În Monitorul Oficial Partea I nr. 14/10.IX.2024 a fost publicată Decizia Nr.23 din 30 ianuarie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă prin care Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât nu îndeplinesc condițiile de claritate, previzibilitate și predictibilitate necesar a fi îndeplinite de actele normative și impuse din perspectiva principiului securității raporturilor juridice, respectiv a dreptului la un proces echitabil.
Art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă este neconstituțional în măsura în care se interpretează că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri nu este admisibilă decât dacă se pune problema unei contrarietăți de dispozitive ale respectivelor hotărâri, iar nu și a considerentelor acestora, și exclusiv în ipoteza în care revizuentul nu a invocat autoritatea de lucru judecat/puterea lucrului judecat în cadrul celui de-al doilea litigiu/instanța învestită să se pronunțe asupra acestor chestiuni a omis să le analizeze.
Textul legal este neclar și imprevizibil câtă vreme se aplică și se interpretează în sensul că doar dispozitivele și considerentele pe care se sprijină pot comporta contradicții susceptibile de a fi remediate pe calea revizuirii și că revizuentul nu trebuia să invoce autoritatea de lucru judecat/puterea de lucru judecat pe cale de excepție sau de apărare, ca argument în susținerea cererii sale, iar, în măsura în care s-a prevalat de ea, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei.
De asemenea, se arată că este neconstituțională interpretarea potrivit căreia revizuirea nu este admisibilă în condițiile în care revizuentul a invocat autoritatea de lucru judecat sub forma excepției procesuale sau ca apărare de fond, în cadrul celui de-al doilea proces, finalizat prin hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere, sau în ipoteza în care a invocat-o instanța să fi omis a se pronunța asupra chestiunii învederate.
În susținerea excepției este invocată și jurisprudența Curții Constituționale referitoare la recunoașterea și necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice, respectiv Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 sau Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018.
Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât revizuirea este o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, în scopul restabilirii adevărului în cauză. Dispozițiile legale criticate sunt norme de procedură, iar, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor de atac sunt stabilite numai prin lege. Legiuitorul are libertatea de a stabili condițiile în care părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac și modul în care pot fi probate. Instanța supremă mai arată că nu sunt încălcate dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3) și nici cele ale art. 53, deoarece în cauză judecata se desfășoară în fața unei instanțe independente și imparțiale, cu respectarea drepturilor procesuale ale părților.
Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt clare, precise și previzibile și nu pot conduce, prin ele însele, la o îngrădire a accesului liber la justiție ori a dreptului la un proces echitabil. Consideră că nu se pune problema restrângerii unor drepturi sau libertăți fundamentale prin reglementarea criticată, întrucât tocmai interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătorești definitive și a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanțelor prin hotărârile respective a impus stabilirea clară și limitativă a cazurilor și motivelor pentru care se poate exercita revizuirea, precum și modul în care acestea pot fi probate. În fine, instanța apreciază că autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci, în realitate, urmărește să obțină îndrumări pentru instanța judecătorească privind modul în care se interpretează și aplică textul legal criticat, ceea ce excedează domeniului de competență al instanței constituționale, fiind atributul exclusiv al completului de judecată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: [… ] 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;”.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare cu cele formulate în prezenta cauză. Prin Decizia nr. 413 din 22 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 8 martie 2023, Curtea a reținut, referitor la imposibilitatea de a utiliza calea de atac a revizuirii în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă atunci când nerespectarea autorității de lucru judecat este determinată de contrarietatea considerentelor pe care se bazează hotărârile definitive potrivnice, că art. 461 alin. (1) din Codul de procedură civilă clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii.
Așadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia – ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă —, se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepția actuală a Codului de procedură civilă, se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă, revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, conform art. 513 alin. (4) din Codul de procedură civilă, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție.
Curtea a mai reținut că art. 461 alin. (2) din același cod reglementează și problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, și anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situație, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocuicu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce privește căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu și în ceea ce privește căile de atac de retractare, așa cum este revizuirea, ceea ce justifică, de altfel, soluția pronunțată de instanță în cazul încuviințării cererii de revizuire pentru cazul hotărârilor potrivnice, constând în anularea celei din urmă hotărâri și, după caz, trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce privește considerentele prin care a fost soluționată pe cale incidentală o chestiune litigioasă (așa-numitele considerente decizorii), Curtea a observat că nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta, deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existența unei alte căi procedurale puse la îndemâna părții interesate încă din timpul soluționării celui de-al doilea proces, și anume posibilitatea acesteia de a invoca excepția autorității de lucru judecat cu referire la soluția dată cu privire la aceeași chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiții de diligență procesuală, se poate preveni apariția unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv. Se valorifică astfel efectul pozitiv al lucrului judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.
Sub aspectul susținerii referitoare la admisibilitatea revizuirii hotărârii în situația în care în cauză a fost deja ridicată excepția autorității de lucru judecat, iar instanța s-a pronunțat asupra acesteia, dar a respins-o, Curtea a apreciat că aceasta nu se poate constitui într-o critică de neconstituționalitate, ci reprezintă o problemă de aplicare a legii în cauză.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să conducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, soluția pronunțată prin decizia menționată și considerentele pe care aceasta se sprijină își mențin valabilitatea și în cauza de față.
