În cazul în care cumpărătorii evinşi prin anularea contractului de vânzare ca urmare a descoperirii unei infracțiuni de înşelăciune referitoare la un titlu de proprietate anterior,
săvârșită de o persoană care nu avusese calitatea de vânzător în contractul a cărui anulare s-a dispus în cadrul procesului penal și a cărui răspundere a fost angajată pe tărâm delictual în cauza penală (ex delictu), au formulat o cerere de restituire a prețului încasat de vânzătoare, întemeiată pe contract (ex contractu), instanța de apel nu poate pune semnul egalității între cele două categorii de răspundere, pentru ca acestea să constituie una din condițiile puterii lucrului judecat, reținute ca atare.
Astfel, faptul că instanța de apel, deși expune pe larg teoria principiului electa una via non datur recursur ad alteram, cu trimitere la dispozițiile art. 14, art. 19 și art. 20 C. proc. pen.,
reține aplicabilitatea celor două categorii de răspundere, respectiv răspundere civilă delictuală și răspundere civilă contractuală, fără însă a lămuri care dintre acestea ar fi fost reținută ca fiind judecată definitiv prin sentința penală și care, în acest context, ar împiedica exercitarea unei noi căi procedurale civile pentru valorificarea dreptului cumpărătorilor evinşi la repararea întregului prejudiciu, respectiv la restituirea prețului achitat vânzătoarei, face să devină incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă la data de 16 decembrie 2014 sub nr. x/3/2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata
sumei de 50.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii efective, ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare autentificat sub nr. 2071/06.07.2004 de BNP D., cu cheltuieli de
judecată. În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 94 alin. 1 lit. j), art. 194 şi urm. C. proc. civ. şi art. 1254 alin. 3 raportat la art. 1637, art. 1639, art. 1640 alin. 2, art. 1646 NCC.
Prin sentința civilă din 30 aprilie 2015, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta la plata sumei de 50.000 euro echivalentul în lei la data plății, cu titlu de restituire preț și a sumei de 5.505 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta C. a declarat apel, care a fost soluţionat prin decizia civilă din 7 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze
cu minori şi de familie, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa anulării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, întrucât apelanta nu a fost legal citată la judecata în fond a cererii de chemare în judecată.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă la data de 12 aprilie 2016, sub nr. x/3/2014*.
Prin sentinţa din 23 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a luat act că pârâta a renunţat la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii ca neîntemeiată, a admis cererea, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 50.000 euro reprezentând preţul achitat în temeiul contractului de vânzare nr. 2071/06.07.2004. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 5.505 lei reprezentând taxa judiciară de timbru şi a sumei de 5.410 lei onorariu de avocat.
În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut, în esenţă, că prin sentința penală nr. 353/04.07.2012 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/94/2011, a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă A. și, în temeiul art. 14, 161 alin. 3 și art. 346 alin. 1 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a dispus obligarea inculpatului E. la plata sumei de 85.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, ca urmare a faptului că, la data de 05.06.2012, inculpatul a arătat că recunoaște pretențiile civile ale părților civile și că este de acord să plătească sumele pe care acestea le pretind cu titlu de despăgubiri, astfel că nu au mai fost administrate probe cu privire la temeinicia acțiunii civile.
Având în vedere mențiunile sentinței penale (cu privire la care nu s-a formulat vreo cerere de lămurire dispozitiv), precum și înscrisurile aflate la dosarul cauzei, tribunalul a reținut
că în prejudiciul cauzat prin infracțiune și cuantificat la suma de 85.000 euro solicitată în procesul penal de către reclamant nu a fost cuprins și prețul achitat în temeiul contractului de
vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta și anulat prin aceeași hotărâre judecătorească, astfel încât nu este aplicabil principiul electa una via non datur recursul ad alteram.
Mai mult, s-a reţinut, prin acțiunea civilă formulată în dosarul penal, reclamantul a urmărit repararea prejudiciului material constând în beneficiul nerealizat, dobânzi, rata inflației
capitalizată, cauzat prin infracțiunea de înșelăciune săvârșită de inculpatul E., în timp ce prin cererea ce formează obiectul prezentului dosar reclamanții solicită restituirea prețului achitat către pârâtă, în calitate de vânzătoare ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare prin sentința penală.
De aceea, tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, ca o chestiune prealabilă, tribunalul a reținut că potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, „actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”.
Raportat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia a fost achitat prețul a cărui restituire se solicită prin cererea introductivă (2004), tribunalul a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile Codului civil din 1864.
De asemenea, tribunalul a mai reţinut că prin sentința penală nr. 13531/94/2011 definitivă prin decizia penală nr. 362 R/21.02.2013, a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 2071/06.07.2004, iar prin efectele nulității actului juridic civil se înțeleg consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, adică urmările datorate desființării în
întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile de validitate.
S-a subliniat de către tribunal că există trei principii care guvernează efectele nulității actului juridic, respectiv retroactivitatea efectelor nulității, în sensul că acestea se produc din
momentul încheierii actului juridic; repunerea în situația anterioară (restitutio in integrum) care se realizează prin restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat, precum și anularea atât a actului juridic inițial, cât și a actului subsecvent. Dintre acestea, s-a arătat că principiul restabilirii situației anterioare este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Contractul de vânzare-cumpărare fiind unul sinalagmatic, restituirea prestațiilor executate se impune, întrucât obligația fiecăreia dintre părțile contractului apare ca și când nu a existat niciodată.
Având în vedere că în speță, astfel cum rezultă din mențiunile contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2071/06.07.2004 – necontestate de pârâtă – la momentul încheierii
acestuia, pârâta a primit prețul de 50.000 euro, iar contractul a fost ulterior desființat în mod definitiv de instanța penală, tribunalul a reținut că solicitarea reclamanților de restituire a sumei achitate este întemeiată, motiv pentru care a admis cererea și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți a echivalentului în lei la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând prețul achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2071/06.07.2004. Tribunalul a apreciat că buna-credinţă a pârâtei la încheierea contractului, respectiv
reaua-credinţă a reclamanţilor nu prezintă relevanță sub aspectul obligației de restituire a prețului încasat în baza actului anulat, pârâta având posibilitatea de a se îndrepta la rândul ei împotriva numitului E. pentru recuperarea acestei sume, în temeiul art. 998-999 C. civ. din 1864 privind răspunderea civilă delictuală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C., care a fost admis prin decizia civilă nr. 1104 A din 15 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. Ca urmare a admiterii apelului, a fost schimbată parţial sentinţa atacată în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în privinţa reclamantului A. şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de acest reclamant, ca inadmisibilă. De asemenea, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B., a fost respinsă cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată şi s-a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, a fost menţinută dispoziţia privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a respins cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului. În fine, prin aceeaşi decizie, au fost obligaţi intimaţii să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 3.453 lei către apelantă, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial redus, conform art. 451 alin. 2 C. proc. civ.
Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamantul A., există un fine de neprimire rezultând din constituirea sa ca parte civilă în procesul penal. Astfel, Curtea de apel are în vedere faptul că, în ceea ce priveşte Codul de procedură penală 1968 (aplicabil cauzei) în forma în vigoare la data soluţionării dosarului penal (21.02.2013), acesta oferă persoanei vătămate prin infracțiune facultatea de a formula o acțiune civilă împotriva inculpatului și a părţii responsabile civilmente, în cursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată penală, până la momentul citirii actului de sesizare, enunţând prevederile art. 14 şi prevederile art. 19 din acelaşi cod
De asemenea, curtea de apel face referire şi la art. 20 C. proc. pen., iar, din coroborarea celor două texte de lege, instanţa de apel a apreciat că rezultă că, în condiţiile în care acest
reclamant şi-a exercitat dreptul de opţiune pentru a-şi valorifica dreptul în faţa instanţei penale, nu mai are calea unei acţiuni civile în justiţie. S-a mai apreciat că această prerogativă de alegere este irevocabilă şi se va transpune din punct de vedere procesual civil în ipoteza introducerii de către partea vătămată a unei acţiuni civile pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu determinat de comiterea infracţiunii, ulterior epuizării procesului penal în care a fost alăturată acţiunea civilă, într-un fine de neprimire a cererii, ca efect al încălcării principiului juridic electa una via non datur recursus ad alteram – o dată aleasă o cale procesuală nu se mai poate recurge la alta. Cu alte cuvinte, o astfel de acţiune civilă distinctă ulterioară va fi respinsă ca inadmisibilă. În acest sens, Curtea a constatat că în cadrul procesului penal privindu-l pe inculpatul E., intimatul A. s-a constituit parte civilă împotriva inculpatului pentru suma de 85.000 Euro, dispunându-se în mod definitiv, prin sentinţa penală nr. 353/04.07.2012 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin decizia penală nr. 362/R/21.02.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, obligarea inculpatului E. să achite părţii civile A. suma de 85.000 Euro.
Contrar aserţiunii tribunalului şi a intimaţilor prezenţi, Curtea a apreciat că respectiva constituire de parte civilă din cadrul procesului penal, a vizat şi – în primul rând – preţul în
cuantum de 50.000 Euro, plătit pentru cumpărarea terenului. Potrivit declaraţiei de constituire de parte civilă în procesul penal, reţine Curtea, intimatul A. a arătat că se constituie „parte civilă solicitând despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciile suferite urmare actelor şi faptelor infracţionale în sumă de 85.000 Euro – incluzând beneficiul nerealizat, dobânzi, rata inflaţiei capitalizată, obstrucţionarea exercitării prerogativelor dreptului real de proprietate asupra terenului litigios dobândit legal şi opozabil în 2005”.
Totodată, Curtea constată că intimatul s-a constituit parte civilă în cadrul fazei judiciare a procesului penal, deci ulterior trimiterii în judecată a inculpatului E. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune constând în faptul că „a indus-o în eroare pe numita C. (nota noastră – apelanta din prezenta cauză) cu privire la calitatea de proprietari a numiţilor F. şi G., pe care i-a determinat să semneze un contract de vânzare-cumpărare ce avea ca obiect un teren în suprafaţă de 5000 mp (…), aceştia nemaiavând calitatea de proprietari ai acelui teren, întrucât fusese înstrăinat anterior, în mod succesiv de către învinuit, către diferite persoane (…) Acţiunea învinuitului de inducere în eroare a numitei C., cu privire la calitatea de proprietari ai terenului a numiţilor F. şi G., precum şi înstrăinarea terenului în anul 1998 către H., s-a răsfrânt şi asupra părţilor vătămate I. şi A., care au achiziţionat ulterior terenul” (extras din rechizitoriu – filele 37, 38 dosar fond rejudecare).
Pe cale de consecinţă, Curtea a concluzionat că intimatul cunoştea la momentul constituirii sale ca parte civilă în procesul penal faptul că infracţiunea de înşelăciune a vizat vânzarea către vânzătoarea sa, apelanta C., a unui imobil care nu îi aparţinea, ca urmare a faptului că nu aparţinuse nici vânzătorilor cumpărătoarei C., respectiv că intimatul ştia faptul că a
cumpărat un teren care nu aparţinea, în realitate, vânzătorului, adică apelantei-pârâte din cauza de faţă.
Pornind de la această premisă de cunoaştere la momentul constituirii de parte civilă şi – în continuare – interpretând logic şi gramatical declaraţia intimatului de constituire parte civilă în procesul penal, cu observarea, în acest sens, a cuvântului folosit „incluzând”, Curtea a apreciat că intimatul A. s-a raportat în aprecierea sumei globale estimate ca reprezentând prejudiciul cauzat şi la preţul plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2071/06.07.2004, adică la suma de 50000 Euro, detalierea respectivei constituiri de parte civilă nefiind din această perspectivă expusă, una exhaustivă, ci doar exemplificativă. O atare concluzie, mai apreciază instanţa de apel, este confirmată, de altfel, de chiar
intimaţi, care, prin întâmpinarea formulată în apel, au arătat faptul că în privinţa reparaţiei integrale a prejudiciului, „de care se prevalează apelanta, arătând că s-ar fi satisfăcut în cauză, precizăm că repararea acestuia prin restituirea preţului plătit apelantei-pârâte nu s-a putut realiza niciodată, în caz contrar, nu am fi introdus prezenta acţiune”.
Ca urmare a folosirii de către intimaţi a timpului trecut modul perfect compus al verbului a putea, o atare aserţiune a fost juxtapusă de instanţa de apel multiplelor demersuri execuţionale silit, realizate de intimat în lunile anterioare (august, septembrie 2014) introducerii cererii prezente de chemare în judecată (12.2014), pentru executarea silită a creanţei de 85.000 Euro constatate prin hotărârea penală definitivă, demersuri potrivit cărora s-a constatat că inculpatul E. nu are decât un bun mobil – un autoturism Dacia – urmăribil şi că soţia inculpatului este proprietarul exclusiv al unui imobil, în baza unui contract de partaj voluntar nr. 1205/07.07.2014. Coroborând aceste elemente expuse în raport de justificarea conduitei procesuale adoptate, Curtea a concluzionat asupra evidenţei faptului că intimatul, la rândul său, a apreciat că, în ce priveşte creanţa sa constatată prin titlul judecătoresc penal, include şi preţul plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare şi că acesta a încercat să îşi satisfacă creanţa integrală pe seama debitorului său E., însă, nereuşind acest lucru, a introdus împreună cu intimata prezenta acţiune în faţa instanţei civile, cu justificarea că, de fapt, creanţa nu ar include şi preţul plătit la cumpărare.
Din perspectiva expusă, Curtea a înlăturat şi argumentul intimaţilor relativ la faptul că, la momentul constituirii de parte civilă, contractul de vânzare-cumpărare nu era desfiinţat, astfel încât prejudiciul afirmat să fi putut fi raportat şi la preţul achitat, apreciind că intimaţii, în calitate de părţi vătămate în cadrul procesului penal, cunoşteau fapta infracţională concretă imputată inculpatului, cu repercusiunea directă a lipsirii acestora de terenul cumpărat, astfel cum însuşi procurorul a enunţat în cadrul rechizitoriului de trimitere în judecată (citat anterior), astfel încât, consideră Curtea, rezultă în mod logic şi rezonabil, că intimatul nu se putea raporta în cadrul configurării prejudiciului său, în mod primordial, decât la preţul achitat pentru cumpărarea unui teren care nu era al vânzătorului, deci subsecvent, nici al său şi al soţiei sale. Chiar dacă, ignorând considerentele enunţate, s-ar admite, totuşi, punctul de vedere al intimaţilor, apreciază instanţa de apel, cu toate acestea s-a constatat că şi, în această ipoteză, faptul că deşi intimaţii prezenţi au fost singurii care au recurat sentinţa penală nr. 353/04.07.2012 a Judecătoriei Buftea, cu toate acestea aceştia nu au motivat calea de atac declarată, neexpunându-şi, pe cale de consecinţă, nici o critică relativă laturii civile a cauzei, urmare, deci, a luării la cunoştinţă de împrejurarea desfiinţării contractului de vânzare – cumpărare. Or, din perspectiva ilustrată de intimaţi, consideră curtea că ar fi fost rezonabil şi coerent ca în calea de atac a recursului să fi reclamat, invocat sau măcar antamat necorespunderea cuantumului prejudiciului, subsecvent dispoziţiei de desfiinţare a contractului. Acest fapt nu s-a întâmplat, Curtea apreciind că această inexistenţă viciază caracterul veridic al argumentului intimaţilor, în prezent analizat.
De altfel, conchide instanţa de apel, în lipsa, măcar în acest proces civil, a unor elemente doveditoare legate de volumul aproximativ al beneficiului nerealizat, al obstrucţionării exercitării prerogativelor dreptului real de proprietate asupra terenului litigios, invocate de intimat în declaraţia sa de constituire de parte civilă din procesul penal, caracterul relativ nejustificat al atribuirii cuantumului concret mare de 85.000 Euro, în referire doar la prejudiciile încorporate enunţate expres de intimat, în antiteză cu situaţia când suma de 85.000 Euro ar fi defalcată în 50.000 Euro (preţul plătit pentru teren) şi 35.000 Euro, aferentă prejudiciilor incluse, menţionate în constituirea de parte civilă, ultimă situaţie care ar fi explicabilă facil din punct de vedere logic, date fiind cunoştinţele generale despre lume şi societate. Concluzia punctuală expusă rezultă, în lipsa enunţată de probe, şi în aplicarea principiului procesual in dubio pro reo – dubiul profită pârâtului.
Concluzia instanţei de apel, justificată pe aceste argumente a fost că intimatul A. s-a constituit, în primul rând, parte civilă în procesul penal, pentru suma de 50.000 Euro,
reprezentând preţul plătit pentru teren, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat. În privinţa intimatei B., Curtea a apreciat că, potrivit aceleiaşi sentinţe penale definitive, aceasta nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, nefiindu-i, aşadar, opozabil principiul juridic anterior enunţat, cu efectul inadmisibilităţii acţiunii sale.
În egală măsură şi în lipsa altor date, Curtea a constatat însă, că, în ce priveşte creanţa intimatului A. (soţul intimatei B.) reprezentată de sentinţa penală definitivă, aceasta reprezintă,
dat fiind regimul comunităţii de bunuri care guvernează căsătoria soţilor încheiată anterior anului 2004 (când s-a realizat contractul de vânzare-cumpărare a bunului imobil), un bun comun, ea fiind dobândită în timpul căsătoriei şi reprezentând o valoare de înlocuire a unui alt bun comun (terenul achiziţionat), dată fiind împrejurarea că nu s-a invocat în prezenta cauză, şi cu atât mai puţin dovedit, faptul că preţul plătit pentru teren, în cuantum de 50.000 Euro, ar fi reprezentat un bun propriu al soţului. Pe cale de consecinţă, în lipsa altor date, în cauză s-a considerat de către instanţa de apel că devin aplicabile prevederile art. 30 C. fam. vechi şi ulterior, art. 339 NCC. Aşadar, întrucât creanţa reprezintă un bun comun, Curtea a apreciat că cererea intimatei pentru acordarea acestei sume nu poate fi primită, întrucât aceasta are deja un titlu executoriu în acest sens, rămânându-i posibilitatea ca, împreună cu soţul intimat, să procedeze la punerea sa în executare, cu valorificarea pentru recuperarea sumei a tuturor mijloacelor procesuale puse la îndemână de legiuitor în faza de executare, inclusiv a celor aferente sancţionării juridice a eventualelor acte juridice frauduloase încheiate de debitor, pentru sustragerea de la plată, dacă este cazul.
Instanţa de apel consideră că o soluţie contrară celei prezente, încorporate în această decizie civilă, ar determina constituirea în patrimoniul intimaţilor a încă unei creanţe pentru
acelaşi obiect material şi, astfel, din punct de vedere juridic, a unei îmbogăţiri fără justă cauză a acestora, îmbogăţire care nu şi-ar mai putea găsi pe plan juridic un remediu procesual.
Pe de altă parte, pe acelaşi filon juridic de gândire, Curtea consideră că nu se poate ajunge nici la îmbogăţirea fără just temei a apelantei-pârâte, deoarece o dată plătită suma de către
debitorul E., acesta se poate regresa împotriva apelantei-pârâte pentru preţul de 50.000 Euro plătit, fapt care ar restabili echilibrul patrimonial al tuturor părţilor implicate şi ar respecta ordinea juridică prestabilită legislativ.
La data de 30 martie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., acesta fiind
depus la instanţa a cărei hotărâre se atacă, prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Criticile de nelegalitate întemeiate de reclamanţi pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.
În acest sens, s-a arătat că hotărârea recurată este nelegală, în raport cu temeiul de drept al acţiunii introductive, respectiv cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Totodată, recurenţii consideră nelegal şi străin de natura pricinii modul în care instanţa de apel a interpretat conţinutul cererii de constituire ca parte civilă, depusă la data de 28.02.2012 de reclamant în dosarul penal nr. x/94/2011 ce s-a aflat pe rolul Judecătoriei Buftea. Faptul ca reclamantul a înţeles să se constituie parte civilă abia în faza judecăţii nu
înseamnă că a ştiut şi/sau a putut anticipa vreun moment soluţia pe care o va da instanţa penală cu privire la contractul său de vânzare, aşadar nu avea cum să solicite contravaloarea preţului plătit pe această cale.
Recurenţii au mai susţinut că nu poate fi reţinută ipoteza potrivit căreia reclamanţii ar fi cunoscut că infracţiunea de înşelăciune viza şi contractul lor de vânzare, cată vreme acesta a fost încheiat în formă autentică, cu respectarea tuturor rigorilor impuse de lege. De la achiziţionarea terenului la data de 6 iulie 2004 şi până la data constituirii ca parte civilă (28.02.2011) reclamantul a fost lipsit de prerogativele dreptului său de proprietate dobândit în mod legal.
De asemenea, s-a mai învederat şi faptul că motivarea instanţei de apel, în sensul că detalierea constituirii ca parte civilă este doar una exemplificativă, şi nu una exhaustivă, este cu
totul străină de natura cauzei. Recurenţii au susţinut că nu au recurat sentinţa penală nr. 353/04.07.2012, astfel încât motivarea instanţei de apel în sensul că reclamanţii ar fi fost singurii care ar fi recurat această sentinţă este străină, de asemenea, de natura pricinii. În ceea ce priveşte concluzia instanţei de apel cu privire la afirmaţiile făcute de reclamanţi prin întâmpinare, recurenţii o apreciază, de asemenea, străină de natura cauzei, câtă vreme, prin cele declarate prin întâmpinare, s-a subliniat că reclamanţilor nu le-a fost restituit preţul plătit, astfel cum a afirmat pârâta C. în motivarea apelului său, prin urmare „reparaţia integrală a prejudiciului” nu putea fi invocată în cauză. Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În acest sens, s-a susţinut că dispoziţiile art. 14 C. proc. pen. au fost invocate ca fiind aplicabile în cauză, însă, în realitate, sensul acestora nu a fost respectat în integralitate.
Recurenţii au învederat că dreptul lor la repararea prejudiciului prin restituirea preţului plătit către pârâta C. s-a născut abia în momentul desfiinţării contractului de vânzare.
Orice altă interpretare este, în opinia reclamanţilor, fie străină de natura cauzei, fie făcută cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv pentru care s-a subliniat că nu poate fi reţinută ipoteza potrivit căreia reclamanţii şi-ar fi recuperat pe calea acţiunii civile şi prejudiciul născut în urma desfiinţării actului lor de vânzare.
Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu atât mai mult cu cât pârâta renunţase expres la
această excepţie la termenul de judecată din 9 septembrie 2016. Prin urmare, sub acest aspect, instanţa de apel s-a pronunţat plus petita, având în vedere că pârâta nu a revenit asupra cererii de renunţare.
Pe fondul acestei excepţii, recurenţii au susţinut că prin nerecurarea sentinţei penale, termenul de prescripţie cu privire la solicitarea de restituire a preţului plătit nu putea curge în
mod legal decât de la rămânerea definitivă a sentinţei penale, respectiv de la data de 21 februarie 2013, aşa cum în mod temeinic şi legal s-a pronunţat şi tribunalul, în rejudecare.
La data de 4 iunie 2018, intimata-pârâtă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului, intimata a susţinut că, în sistemul legislativ actual, regimul căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data înregistrării
cererii de chemare în judecată, astfel încât suprimarea sau recunoaşterea unei noi căi de atac, ori după caz, modificarea condiţiilor de admisibilitate sunt lipsite de efecte juridice asupra cauzelor aflate deja pe rolul instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, modificarea dispoziţiilor art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013, prin Decizia Curţii Consituţionale nr. 369/2017, publicată în M. Of. nr. 582, Partea I, din 20 iulie 2017, nu are efect asupra cererilor de chemare în judecată introduse pe rolul instanţelor judecătoreşti înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial.
La data de 2 iulie 2018, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei şi apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare.
Recurenţii au susţinut că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, în al doilea grad de jurisdicţie, ar fi trebuit să menţioneze în mod expres faptul că hotărârea este supusă numai
apelului, respectiv că decizia ce face obiectul recursului este definitivă, fapt care nu s-a întâmplat în speţă, raportat la teza finală a alin. 2 al art. XVIII din Legea nr. 2/2013.
Pe fondul recursului, Înalta Curte a constatat că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează:
Critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., respectiv pe faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi străine de
natura pricinii, este fondată. Astfel, aşa cum susţin şi recurenţii, instanţa de apel a considerat, fără temei, că reclamantul s-ar fi constituit parte civilă în procesul penal anterior, inclusiv cu privire la preţul achitat către pârâta din cauza de faţă, deşi în procesul penal, sub aspectul laturii civile, pârât era inculpatul E., care nu avusese calitate de vânzător în contractul de vânzare a cărui anulare s-a dispus în cadrul procesului penal.
Deşi enunţă cu ghilimele instanţa de apel, conţinutul cererii prin care reclamantul A. s-a constituit parte civilă, indicând şi fila de la dosar la care se regăseşte această cerere,
concluzionează, contrar celor ce rezultă dintr-o interpretare literală a actului de procedură, că acele despăgubiri ar fi inclus şi preţul vânzării, a cărui restituire o solicită reclamanţii (ambii soţi), în cauza de faţă.
Or, în condiţiile în care ceea ce s-a judecat de către tribunal, în primă instanţă, a fost o cerere de restituire a preţului încasat de vânzătoare către cumpărătorii care au fost evinși prin
anularea contractului ca urmare a descoperirii unei infracțiuni de înșelăciune referitoare la un titlu de proprietate anterior, cererea introductivă fiind astfel întemeiată pe contractul de vânzare (ex contractu), debitor al acestei obligaţii neputând fi inculpatul (terț de contractul de vânzare), a cărui răspundere civilă a fost angajată pe tărâm delictual în cauza penală (ex delictu), în timp ce debitorul obligaţiei de restituire a preţului era titularul unei obligații decurgând din contract, instanța de apel nu putea pune semnul egalității între cele două categorii de răspundere, pentru ca acestea să constituie una din condițiile puterii lucrului judecat, reținute ca atare. Astfel, instanța de apel, deși expune pe larg teoria principiului electa una via non datur recursur ad alteram, cu trimitere la dispozițiile art. 14, art. 19 și art. 20 C. proc. pen., reține aplicabilitatea oarecum comprimată și confuză a celor două categorii de răspundere, respectiv răspundere civilă delictuală și răspundere civilă contractuală, fără însă a lămuri care dintre acestea ar fi fost reținută ca fiind judecată definitiv prin sentința penală și care, în acest context, ar împiedica exercitarea unei noi căi procedurale civile pentru valorificarea dreptului reclamanților la repararea întregului prejudiciu, respectiv la restituirea prețului achitat vânzătoarei.
Această nelămurire care domină considerentele hotărârii face ca raționamentul instanței să nu poată fi înțeles pe deplin de către destinatarii actului de jusiție astfel întreprins, astfel încât Înalta Curte reține ca incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.
Așadar, Înalta Curte reține mai întâi că teoria expusă de către instanța de apel este riguros exactă până la momentul în care aceasta este aplicată la cauza concretă, de vreme ce, așa cum susțin și reclamanții și cum rezultă și din hotărârea penală, în cauza penală anterioară s-a soluționat definitiv o acțiune civilă alăturată acțiunii penale împotriva inculpatului, autor al săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în contract, privind repararea unui prejudiciu derivat dintr-un raport juridic delictual, prin acordarea unor daune materiale (a se vedea dispozitivul sentinței penale unde se face referire la art. 998-999 din vechiul Cod civil), iar în cauza de față reclamanții solicită restituirea prețului achitat conform contractului de vânzare ce a fost anulat prin hotărârea penală, în temeiul art. 1254 alin. 3 raportat la art. 1637, art. 1640 alin. 2, art. 1646 NCC, texte aplicabile contractelor, restituirii prestațiilor derivate din contracte).
Deși atât răspunderea civilă delictuală, cât și răspunderea civilă contractuală sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu
patrimonial produs prin fapta ilicită și culpabilă a unei/unor persoane, ambele forme fiind condiționate de aceleași elemente: existența unei fapte ilicite, săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, existența unui prejudiciu patrimonial, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și capacitatea juridică a celui chemat să răspundă, între acestea există deosebiri esențiale, pe care instanța de apel nu le-a lămurit în ce privește aplicabilitatea la cauza concretă dedusă judecății. O primă deosebire privește obligația care a fost încălcată.
În cazul răspunderii civile delictuale este încălcată o obligație generală care revine tuturor, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite (în cauza de față s-a statuat prin
hotărârea penală că inculpatul E. a săvârșit infracțiunea de înșelăciune, în sensul că a indus-o în eroare pe cumpărătoarea C. cu privire la calitatea de proprietari ai terenului astfel înstrăinat a numiților F. și G., deși aceștia nu mai erau proprietari, ca urmare a înstrăinărilor anterioare succesive efectuate tot de inculpat, infracțiune prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 215 alin. 1 și 3 vechiul C. pen.). În atare condițiuni, pârâta C. a vândut terenul reclamanților din cauza de față, care, urmare a desființării prin hotărârea penală a actelor juridice încheiate, inclusiv a contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanți și pârâtă, au fost lipsiți atât de prețul achitat cât și de bunul cumpărat în condițiile date). În acest context, Înalta Curte constată, contrar celor reținute de către instanța de apel, că nici din declarația de constituire de parte civilă formulată doar de reclamantul A. în procesul penal și nici din sentința penală nr. 353/04.07.2012 pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. x/94/2011, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin decizia penală nr. 362/R/21.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, nu rezultă că în cuantumul total al daunelor-materiale solicitate de partea civilă și acordate de către instanță ar fi inclus și prețul vânzării, acesta fiind încasat de către altă persoană decât inculpatul din cauza penală. Dimpotrivă, din declarația de parte civilă evocată rezultă că partea civilă a înțeles să includă în suma de 85.000 Euro: ”beneficiul nerealizat, dobânzi, rata inflației capitalizată, obstrucționarea exercitării prerogativelor dreptului real de proprietate
asupra terenului litigios…”. Ori, lipsa menționării și a prețului în declarația părții civile, precum și omisiunea instanței penale, în ceea ce privește conținutul daunelor și detalierea conținutului
prejudiciului astfel reparat, nu pot în nici un caz conduce la o sancțiune aplicabilă reclamanților, care sunt lipsiți în continuare atât de prețul achitat, cât și de bunul achiziționat prin contractul de vânzare ce a fost desființat, nefiind recuperat nici prejudiciul cauzat de inculpat. În cazul răspunderii civile contractuale, obligația încălcată este una concretă, derivată din contract, iar în cauza de față este vorba de obligația de garanție pentru evicțiune înscrisă în contract al cărui titular este vânzătorul, reglementată și de dispozițiile art. 1337 vechiul C. civ. aplicabil contractului.
Sub aceste două aspecte, Înalta Curte reține că, și în condițiile în care declarația de constituire de parte civilă a fost destul de neclară, cauza și obiectul cererii de chemare în judecată
trebuiau lămurite pe deplin mai înainte de a se aprecia asupra autorității lucrului judecat, cu atât mai mult cu cât nu este întrunită tripla identitate nici cu privire la identitatea de părți, în cauza penală fiind inculpatul E. pârât în acțiunea civilă, iar în cauza de față pârâtă este vânzătoarea C. În lipsa unor lămuriri din partea instanței penale cu privire la cuantumul daunelor materiale acordate, nu se poate apela la prezumții pentru a considera că acele sume de bani ar include automat și prețul achitat nu inculpatului, ci pârâtei din cauza de față C., cu atât mai mult cu cât reclamanții au arătat că achiziționarea acelui teren s-a făcut cu scopul de a construi un depozit pentru Editura J., iar beneficiul nerealizat pretins în acțiunea civilă din cadrul procesului penal și acordat de instanța penală ar fi putut avea acest temei, fără a se putea vorbi neapărat și de preț, cum conchide instanța penală. Pe de altă parte, instanța de apel apreciază că reclamanții ar fi trebuit să dovedească în acțiunea civilă de față elementele care ar fi conturat beneficiul nerealizat, acordat de instanța penală, ceea ce în nici un caz nu putea fi pretins, tocmai pentru că daunele materiale acordate constând, între altele, și în beneficiul nerealizat, au fost judecate definitiv de instanța penală, lipsa unei motivări a acestei instanțe nefiind nicidecum imputabilă reclamanților și, cu atât mai puțin, nefiind de natură a atrage o sancțiune pentru aceștia.
Deosebirile dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală se referă și la unele condiții ale atragerii răspunderii, la întinderea reparației, care este mai mare în
cazul răspunderii civile delictuale, la caracterul solidar al răspunderii delictuale și divizibil, în cazul răspunderii contractuale, la dovada culpei, însă acestea nu sunt esențiale pentru
soluționarea recursului de față, astfel că nu vor fi expuse pe larg. Reținând astfel că finele de neprimire pentru care instanța de apel, urmare a admiterii apelului-pârâtei, a schimbat sentința apelată, a fost greșit reținut, cu o motivare contradictorie și străină de natura pricinii, astfel cum a fost aceasta lămurită de către instanța de recurs, cu privire
la obiectul cererii, cauza cererii și aprecierea părților în raport cu cauza penală anterioară, aceasta având relevanță și asupra modului de soluționare față de reclamanta B., soția reclamantului A., parte civilă în procesul penal anterior, Înalta Curte, urmare a admiterii recursului, în temeiul art. 496, art. 497, cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., a casat în tot decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată.
