Stabilirea obligativității efectuării urmării penale de către procuror în cazul anumitor infracțiuni reprezintă o garanție suplimentară a principiului aflării adevărului. Este concluzia judecătorilor Curții Constituționale, care au analizat excepția de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală invocată de un procuror în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dispozițiile atacate nu sunt de natură să încalce prevederile constituționale invocate în susținerea excepției, au stabilit magistrații CCR. Decizia 884 din 15 decembrie 2020 a Curții Constituționale de respingere a excepției de neconstituționalitate a fost publicată în Monitorul Oficial 147 din 12 februarie 2021 și intră de azi în vigoare.
Motivarea excepției de neconstituționalitate
Prin Încheierea din 17 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 134/36/2017/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepție invocată de procuror într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate de inculpat împotriva unei încheieri a judecătorului de cameră preliminară, în condițiile în care inculpatul, având calitatea de procuror, a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infracțiuni de ucidere din culpă.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile art. 131 și ale art. 132 din Constituție nu prevăd obligația cu caracter general a procurorilor de a efectua personal urmărirea penală. Prin urmare, atribuția lor constituțională este de a conduce și a supraveghea activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, putând, în mod evident, să efectueze acte de urmărire penală atunci când consideră necesar. Se susține că, de la această regulă, Constituția stabilește excepții; în acest sens, art. 72 alin. (2) din Legea fundamentală prevede că urmărirea și trimiterea în judecată penală a deputaților și a senatorilor se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Se arată că excepțiile sunt de strictă interpretare și că, în aceste condiții, prevederile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală extind, în mod nepermis, situațiile de excepție. Se susține că, potrivit dispozițiilor legale criticate, într-o bună parte din cauzele penale procurorii sunt obligați să efectueze personal urmărirea penală, poliția judiciară nemaiavând niciun rol.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că, potrivit textului criticat, competența reglementată în privința procurorului pentru a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunilor enumerate nu este doar obligatorie, ci și exclusivă. Se arată că art. 60 din Codul de procedură penală prevede că, în cazurile urgente, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența sa, și că lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent. Se susține că aceste dispoziții legale au în vedere actele care trebuie efectuate de urgență, nefiind timp pentru sesizarea organului competent și existând pericolul, spre exemplu, ca o probă să fie distrusă, o persoană să nu mai poată fi audiată etc. Se face trimitere la Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, paragrafele 42 și 43.
Ce a reținut Curtea Constituțională
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:
- a) în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;
- b) în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 și art. 289-294 din Codul penal;
- c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
- d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
- e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitor la statul român și ale art. 131 alin. (3) cu privire la rolul Ministerului Public.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor art. 55 și art. 56 coroborate cu cele ale art. 29 din Codul de procedură penală, procurorul este participantul la procesul penal care are rolul de a conduce și de a supraveghea urmărirea penală. Totodată, potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, referitor la atribuțiile procurorului, acesta supraveghează sau efectuează urmărirea penală.
Așa fiind, dispozițiile legale cu caracter general din cuprinsul Codului de procedură penală prevăd, deopotrivă, obligația procurorului de a supraveghea activitatea de urmărire penală și obligația acestuia de a efectua, în mod nemijlocit, activitatea de urmărire penală.
În aplicarea dispozițiilor legale anterior menționate, au fost reglementate, în cuprinsul Codului de procedură penală, în mod distinct, cele două ipoteze mai sus arătate. Astfel, dispozițiile art. 56 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, acestea fiind organele de urmărire penală, conform art. 55 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Codul de procedură penală, iar art. 56 alin. (3) din același cod prevede situațiile în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror. Acestea din urmă au în vedere: infracțiunile pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel; infracțiunile prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 277, art. 279-283 și art. 289-294 din Codul penal; infracțiunile săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracțiunile pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție, precum și alte infracțiuni prevăzute de lege.
Analizând infracțiunile enumerate mai sus, Curtea constată că acestea prezintă o gravitate însemnată, determinată de importanța valorilor sociale încălcate prin comiterea faptelor, de consecințele produse sau de calitatea făptuitorilor, motiv pentru care, în cazul lor, legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării urmăririi penale, în mod direct, de către procuror, conform art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, în considerarea calificării și a competenței sale sporite, în raport cu competența celorlalte organe de urmărire penală prevăzute la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală. De altfel, Constituția nu prevede, nici în mod expres, nici implicit, o reglementare referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror, această soluție legislativă constituind opțiunea legiuitorului justificată de rezonanța socială deosebită a încălcării valorilor protejate prin infracțiunile în privința cărora se aplică.
Această soluție legislativă reprezintă o garanție suplimentară a principiului aflării adevărului, nefiind de natură să încalce prevederile constituționale invocate în susținerea excepției. Totodată, dispoziția legală criticată se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție.
În acest sens, Curtea constată că dispozițiile art. 131 alin. (3) din Constituție prevăd că parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată și că acestea conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, „în condițiile legii“. Astfel, legiuitorul constituant a prevăzut, cu titlu generic, reglementarea prin lege a desfășurării activității de urmărire penală. În aplicarea acestor dispoziții constituționale au fost elaborate prevederile Codului de procedură penală referitoare la desfășurarea urmăririi penale, precum și dispozițiile procesual penale cuprinse în legi speciale, cum sunt cele din cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 78/2016 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, la care s-a făcut referire anterior.
Referitor la reglementarea, la art. 72 alin. (2) din Legea fundamentală, pe de o parte, a faptelor pentru care deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată și a procedurii conform căreia aceștia pot fi percheziționați, reținuți sau arestați, iar, pe de altă parte, a competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca infracțiunile săvârșite de către persoane care ocupă astfel de funcții, Curtea reține că dispozițiile constituționale anterior menționate fac parte din secțiunea a 2-a – ce reglementează statutul deputaților și senatorilor – a capitolului I, intitulat „Parlamentul“ al titlului III denumit „Autoritățile publice“ al Constituției. Mai mult, norma constituțională analizată, chiar dacă face referire la o procedură specială de domeniul dreptului procesual penal, reglementează imunitatea parlamentară, instituție ce aparține dreptului constituțional. Așa fiind, din interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale ale art. 72 alin. (2), rezultă că ele nu constituie o excepție de la normele constituționale referitoare la rolul Ministerului Public, prevăzute la titlul III al Legii fundamentale, respectiv la art. 131, ci o procedură distinctă, reglementată în considerarea calității persoanelor în privința cărora este efectuată urmărirea penală, mai exact în considerarea funcției publice pe care aceștia o dețin. Așadar, este evident că reglementarea în cuprinsul titlului III al Constituției a dispozițiilor art. 72 alin. (2) nu presupune reducerea cazurilor în care procurorul efectuează în mod nemijlocit urmărirea penală la ipoteza efectuării urmăririi penale de către procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul infracțiunilor comise de deputați și de senatori. Dimpotrivă, norma constituțională anterior menționată stabilește competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunilor comise de senatori sau deputați, fără a specifica obligativitatea realizării acesteia de către procuror.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că dispozițiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală au fost reglementate în aplicarea prevederilor constituționale ale art. 131 alin. (3), neconstituind o încălcare a acestora. Pentru aceleași motive, nu poate fi reținută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție referitoare la statul de drept.
În ceea ce privește invocarea în prezenta cauză a prevederilor art. 132 din Constituție, acestea reglementează principiul legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic potrivit căruia procurorii își desfășoară activitatea, sub autoritatea ministrului justiției, precum și incompatibilitatea funcției de procuror cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea lor, prin dispozițiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Referitor la pretinsa încălcare prin prevederile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, textul criticat reglementează cu claritate, precizie și previzibilitate ipotezele în care urmărirea penală este realizată de către procuror, fiind în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.
Decizia Curții Constituționale
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de procuror în Dosarul nr. 134/36/2017/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și constată că dispozițiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 15 decembrie 2020.
