeterminată.

Astfel, susţine că hotărârea instanţei de apel este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material incidente în speţă, prin raportare la natura juridică a contractului dintre recurentă şi ceilalţi doi prestatori şi condiţiile privind scadenţa obligaţiilor de plată dintre părţi, aferente acestuia.

Principalul argument al recurentei este determinat de faptul că obiectul asocierii în participaţiune priveşte beneficiile şi pierderile aferente uneia sau mai multor operaţiuni întreprinse de părţi astfel cum prevede art. 1.949 C. civ. – elemente vădit incerte – în timp ce obiectul contractului de parteneriat dedus prezentei judecăţi priveşte un beneficiu determinat, anume o cotă din valoarea contractului (de achiziţii publice), pierderile fiind, de asemenea, prefigurate şi asumate de părţi la momentul încheierii contractului, conform art.6.1 din contract.

Analizând conţinutul contractului dedus prezentei judecăţi, se poate observa cu uşurinţă că părţile nu au înţeles să reglementeze modalitatea de repartizare a beneficiilor şi pierderilor într-o modalitate specifică operaţiunilor de lichidare (respectiv prin raportare la evenimente viitoare şi necunoscute/aleatorii), ci au determinat cuantumul exact al beneficiilor în contrapartida obligaţiilor şi riscurilor aferente derulării contractului.

Concret, arată că părţile au stabilit la art. 6.1 din Contract modalitatea de repartizare a veniturilor asocierii, respectiv 40% pârâta C. S.R.L., 59% subscrisa şi 1% Asociatul 2,   necondiţionând repartizarea veniturilor în procentele menţionate de o anumită cheltuială, pierdere sau prestaţie a vreuneia dintre părţi ori de un moment ulterior, altul decât încasarea unor sume de bani aferente contractului de achiziţii publice.

Cu alte cuvinte, fiecare parte şi-a asumat obligaţiile în considerarea beneficiului subsecvent fix, respectiv determinat prin raportare la valoarea contractului (de achiziţii publice) şi gradul de execuţie al acestuia.

Or, o astfel de reglementare (beneficiu fix) ar fi fost nelegală în măsura în care contractul de parteneriat ar fi fost un contract de asociere în participaţiune, astfel cum stabilesc dispoziţiile art. 1.953 alin. (4) C. civ. referitoare la caracterul nescris al clauzei privind instituirea unui beneficiu minim garantat în favoarea unuia sau unora dintre asociaţi.

Faptul că părţile au înţeles să reglementeze repartizarea beneficiilor prin aplicarea unui procent asupra venitului arată foarte clar că este un contract de asociere – parteneriat nenumit şi că nu ne aflăm în ipoteza unui contract de asociere în participaţiune, astfel cum în mod greşit au reţinut instanţele de fond, respectiv apel, care este caracterizat printr-o incertitudine determinată de necunoaşterea cuantumului beneficiilor şi al pierderilor (incertitudine ce a fost înlăturată prin manifestarea de voinţă a părţilor, cuprinsă în contractul dedus prezentei judecăţi).

Aşa fiind, consideră că în mod greşit şi cu aplicarea eronată a normelor de drept material incidente (menţionate în paragrafele anterioare), instanţa de apel a menţinut calificarea dată de instanţa de fond contractului dedus prezentei judecăţi, în sensul în care ar fi un contract de asociere în participaţiune, în condiţiile în care acesta este un contract de parteneriat nenumit.

Criticile privind scadenţa obligaţiilor de plată dintre parteneri au fost subsumate tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată că instanţa de apel a respins pretenţiile reclamantei întrucât societatea (asocierea) nu a încetat, doar după acest moment fiind posibilă formularea unei cereri privind achitarea contravalorii părţii bunurilor comune ale societăţii, în absenţa unei retrageri ori excluderi a unuia dintre asociaţi.

Or, astfel cum se poate observa din textul de lege reţinut de instanţa de apel, dispoziţia este aplicabilă în cazul unei societăţi/asocieri cu durată nedeterminată.

În speţă, susţine recurenta, contractul dedus prezentei judecăţi este încheiat pe durată determinată, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 3.1 din contract (şi din primul paragraf al paginii 37 din decizia recurată), respectiv durata asocierii este egală cu perioada derulării procedurii de atribuire şi se prelungeşte corespunzător cu perioada de îndeplinire a contractului de achiziţii publice.

Mai precis, potrivit art. 6 din Contractul de achiziţii publice, durata acestuia a fost stabilită la 75 de luni (15 luni execuţie şi 60 luni notificare defecte), iar potrivit art. 7 executarea contractului începe după constituirea garanţiei de bună execuţie şi emiterea ordinului de începere a lucrărilor.

Sintetizând, contractul de parteneriat a fost încheiat pe o perioadă de 75 de luni, calculate de la data constituirii garanţiei şi a emiterii ordinului de începere a lucrărilor.

Prin urmare, recurenta susţine că dispoziţiile art.1.908 alin.(4) C. civ. nu sunt aplicabile în speţă, întrucât contractul dedus judecăţii este încheiat pe durată determinată.

Referitor la scadenţa obligaţiei de plată aferentă acordului de asociere dedus prezentei judecăţi, pornind de la dispoziţiile art. 1.168 C. civ., recurenta se raportează la incidenţa dispoziţiilor generale referitoare la contracte.

Potrivit art. 1.399 C. civ., „Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur.”

În speţă, părţile au stabilit că sunt îndreptăţite la anumite cote ca urmare a încasărilor ivite din executarea contractului de achiziţii publice, prin raportare la valoarea acestuia din urmă.

Cu toate acestea, părţile nu au determinat momentul la care devine exigibilă obligaţia unuia dintre parteneri de a distribui contravaloarea cotei, în ipoteza în care doar una dintre părţi ar fi primit întreaga prestaţie cuvenită asocierii.

Astfel, condiţiile art. 1.399 C. civ. apar ca fiind îndeplinite, respectiv există o obligaţie (de a distribui contravaloarea cote) a cărei executare depinde de un eveniment viitor şi nesigur (executarea contractului de achiziţii publice).

În ceea ce priveşte momentul exigibilităţii obligaţiei de plată a contravalorii cotei (îndeplinirea condiţiei), în absenţa unor prevederi convenţionale, devin aplicabile dispoziţiile legale prevăzute de art. 1.404 alin. (l) C. civ. care prevăd că „îndeplinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.”

Astfel, se va putea considera îndeplinită sau nu condiţia suspensivă privind obligaţia de plată a contravalorii cotei de către un asociat faţă de celălalt prin raportare la criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.

Având în vedere reperul agreat de părţi privind stabilirea cotelor cuvenite din valoarea contractului de achiziţii publice, respectiv veniturile încasate ca urmare a executării acestuia, se poate afirma că un criteriu în funcţie de care părţile au înţeles să considere îndeplinită/neîndeplinită condiţia suspensivă este cel legat de efectuarea plăţilor/realizarea veniturilor ca urmare a executării contractului.

Cu alte cuvinte, având în vedere că părţile şi-au stabilit cuantumul veniturilor prin raportare la veniturile obţinute din executarea contractului, se poate afirma că ori de câte ori unul dintre parteneri încasa o sumă de bani ca urmare a executării contractului, acesta din urmă avea obligaţia de a o distribui între parteneri potrivit cotei.

În ipoteza în care s-ar considera că nu există criterii stabilite de părţi în funcţie de care să poată fi determinată îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiei suspensive, se vor avea avea în vedere criteriile pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.

În această ipoteză, dând eficienţă tezei a II-a a dispoziţiilor art. 1.168 C. civ. (aplicarea regulilor contractului asemănător), sunt demne de remarcat dispoziţiile art. 1.906 C. civ. privind distribuţia plăţii datoriilor debitorului comun.

Astfel, în cazul în care un debitor comun plăteşte o parte din datoriile sale faţă de societate şi faţă de asociat, având aceeaşi scadenţă, asociatul în mâinile căruia s-a făcut plata va aloca suma primită stingerii creanţei sale şi creanţei societare, proporţional cu raportul dintre acestea.

În speţă, condiţiile prevăzute de art. 1.906 C. civ. apar pe deplin îndeplinite.

În acest sens, în speţă există un debitor comun, anume pârâta R.A. B., care a plătit datoriile sale faţă de societate (cota recurentei, a Asociatului 2 şi cota pârâtei C. SRL) şi faţă de asociat (cota pârâtei C. S.R.L.), motiv pentru care asociatul destinatar are obligaţia de a aloca suma primită în vederea stingerii creanţei sale (cota sa) şi creanţei societare (cota celorlalţi), proporţional cu raportul dintre acestea.

În orice caz şi în orice ipoteză, în situaţia în care una dintre părţile acordului de asociere ar fi încasat vreo sumă de bani ca urmare a executării contractului de achiziţii publice, acesta din urmă avea obligaţia de a repartiza de îndată această sumă către ceilalţi asociaţi, potrivit cotelor cuvenite, iar nu să îşi însuşească integral fiecare şi toate veniturile aferente contractului, cu nesocotirea cotelor stabilite pe cale convenţională.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă consideră că se impune admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.; respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată din recurs. 

Intimata-pârâtă R.A. B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a respins-o, constatând că în memoriul de recurs au fost expuse critici ce pot fi subsumate motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor legale cu privire la natura juridică a contractului încheiat de părţi şi la pretenţiile între membrii Asocierii, respectiv scadenţa obligaţiei de plată aferentă Acordului de Asociere dedus judecăţii.

Înalta Curte apreciază că, în mod judicios, instanţa de apel a calificat acordul de asociere dintre părţi nu ca un contract sinalagmatic nenumit, cum pretinde recurenta, ci ca un contract de asociere în participaţiune, cum, de altfel, chiar recurenta a recunoscut prin invocarea dispoziţiilor art. 1906 C. civ. care reglementează drepturile şi obligaţiile asumate de asociaţi în cadrul societăţii simple. 

De altfel, inclusiv în cazul unui contract nenumit devin aplicabile normele care reglementează contractul cel mai asemănător, conform art. 1168 C. civ., text legal invocat chiar de către recurentă.

Or, în aceste condiţii, calificarea contractului ca fiind un contract de asociere în participaţie, reglementat de art. 1949-1954 C. civ., prevederi ce se completează cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii simple, ce constituie dreptul comun în materia societăţii conform art. 1887 C. civ., în mod corect a fost reţinută de instanţa de apel.

Acordul de asociere încheiat între părţi întruneşte carac­teristicile contractului de asociere în participaţiune, în condiţiile în care acesta stipulează că părţile pun în comun efortul personal şi specialitatea lor pentru realizarea scopului contractului, contribuţii ce pot fi calificate ca bunuri incorporale puse împreună de părţi pentru realizarea scopului asocierii. Legea nu limitează aportul asociaţilor numai la bunurile corporale. Părţile într-o asociere în participaţiune, care poate viza doar o participare în beneficiile şi pierderile unei operaţiuni comerciale, nu sunt ţinute să aporteze bunuri în asociaţie, iar, dacă le aportează, aporturile nu sunt limitate de lege doar la bunuri corporale.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei, menţionarea în contract a procentului de participare atât la sarcinile economice, cât şi la beneficiile ce se vor realiza exclude calificarea acordului în cauză ca fiind contract nenumit.

Aceste aspecte au fost reţinute de instanţa de apel care, invocând practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în domeniul contractelor de asociere încheiate în vederea participării la proceduri de achiziţii publice/sectoriale, a constatat în mod corect faptul că intenţia părţilor a fost aceea de a constitui o asociere în participaţiune şi a analizat corect normele legale de interpretare aplicabile acestuia.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1908 alin. (4) C. civ. întrucât contractul dedus judecăţii a fost încheiat pe o durată determinată, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a menţionat acest text legal pentru a arăta o identitate de tratament legal în ceea ce priveşte desocotirea asociaţilor în cadrul asocierii în participaţiune şi societăţii simple.

Curtea de Apel Bacău a statuat cu privire la această chestiune că: „Tocmai în considerarea naturii specifice a contractului de asociere în participaţie, lichidarea urmează a se realiza la momentul încetării contractului de asociere, iar nu oricând pe parcursul executării sale, aşa cum pretinde apelanta-reclamantă. Această regulă este reliefată în cazul societăţii simple de art. 1908 alin. (4) C. civ, ce stipulează că un asociat al unei societăţi simple nu poate, înainte de încetarea societăţii, să ceară restituirea aportului sau partea ce i s-ar cuveni din bunurile comune, cu excepţia cazului în care s-ar retrage sau ar fi exclus. Din moment ce în caz de insuficienţă a activului pentru plata întregului pasiv, se apelează la contribuţia asociaţilor la suportarea pierderilor, iar determinarea existenţei unui surplus sau, dimpotrivă, a unui minus al lichidării implică în mod necesar încetarea asocierii în participaţie, aceste operaţiuni neputând fi realizate în cursul executării contractului de asociere în participaţie, concluzia primei instanţe în acelaşi sens fiind legală şi temeinică. Beneficiile şi pierderile depind de rentabilitatea afacerii desfăşurate şi de abilitatea fiecărui asociat de a-şi realiza propriile obligaţii.”

Prin urmare, instanţa de apel a indicat prevederile art. 1908 alin. (4) C. civ. ca şi exemplificare a modului de aplicare a asocierii în participaţiune în cazul concret al licitaţiilor publice.

Rezultă, contrar susţinerii recurentei, că instanţa de apel judicios a reţinut că într-o asociere în participaţiune rentabilitatea afacerii desfăşurate în comun este cea care va determina existenţa beneficiilor sau pierderilor şi necesitatea repartizării acestora către asociaţi, nefiind posibilă o desocotire a asociaţilor înainte de încetarea contractului de asociere, faptul prestării de către un asociat a serviciului asumat nefiind echivalent cu naşterea unei creanţe a acestuia împotriva asocierii sau a celorlalţi membri ai asocierii.

De altfel, instanţa de apel a arătat că obligaţiile părţilor trebuie analizate având în vedere că scopul Acordului de Asociere a fost acela de a asigura executarea contractului, sens în care fiecare membru al Asocierii trebuia să participe în mod activ la realizarea proiectului.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea potrivit căreia stabilirea unui beneficiu fix, respectiv determinarea cuantumului exact al beneficiilor în contrapartida obligaţiilor şi riscurilor aferente derulării contractului, ar fi fost nelegală în cazul unui contract de asociere în participaţiune, în raport de dispoziţiile art. 1953 alin. (4) C. civ. care reglementează regimul juridic al raporturilor dintre asocierea în participaţie şi terţii cu care aceasta derulează afaceri comerciale, fiind inopozabilă acestora orice clauză din contractul de asociere care limitează răspunderea asociaţilor faţă de terţi.

Astfel, în conformitate cu articolul menţionat, asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii, contractează şi se angajează în nume propriu faţă de terţi. Cu toate acestea, dacă asociaţii acţionează în această calitate faţă de terţi sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare dintre ei. Asociaţii exercită toate drepturile decurgând din contractele încheiate de oricare dintre ei, dar terţul este ţinut exclusiv faţă de asociatul cu care a contractat, cu excepţia cazului în care acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului.

Principalele obligaţii ale asociaţilor constau în aportul la asociere şi împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor. Părţile au libertatea de a stabili modul de împărţire a beneficiilor, singura regulă ce trebuie respectată fiind aceea că nu trebuie stabilit un nivel minim garantat pentru vreunul dintre asociaţi. Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional cu participarea la distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel.

Contrar susţinerilor recurentei, invocarea unui beneficiu fix raportat la valoarea Contractului, a cărui plată nu este condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor, nu poate asigura finalizarea proiectului.

În acest context, sunt nefondate şi criticile recurentei cu privire la stabilirea scadenţei obligaţiilor de plată dintre parteneri, în condiţiile în care părţile nu au stabilit o scadenţă a plăţilor, astfel cum reiese din Acordul de Asociere.

De asemenea, părţile nu au prevăzut în cadrul Acordului de asociere şi nu au convenit cu privire la existenţa unei obligaţii automate de distribuire a sumelor la momentul încasării acestora de la entitatea contractantă.

Curtea de apel a reţinut corect că părţile contractului de asociere şi-au asumat executarea în comun a contractului de achiziţie publică, obligându-se în mod solidar faţă de entitatea contractantă pentru executarea tuturor obligaţiilor stabilite prin contractul de achiziţie în sarcina prestatorului serviciilor ce făceau obiectul contractului, conform art. 2 pct. 3 şi 2 pct. 4 din contractul de asociere, în aplicarea cerinţei din art. 9.10 din contractul de prestări servicii conform documentaţiei de atribuire, astfel încât entitatea putea cere fiecărui membru al asocierii executarea în întregime a obligaţiilor. Raporturile dintre membrii asocierii şi entitatea contractantă sunt determinate de art. 9.10 din contractul de prestări servicii, în timp ce modalitatea de determinare a principalelor obligaţii ale fiecărui membru al asocierii în cadrul contractului de asociere prin identificarea în art. 5 a obligaţiilor şi răspunderilor membrilor asocierii viza strict raporturile dintre asociaţi, iar nu raporturile cu entitatea contractantă.

Deşi s-a reţinut că, în schimbul aportului societăţii A., respectiv punerea la dispoziţie a specialiştilor săi cu experienţă relevantă, aceasta a avut stabilit un nivel de beneficii de 59% din valoarea Contractului, instanţa în mod legal a statuat că susţinerile recurentei, conform cărora este îndreptăţită la încasarea unui venit în cuantum de 59% din valoarea contractului fără antamarea cheltuielilor corespunzătoare prestării serviciilor, nu pot fi reţinute raportat la prevederile art. 1953 alin. (5) C. civ. care interzic stabilirea unui nivel minim garantat de beneficii.

Reglementând raporturile dintre asociaţi şi faţă de terţi, în art. 1953 C. civ. se arată că asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii, contractează şi se angajează în nume propriu faţă de terţi, însă, dacă asociaţii acţionează în această calitate faţă de terţi, atunci sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare dintre ei. În alineatul 3 al articolului citat se arată că asociaţii exercită toate drepturile decurgând din contractele încheiate de oricare dintre ei, dar terţul este ţinut exclusiv faţă de asociatul cu care a contractat, cu excepţia cazului în care acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului. Clauzele contractului de asociere care limitează răspunderea asociaţilor faţă de terţi sunt inopozabile acestuia, iar orice clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociaţi este considerată nescrisă. 

Nu poate fi primită susţinerea recurentei-reclamante că din textul art. 1949 C. civ. s-ar deduce concluzia potrivit căreia o singură persoană va întreprinde operaţiuni în asociere, acordând unei alte persoane o participaţie la beneficiile şi pierderile acestei operaţiuni, fără ca aceasta din urmă să contribuie cu aporturi la asociere,  cu consecinţa excluderii calificării contractului încheiat ca fiind asociere în participaţie, deoarece o astfel de interpretare ar fi în contradicţie cu caracterul sinalagmatic al asocierii, cauza obligaţiilor reciproce asumate de asociaţi fiind tocmai încasarea de beneficii ca urmare a prestaţiilor în servicii din partea tuturor asociaţilor. Afacerile pot fi exercitate de către un asociat administrator sau asociat principal, însă nimic nu împiedică desfăşurarea operaţiunilor specifice asocierii de către mai mulţi sau de către toţi participanţii la asociere, nu doar de un singur asociat, cum lasă de înţeles textul art. 1949 C. civ.

În privinţa formei şi condiţiilor asocierii, în art. 1954 C. civ. se arată că, exceptând dispoziţiile prevăzute la art. 1949-1953 din acelaşi cod, convenţia părţilor determină forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia. 

În lipsa unor detalieri în cuprinsul convenţiei părţilor cu privire la obligaţiile reciproce ale asociaţilor şi răspunderea unuia faţă de celălalt, curtea de apel în mod legal a aplicat dispoziţiile privind societatea simplă din Codul civil, care reprezintă, conform art. 1887 C. civ., dreptul comun în materia societăţilor. 

Totodată, corect s-a reţinut că, în lipsa oricăror prevederi sau clarificări contractuale specifice, societatea în participaţie era administrată de asociaţi, care aveau mandat reciproc de a administra unul pentru altul interesul societăţii, cu consecinţa că actul adiţional privind facturarea doar de către lider şi plata doar către acesta încheiat cu entitatea contractantă angajează în mod valabil asocierea, chiar fără a fi necesar consimţământul prealabil al celorlalţi doi asociaţi, cu atât mai mult în contextul în care în speţă liderul asocierii fusese desemnat responsabil pentru încheierea contractului de achiziţie publică sectorială, deoarece din moment ce putea încheia contractul putea încheia şi un act adiţional care să reglementeze explicit către care membru al asocierii să se facă plata de către beneficiar. Acest lucru rezultă şi din prevederile art. 1953 alin. (2) C. civ., potrivit cărora în ipoteza în care asociaţii acţionează în această calitate (de asociaţi) faţă de terţi, sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare dintre ei, ceea ce înseamnă că actul adiţional încheiat de unul dintre asociaţi produce efecte şi faţă de ceilalţi, adică îi obligă.

În ceea ce priveşte lichidarea asocierii în participaţie, aceasta se realizează, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de asociere sau prin convenţie ulterioară, de toţi asociaţii sau de un lichidator numit de ei cu unanimitate, iar în caz de neînţelegeri, de către instanţă, conform art. 1941 C. civ.

Curtea de apel a reţinut în mod legal că lichidarea presupune mai întâi plata datoriilor sociale conform art. 1945 C. civ., adică plata creditorilor societăţii, consemnarea sumelor pentru plata creanţelor exigibile la o dată ulterioară, înapoierea cheltuielilor ori avansurilor făcute în interesul social de unii asociaţi, şi abia apoi restituirea aporturilor şi împărţirea excedentului rămas în urma lichidării conform art. 1946 C. civ. Potrivit acestui text, după plata datoriilor sociale, activul rămas este destinat rambursării aporturilor subscrise şi vărsate de asociaţi, iar eventualul excedent constituie profit net, care va fi repartizat între asociaţi proporţional cu partea fiecăruia la beneficii, dacă nu s-a prevăzut altfel prin contractul de societate sau prin hotărâre a asociaţilor, şi cu aplicarea, dacă este cazul, a prevederilor art. 1912 alin. (1) C. civ.; totodată, art. 1947 C. civ. arată că suportarea pasivului se face în felul următor: dacă activul net este neîndestulător pentru înapoierea în întregime a aporturilor şi pentru plata obligaţiilor sociale, pierderea se suportă de asociaţi potrivit cu contribuţia acestora stabilită prin contract.

Contrar susţinerilor recurentei, validitatea contractului de asociere în participaţie nu este afectată de omisiunea părţilor de a detalia în cuprinsul contractului toate elementele necesare pentru clarificarea raporturilor dintre asociaţi, în privinţa desocotirii părţilor contractante după finalizarea afacerii, urmând a se aplica regulile dreptului comun privind societatea simplă. Abia în momentul încetării asocierii în participaţie se va stabili care sunt şi dacă există beneficii care să revină fiecărui asociat, faptul prestării de către un asociat a serviciului asumat nefiind echivalent cu naşterea unei creanţe a acestuia împotriva asocierii sau a celorlalţi membri ai asocierii. 

Drept consecinţă, prealabil încetării asocierii nu se poate pune problema desocotirii asociaţilor, rentabilitatea afacerii desfăşurate în comun fiind cea care va determina existenţa beneficiilor sau pierderilor şi necesitatea repartizării acestora către asociaţi, sub acest aspect hotărârea atacată fiind legală.

Susţinerile recurentei-reclamante cu privire la aplicabilitatea în speţă a prevederilor legale în materia obligaţiilor afectate de o condiţie au fost formulate „omisso medio” şi nu pot fi analizate de instanţa de recurs, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că aceste argumente nu au fost invocate şi analizate în apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 169/2022 din 17 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.