În Monitorul Oficial Partea I nr. 38/17.I.2025 a fost publicată Decizia nr. 381 din 17 septembrie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1.394 din Codul civil.
Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr. 18.750/302/2018 al Tribunalului București — Secția a V-a civilă și constată că dispozițiile art. 1.394 din Codul civil sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 1.394 — Prorogarea termenului prescripției din Codul civil, care au următorul cuprins: „În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.”
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că sintagma „în toate cazurile” din cuprinsul art. 1.394 din Codul civil dă naștere interpretării potrivit căreia o instanță civilă învestită cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală poate să constate existența unei infracțiuni căreia să-i asocieze un termen de prescripție a răspunderii penale prevăzut de legea penală, fără să existe o hotărâre penală definitivă, care să constate în prealabil existența acelei infracțiuni. Cu alte cuvinte, i se permite unei instanțe civile să se substituie unei instanțe penale, în sensul că, fără a se baza pe o hotărâre penală definitivă, instanța civilă realizează o cercetare judecătorească limitată, fără garanțiile procesuale prevăzute de o procedură penală în fața instanței penale, în afara unui proces penal, prin care să se constate dacă o faptă îndeplinește elementele constitutive ale unei infracțiuni și dacă ar fi fost săvârșită de către o anumită persoană. O instanță civilă poate doar să folosească cu autoritate de lucru judecat o hotărâre penală definitivă de condamnare, în ceea ce privește existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, instanței civile revenindu-i în acest caz sarcina de a stabili valoarea prejudiciului material sau moral și modul de reparare a acestuia de către inculpatul condamnat de instanța penală. Însă în ipoteza în care procurorul a dat o soluție de clasare sau o soluție de renunțare la urmărirea penală ori în ipoteza în care instanța penală a pronunțat achitarea sau încetarea procesului penal, art. 1.394 din Codul civil nu își poate găsi aplicarea în fața instanței civile, întrucât aceasta se va pronunța doar asupra existenței unei răspunderi civile delictuale ce derivă dintr-un fapt ilicit simplu, care nu constituie faptă penală și pentru care se aplică dispozițiile art. 2.528 din Codul civil privind prescripția dreptului material la acțiune.
Se susține, de asemenea, că prevederile art. 1.394 din Codul civil încalcă și principiul previzibilității normei juridice. Textul prezintă neclarități în ceea ce privește sintagmele „în toate cazurile” și „fapt penal supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă”. În acest sens arată că textul de lege criticat prezintă o deficiență gravă de conținut, respectiv de reglementare a situațiilor în care intervine prorogarea termenului de prescripție, fapt care îi conferă un caracter neconstituțional. Fiind o normă specială, o excepție de la regimul prescripției civile, textul ar fi trebuit să menționeze exact acele situații în care intervine prorogarea termenului de prescripție.
În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate,prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 20 — Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție și art. 126 alin. (2) privind stabilirea prin lege a competenței instanțelor judecătorești și a procedurii de judecată.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curteaobservă că textul legal criticat vizează problematica prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește stabilirea răspunderii civile delictuale, atunci când persoana vătămată printr-un fapt ilicit solicită despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-o faptă cu incidență penală. Într-o asemenea situație, termenul de prescripție va fi același cu cel de prescripție a răspunderii penale.
Față de criticile formulate de autorul excepției, Curteareține că art. 1.349 alin. (1) din Codul civil instituie regula generală conform căreia „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”. Consecința nesocotirii acestei norme se regăsește în alin. (2) al aceluiași articol, potrivit căruia „Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.
- Prejudiciul cauzat poate să fie rezultatul unei acțiuni sau,după caz, inacțiuni, care, uneori, în condițiile legii penale, are dimensiunile unei infracțiuni. De regulă, în cadrul proceselor penale care au ca scop stabilirea răspunderii penale a persoanei care a săvârșit infracțiunea, este soluționată și latura civilă a acțiunii, instanța penală fiind cea care se va pronunța asupra despăgubirilor de natură să acopere prejudiciul cauzat prin infracțiune. Există însă și situații în care răspunderea pe latură civilă ajunge să fie stabilită de o instanță civilă. Astfel, de exemplu, art. 27 din Codul de procedură penală detaliază cazurile în care soluționarea acțiunii civile revine instanței civile.
Textul criticat în cauza de față reglementează aspectulprescrierii dreptului material la acțiune pentru repararea prejudiciului atunci când acesta rezultă dintr-un fapt pentru care termenul de prescripție a răspunderii penale este mai lung decât termenul general stabilit de art. 2.528 din Codul civil pentru prescrierea acțiunii civile, de 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Așadar, textul criticat presupune existența unei fapte ilicite prejudiciabile civil care poate întruni și elementele constitutive ale unei infracțiuni. Persoana prejudiciată prin această faptă va beneficia de prorogarea legală a termenului de prescripție extinctivă a dreptului la acțiunea în răspundere civilă, ca o modalitate de protecție a drepturilor sale patrimoniale, care să opereze pe același interval de timp în care persoana vinovată poate fi trasă și la răspundere penală.
În contextul prezentelor critici de neconstituționalitate,este esențial să se aibă în vedere prevederile art. 28 alin. (2) din Codul de procedură penală, care statuează că „Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”. Norma citată clarifică pe deplin rolul instanței civile, care va analiza fapta prejudiciabilă exclusiv din perspectivă civilă, caracterizarea acesteia ca infracțiune limitându-se la consecințele sale asupra calculării termenului de prescripție a răspunderii civile delictuale.
De asemenea, pentru înțelegerea problematicii îndiscuție, prezintă interes și dispozițiile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii”. Prin Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 7 aprilie 2021, paragraful 41, Curtea Constituțională a reținut că prevederile citate creează o legătură între deciziile pronunțate de instanțele civile (în sens larg) și cele pronunțate de instanțele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanță pentru soluționarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești în materie penală și cele pronunțate în materie civilă (lato senso) au fost reglementate competența instanței penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe (cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare), precum și regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale. De la această din urmă regulă a fost prevăzută excepția lipsei autorității de lucru judecat a hotărârilor altor instanțe în fața instanței penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existența infracțiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepții a fost să confere instanței penale plenitudinea jurisdicției asupra aspectelor care privesc existența infracțiunii și, totodată, să garanteze și prin această dispoziție legală celeritatea soluționării cauzelor penale, instanța penală urmând, de altfel, să confirme sau, după caz, să infirme corectitudinea raționamentului instanței civile cu referire la existența infracțiunii.
Ca atare, Curtea constată că nu pot fi reținute criticileconform cărora textul de lege ce formează obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate ar da naștere interpretării potrivit căreia o instanță civilă învestită cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală poate să constate existența unei infracțiuni căreia să îi asocieze un termen de prescripție a răspunderii penale prevăzut de legea penală, fără a exista o hotărâre penală definitivă, care să constate în prealabil existența acelei infracțiuni. Sunt neîntemeiate, de asemenea, și criticile formulate de autoarea excepției în sensul că instanța civilă s-ar putea substitui unei instanțe penale, cu nesocotirea dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție și ale art. 126 alin. (2) privind stabilirea prin lege a competenței instanțelor judecătorești și a procedurii de judecată.
Tot astfel, nu își găsesc suport constituțional nicisusținerea potrivit căreia prorogarea termenului de prescripție ar trebui limitată doar la acele cazuri în care există în prealabil o hotărâre penală definitivă și nici celelalte, privitoare la clasare, la renunțarea la urmărirea penală ori la ipoteza în care instanța penală a pronunțat achitarea sau încetarea procesului penal.
De altfel, motivarea excepției cuprinde și critici referitoarela modul în care instanțele judecătorești interpretează, de la caz la caz, sintagma „fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă” și o aplică în situațiile care le sunt deduse judecății. Curtea reține că acesta este însă un atribut al instanței, ținând de competența sa jurisdicțională în cadrul procesului respectiv. Judecătorul cauzei va fi cel care va analiza particularitățile speței în vederea soluționării excepției procesuale a prescripției dreptului material la acțiune în stabilirea răspunderii delictuale, pentru a putea decide dacă reclamantul se mai află sau nu în termenul de introducere a acțiunii.
De asemenea, autoarea excepției urmărește să seclarifice, prin intermediul controlului de constituționalitate, dacă în ipoteza în care procurorul a dat o soluție de clasare sau o soluție de renunțare la urmărirea penală ori în ipoteza în care instanța penală a pronunțat achitarea sau încetarea procesului penal, art. 1.394 din Codul civil poate fi aplicat de instanța civilă învestită cu soluționarea acțiunii civile în răspundere delictuală. Or, un asemenea demers excedează competenței Curții Constituționale, fiind atributul exclusiv al judecătorului cauzei.
