În Monitorul Oficial al României Partea I nr. 186/7.III. 2024 a fost publicată Decizia nr. 7 din 5 februarie 2024 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Tribunalul Timiș — Secția I civilă, , în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind interpretarea și aplicarea prevederilor art. 324 alin. (1) coroborat cu art. 324 alin. (4) din Codul civil prin sintagma „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj” se înțelege că soluționarea petitului având ca obiect atribuirea beneficiului locuinței conjugale unuia dintre soți la desfacerea căsătoriei este condiționată de existența pe rolul instanțelor de judecată a unui dosar având ca obiect partaj cu privire la locuința conjugală a părților sau sintagma „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj” reprezintă momentul până la care o hotărâre pronunțată într-un dosar având ca obiect atribuirea beneficiului locuinței la desfacerea căsătoriei își produce efectele juridice.
Înalta Curte a stabilit că în interpretarea dispozițiilor art. 324 alin. (1) și (4) din Codul civil, sintagma „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj” reprezintă momentul maxim până la care hotărârea prin care a fost admisă o cerere având ca obiect atribuirea beneficiului locuinței conjugale la desfacerea căsătoriei își produce efectele juridice, fără ca admisibilitatea acțiunii să fie condiționată de existența pe rolul instanțelor judecătorești a unei cereri având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra aceleiași locuințe.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată cu titlu prealabil, se observă că dispozițiile art. 324 din Codul civil fac parte din cartea a II-a a Codului civil (Despre familie), titlul II (Căsătoria), capitolul VI (Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților), secțiunea I (Dispoziții comune), paragraful 2 (Locuința familiei). Această secțiune cuprinde așa-numitul regim matrimonial primar (imperativ), care se aplică indiferent de regimul matrimonial ales de soți: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională [art. 312 alin. (1) din Codul civil]. Caracterul imperativ al dispozițiilor secțiunii amintite rezultă din prevederile art. 312 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora, „Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
Legiuitorul a urmărit instituirea unor dispoziții de natură să protejeze interesele legitime ale ambilor soți cu privire la locuința familiei, și aceasta chiar în ipoteza în care locuința respectivă se află în proprietatea exclusivă a unuia dintre soți (în acest sens sunt, bunăoară, dispozițiile art. 321 și 322 din Codul civil).
În ceea ce privește prevederile art. 324 alin. (4) din Codul civil, acestea se referă la ipoteza în care bunul este „proprietatea comună” a soților, ceea ce înseamnă că poate să fie vorba despre o proprietate devălmașă sau o proprietate pe cote-părți, compatibilă atât cu regimul comunității legale (ori convenționale) de bunuri, cât și cu regimul separației de bunuri. De vreme ce premisa acțiunii reglementate de art. 324 alin. (4) din Codul civil constă în starea de coproprietate asupra locuinței comune a foștilor soți, legea limitează expres în timp durata efectelor hotărârii judecătorești prin care s-a atribuit beneficiul folosinței locuinței, arătând că acestea se produc atât timp cât subzistă starea de coproprietate.
Această normă nu trebuie însă interpretată în sensul că instituie o condiție de admisibilitate distinctă a acestei acțiuni, constând în existența pe rol a unei alte cereri având ca obiect sistarea coproprietății asupra locuinței comune (a se vedea și M. Avram, Admisibilitatea cererii de atribuire la divorț a beneficiului locuinței familiei în lipsa unei cereri de partaj, studiu publicat la 14 ianuarie 2024 pe www.juridice.ro).
În primul rând, interpretarea literală a textului de lege reflectă voința legiuitorului de a limita în timp efectele atribuirii folosinței locuinței la divorț, cel mai târziu până la soluționarea
definitivă a partajului prin hotărâre judecătorească. În măsura în care legiuitorul ar fi intenționat ca formularea concomitentă a unei cereri de partaj să constituie o condiție de admisibilitate a cererii de atribuire a beneficiului folosinței locuinței comune, ar fi prevăzut expres aceasta, ceea ce însă nu a făcut.
Or, este de principiu că o prevedere legală trebuie interpretată de așa manieră încât să producă efecte [în acest sens sunt dispozițiile art. 1.268 alin. (3) din Codul civil, aplicabile prin analogie], fără a adăuga condiții suplimentare, pe care norma legală nu le prevede. Adoptarea pe cale jurisprudențială a acestei condiții suplimentare ar limita eficacitatea acțiunii în atribuirea folosinței locuinței, a cărei soluționare este strâns legată de efectele divorțului, fiind așadar prin natura ei o problemă a cărei rezolvare relevă o anumită urgență.
În al doilea rând, interpretarea sistematică a dispozițiilor legale aplicabile în această materie conduce la aceeași concluzie. Potrivit dispozițiilor art. 355 alin. (1) din Codul civil, la încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial. De asemenea, dacă locuința familiei este proprietate pe cote-părți în cadrul unui regim de separație de bunuri, partajul se va realiza potrivit dreptului comun, prin bună învoială sau pe cale judecătorească, astfel cum dispune art. 670 din Codul civil. Instituirea condiției suplimentare de admisibilitate constând în existența unei cereri de partaj al bunurilor comune ar avea însă drept consecință faptul că, atunci când se solicită atribuirea beneficiului folosinței locuinței conjugale, părțile ar fi nevoite să ceară partajul pe cale judecătorească, fiind astfel private de posibilitatea de a opta pentru partajul voluntar, deși aceasta este recunoscută în mod expres de lege. Chiar dacă părțile nu se înțeleg cu privire la folosința locuinței, nimic nu exclude posibilitatea ca în viitor acestea să se înțeleagă cu privire la partajul proprietății.
În al treilea rând, natura juridică a acțiunii reglementate de art. 324 alin. (4) din Codul civil este cea a unui partaj de folosință. Atribuirea folosinței locuinței unuia dintre soți nu este altceva decât una dintre modalitățile în care se poate realiza un partaj de folosință, în condițiile în care folosirea în comun a locuinței nu ar mai fi posibilă. În ceea ce privește partajul de folosință în dreptul comun, temeiul de drept este reprezentat de art. 639 din Codul civil, potrivit căruia „Modul de folosire a bunului comun se stabilește prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească”. Prin „modul de folosire a bunului comun”, legiuitorul a avut în vedere și partajul de folosință. Un asemenea partaj de folosință este admisibil, fără ca legea să ceară introducerea concomitentă a unei acțiuni având ca obiect partajul bunului comun.
În al patrulea rând, și interpretarea istorică susține dezlegarea ce se va da prin prezenta hotărâre prealabilă. Anterior actualei reglementări, prin art. 22 din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, republicată, s-a prevăzut că: „În caz de divorț dacă soții nu au convenit altfel, beneficiul contractului privitor la locuință folosește soțului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soțului care a obținut divorțul.
În toate celelalte situații instanța care pronunță divorțul va hotărî care dintre soți va avea beneficiul contractului privitor la locuință.”
Dispoziții similare s-au regăsit pentru o scurtă perioadă în cuprinsul art. 271 din Legea locuinței nr. 114/1996, forma anterioară republicării. Acest text a fost introdus prin art. I pct. 12 din Ordonanța de urgență nr. 40/1997 pentru modificarea și completarea Legii locuinței nr. 114/1996, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 196/1997, fiind însă abrogat prin art. I pct. 7 al Legii nr. 196/1997. În lipsa unui text expres, s-a admis că această soluție putea fi adoptată, prin analogie, și în cazullocuinței aflate în proprietatea comună a soților, urmând ca rezolvarea definitivă a raporturilor patrimoniale dintre soți să aibă loc ulterior, în cadrul acțiunii separate de partaj.
Această opinie a fost consacrată explicit în cuprinsul noii reglementări, fiind însă adăugată precizarea potrivit căreia efectele hotărârii de atribuire a beneficiului folosinței se produc până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj.
Sub imperiul Codului civil în vigoare, problema atribuirii folosinței locuinței comune se ivește în contextul divorțului soților, fie ca o cerere accesorie acțiunii de divorț, fie ca o cerere de sine stătătoare, promovată după ce s-a dispus desfacerea căsătoriei prin divorț. Ca urmare, prevederile art. 324 din Codul civil nu sunt aplicabile anterior promovării unei acțiuni în desfacerea căsătoriei.
Dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți, aceasta nefiind comod partajabilă, iar soții nu se înțeleg, pentru soluționarea cererii de atribuire a beneficiului folosinței, instanța va avea în vedere, în ordine, următoarele criterii: interesul superior al copiilor minori, culpa în desfacerea căsătoriei și posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.
Se reține, prin urmare, că prin art. 324 alin. (4) din Codul civil, legiuitorul și-a propus să codifice soluții avansate anterior în literatura de specialitate și în practica judiciară. Anterior Codului civil, chiar în lipsa unei reglementări exprese, era posibilă formularea unei asemenea cereri accesorii divorțului, fără a fi condiționată de existența unei cereri de partaj. Scopul legiuitorului a fost doar acela de a consacra expres o soluție admisă în practica judiciară, pentru a asigura astfel predictibilitatea și claritatea legii în această materie, iar nicidecum să îngrădească exercitarea dreptului material la acțiune prin adăugarea condiției procedurale la care se referă sesizarea.
Instanța de contencios constituțional a fost învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 324 alin. (4) din Codul civil. Autorul excepției a arătat în motivarea acesteia că, potrivit textului de lege criticat, este obligat să înregistreze o acțiune de partaj, a cărei taxă judiciară de timbru este excesiv de mare, ceea ce aduce atingere dreptului de proprietate, accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil.
Prin Decizia nr. 499 din 5 decembrie 2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 24 februarie 2014), Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate, dispozițiile art. 324 alin. (4) din Codul civil fiind considerate constituționale în raport cu criticile formulate. Curtea Constituțională a statuat că chiar și în interpretarea propusă de autorul excepției de neconstituționalitate norma legală criticată nu este contrară Constituției României, prin raportare la caracterul vremelnic al măsurii de atribuire a folosinței locuinței. De asemenea, instanța constituțională a făcut referire la jurisprudența sa constantă, potrivit căreia accesul liber la justiție poate fi supus unor condiții de fond și de formă, dacă acestea urmăresc un scop legitim.
Așa fiind, instanța de contencios constituțional a răspuns excepției, astfel cum aceasta a fost invocată și motivată, fără să condiționeze constituționalitatea normei de interpretarea potrivit căreia promovarea unei acțiuni concomitente de ieșire din indiviziune ar fi obligatorie. În cauză nu a fost pronunțată o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate, cu rezervă de interpretare, iar această împrejurare rezultă cu claritate din dispozitivul deciziei, precum și din considerentele care explică soluția adoptată.
De altfel, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra înțelesului contrar Constituției României pe care îl constată în cuprinsul normei legale criticate, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vreme ce interpretarea și aplicarea normelor legale neclare ori lacunare constituie misiunea instanțelor judecătorești.
Prin urmare, Curtea Constituțională a reținut că interpretarea care condiționează atribuirea beneficiului locuinței conjugale de introducerea unei cereri de partaj este constituțională. Prin aceasta însă Curtea Constituțională nu a reținut că interpretarea contrară, în sensul că norma juridică nu conține o asemenea condiție de admisibilitate, ar fi neconstituțională.
Trebuie subliniat că interesele coproprietarului căruia nu i s-a atribuit folosința locuinței comune sunt prezervate, în primul rând, prin posibilitatea de a cere oricând sistarea indiviziunii, context în care poate beneficia, în condițiile legii, de ajutor public judiciar. În al doilea rând, coproprietarul interesat poate cere modificarea soluției dispuse anterior, în măsura în care împrejurările de fapt pe care s-a întemeiat soluția de atribuire a folosinței locuinței în beneficiul celuilalt fost soț s-ar schimba într-o manieră esențială, întrucât în cazul raporturilor juridice analizate, care presupun o desfășurare în timp, autoritatea de lucru judecat este condiționată de menținerea împrejurărilor de fapt avute în vedere la data atribuirii inițiale.
