În Monitorul Oficial PARTEA I, Nr. 837/22.VIII.2024 a fost publicată Decizia Nr.116 din 7 martie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 1 și ale art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Curtea Constituțională a respins ca ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Loredan George Grecica în Dosarul nr. 7.871/1.748/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală și constată că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 și ale art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind statul de drept, calitatea legii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la respectarea vieții private și de familie, libertatea de exprimare, precum și condițiile și limitele restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, întrucât nu reglementează în categoria motivelor de recurs în casație încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală. Arată că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală au un conținut identic cu prevederile art. 281 alin. (1) lit. b) din același cod, care au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017.
Prin decizia menționată, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională. În continuare, face o amplă prezentare a mențiunilor din cuprinsul deciziei pronunțate de instanța de apel cu privire la mijloacele de probă obținute în cauză prin intermediul Serviciului Român de Informații.
De asemenea, invocă argumentele care au stat la baza pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017, precum și considerentele din paragraful 192 al Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, care, în opinia autorului prezentei excepții de neconstituționalitate, acreditează ideea că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală pot fi declarate neconstituționale, întrucât nu permit invocarea pe calea recursului în casație a necompetenței materiale și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, deși, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017, această împrejurare constituie un caz de nulitate absolută. În ceea ce privește dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, susține că acestea încalcă prevederile constituționale privind statul de drept, principiul legalității, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, viața intimă, familială și privată, precum și restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, întrucât prevăd derularea procedurii de verificare a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație fără citarea părților și fără participarea procurorului, ceea ce aduce atingere dreptului recurentului la un proces echitabil, în componenta referitoare la principiul contradictorialității. Arată că, în procedura reglementată de dispozițiile art. 439 din Codul de procedură penală, cererea de recurs în casație se comunică parchetului, care poate formula concluzii scrise cu privire la aceasta, însă punctul de vedere formulat de procuror nu se comunică recurentului, astfel că nu există egalitate de arme între acuzare și apărare.
Precizează că, în cauză, și procedura de cameră preliminară s-a desfășurat tot în lipsa inculpatului și a procurorului, astfel că inculpatul s-a aflat în imposibilitatea de a formula apărări cu privire la lipsa de competență a organelor de urmărire penală, la caracterul ilegal al probelor obținute — în marea lor majoritate — prin intermediul Serviciului Român de Informații și cu privire la nelegalitatea actelor de urmărire penală. De asemenea, arată că prevederile art. 345 alin. (1) și ale art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, care stabileau o procedură de desfășurare a judecății în camera preliminară similară celei prevăzute de dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv „fără participarea procurorului și a inculpatului”, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, iar prin deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016, nr. 302 din 4 mai 2017 și nr. 26 din 16 ianuarie 2019, instanța de contencios constituțional a statuat că probele obținute prin intermediul Serviciului Român de Informații sunt ilegale, întrucât reprezentanții acestei instituții nu aveau competența materială și competența personală pentru a strânge probe
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 și ale art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prevederile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală au fost modificate prin dispozițiile art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, iar prevederile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin articolul unic din Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
— Art. 438 alin. (1) pct. 1: „(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;”;
— Art. 440 alin. (1): „(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părților și fără participarea procurorului.”
În susținerea neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept și principiul legalității, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 22 referitor la dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, ale art. 23 privind libertatea individuală, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 26 privind viața intimă, familială și privată și ale art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie și ale art. 10 referitor la libertatea de exprimare din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în reglementarea anterioară, cu începere de la Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, a cărei declanșare determina — pentru o serie de motive prevăzute de lege — verificarea legalității și a temeiniciei hotărârii atacate. Potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, soluționarea recursului în casație fiind dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Codul de procedură penală a revenit, astfel, la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază numai dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii.
Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac a recursului în casație sunt: procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă; inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, precum și partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă. Potrivit prevederilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casație sunt limitate. De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației. Motivele de recurs în casație prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală vizează: nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greșit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului și aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Raportând prevederile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală la scopul recursului în casație, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că restrângerea de către legiuitor a sferei cazurilor în care se poate face recurs în casație la cele prevăzute de textul de lege criticat este justificată de finalitatea instituției analizate — aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile — și de natura acesteia — de cale extraordinară de atac. Curtea Constituțională a reținut, prin numeroase decizii, că, așa cum reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație — prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală —, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casație, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017, paragrafele 27 și 28, Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragrafele 23 și 24, Decizia nr. 517 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 8 noiembrie 2017, paragraful 22, Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iunie 2019, paragraful 16, Decizia nr. 709 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 16 martie 2020, paragraful 17, Decizia nr. 91 din 10 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 10 iunie 2022, paragraful 26, și Decizia nr. 553 din 17 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 30 martie 2023, paragraful 15).
Curtea reține că, în cauza de față, autorul excepției susține, în esență, că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind valorile supreme ale statului de drept, calitatea legii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, viață intimă, familială și privată și libertatea de exprimare, întrucât nu reglementează în categoria motivelor de recurs în casație încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală.
Curtea observă că, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională. În acest sens, prin decizia mai sus menționată, paragrafele 62 și 63, Curtea a reținut că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica și, implicit, determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancțiunea nulității absolute nerespectarea normelor de competență materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situație, prezumată juris et de jure. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea principiului legalității, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție.
Ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, ulterior sesizării Curții în prezenta cauză, dispozițiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost completate cu lit. b1) prin prevederile art. 1 pct. 33 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023. Dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b1) din Codul de procedură penală au, la data pronunțării prezentei decizii, următorul cuprins: „(1) Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: […] b1) competența materială și competența după calitatea persoanei a organului de urmărire penală;”. Curtea apreciază că nu pot fi reținute susținerile autorului excepției de neconstituționalitate, în sensul că argumentele care au stat la baza pronunțării Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, precum și considerentele reținute de Curte în paragraful 192 al Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, ar acredita ideea că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală pot fi declarate neconstituționale, întrucât nu permit invocarea pe calea recursului în casație a necompetenței materiale și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, deși, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017, această împrejurare constituie un caz de nulitate absolută.
Curtea observă că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, ce are ca scop, potrivit prevederilor art. 433 din Codul de procedură penală, verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere că recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Așadar, spre deosebire de celelalte căi extraordinare de atac — și anume contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, și revizuirea, care urmărește îndreptarea erorilor de judecată —, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.
Având în vedere specificul recursului în casație, Curtea reține că legea procesual penală impune condiții stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii și la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele stabilite de lege. Cazurile de recurs în casație, potrivit noii reglementări, se limitează la motivele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, și anume: nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greșit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului și aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepția primului caz de casare — necompetența instanței —, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcarea legii penale, unele având implicații și în soluționarea acțiunii civile. Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii — iar nu chestiuni de fapt —, putând constitui temei al casării hotărârii numai dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În ceea ce privește obiectul recursului în casație, acesta fiind o cale de atac extraordinară, pot fi atacate numai hotărârile penale definitive.
Așadar, Curtea constată că recursul în casație constituie o cale extraordinară de atac, reglementată de legiuitor în temeiul prerogativelor acordate acestuia de prevederile constituționale ale art. 126 alin. (2) — potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” — și ale art. 129, care statuează că „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Aceste norme constituționale conferă legiuitorului competența exclusivă de a stabili procedura de judecată și îl îndrituiesc pe acesta ca, în considerarea unor situații deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, inclusiv modalități de exercitare a drepturilor procesuale, așa cum este și situația reglementării cazurilor în care poate fi promovată calea extraordinară de atac a recursului în casație, reglementare realizată prin dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Sub aspectul asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că, în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 26, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28).
Totodată, Curtea Constituțională — făcând referire la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în Cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, paragraful 24) — a reținut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, și Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25).
Mai mult, Curtea reține că nu există un drept fundamental — prevăzut de Constituție sau de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale — la exercitarea unor căi extraordinare de atac în materie penală. Unul dintre elementele principiului preeminenței dreptului îl constituie securitatea raporturilor juridice, aceasta impunând ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi rediscutată. Art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție prevede numai dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, ceea ce înseamnă judecarea cauzei în fond și în apel.
Pentru argumentele mai sus arătate, Curtea constată că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală nu încalcă principiile din Constituție și din Convenție invocate de autorul excepției. Așa cum a reținut Curtea în jurisprudența sa, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederile constituționale pretins violate, iar nu compararea cu alte dispoziții de lege și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la prevederi ori principii ale Constituției (Decizia nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, paragraful 23, Decizia nr. 262 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 16 iunie 2015, paragrafele 15 și 16, Decizia nr. 55 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragrafele 35 și 36, și Decizia nr. 709 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 16 martie 2020, paragraful 23).În ceea ce privește dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) și (5), ale art. 16, 21 și ale art. 24 din Constituție — invocate și în prezenta cauză — și față de critici similare.
Astfel, prin Decizia nr. 553 din 17 noiembrie 2022, precitată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, pentru argumentele reținute în paragrafele 16 și 17 din această decizie. Curtea a constatat că — anterior modificării dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, — a pronunțat Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală și a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, constatând că sintagma „dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituțională. Cu acel prilej, Curtea a examinat din punctul de vedere al constituționalității, raportat la prevederile art. 21 și 24 din Legea fundamentală, dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, reținând (în paragrafele 18—23 ale Deciziei nr. 591 din 1 octombrie 2015) că dispozițiile procesual penale ce reglementează soluționarea recursului în casație nu prevăd în mod expres neparticiparea procurorului la procedura de examinare a admisibilității în principiu a cererii.
Așa fiind, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 2 martie 2015, Curtea Constituțională a constatat că participarea procurorului la procedura reglementată prin dispozițiile art. 440 din Codul de procedură penală apare ca fiind obligatorie, fiind aplicabilă în acest caz norma generală, respectiv prevederile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală. Totodată, Curtea Constituțională a observat că procedura de examinare a admisibilității cererii de recurs în casație, reglementată de dispozițiile art. 440 din Codul de procedură penală, nu prevede în mod expres că aceasta se realizează fără citarea părților.
Curtea a reținut că prevederile art. 353 din Codul de procedură penală reglementează citarea la judecată, prevăzând la alin. (1) fraza întâi că judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită; conform dispozițiilor art. 353 alin. (1) frazele a doua și a treia din Codul de procedură penală, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz, reprezentanții legali ai acestora se citează din oficiu de către instanță, care poate dispune și citarea altor subiecți procesuali, atunci când prezența acestora este necesară pentru soluționarea cauzei. Analizând sistematic prevederile art. 353 și 363 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea sunt norme cu caracter general aplicabile oricărei proceduri de judecată, în lipsa unor dispoziții speciale contrare. În aceste condiții, Curtea a constatat că în procedura admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație ar urma să fie aplicabile dispozițiile generale în materia citării, adică prevederile art. 353 alin. (1) fraza a doua din Codul de procedură penală, potrivit cărora inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz, reprezentanții legali ai acestora se citează din oficiu de către instanță. Concluzionând, Curtea a reținut că examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație trebuie realizată cu citarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a părților, conform art. 353 alin. (1) din Codul de procedură penală, și cu participarea procurorului, potrivit art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Aceasta, în condițiile în care, dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea de a exclude participarea procurorului și citarea părților din procedura de examinare a admisibilității în principiu a recursului în casație, acest lucru ar fi fost reglementat în mod expres în cuprinsul Codului de procedură penală, ca excepție de la dispozițiile art. 353 alin. (1) și ale art. 363 alin. (1). Curtea a observat însă că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție relevă un aspect diferit de cel reținut de instanța de control constituțional, în sensul că, în toate cazurile, cererile de recurs în casație sunt examinate din perspectiva admisibilității în principiu a acestora fără participarea procurorului și fără citarea părților, conform procedurii prevăzute la art. 440 din Codul de procedură penală.
Astfel, Curtea a constatat că lipsa aplicării dispozițiilor art. 353 alin. (1) și ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală de către Înalta Curte de Casație și Justiție și, prin urmare, examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație fără citarea părților și fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare și aplicare a legii, iar nu una de constituționalitate a textului criticat, conform dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, din moment ce este asigurată egalitatea procesuală între părți, pe de o parte, și procuror, pe de altă parte. În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată”, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Tot prin Decizia nr. 553 din 17 noiembrie 2022, mai sus menționată, Curtea a evidențiat că, ulterior modificării dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016, a pronunțat Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 in 24 octombrie 2016, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi și art. 440 alin. (2) cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituționale. În același timp, prin Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, precitată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, reținând că prin Legea nr.75/2016 legiuitorul a prevăzut în mod expres că admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează fără citarea părților și fără participarea procurorului. Curtea a constatat, în paragrafele 37 și 38 ale Deciziei nr. 432 din 21 iunie 2016, că dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casație, procedură în care examinarea admisibilității cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanța pronunță, prin încheiere, o soluție de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casație. Totodată, Curtea a reamintit că în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casație, ci o judecată asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu și temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiție și dreptul la apărare consacrate de prevederile art. 21 și 24 din Legea fundamentală.
În același sens sunt și Decizia nr. 810 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 19 aprilie 2019, Decizia nr. 91 din 10 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 10 iunie 2022, și Decizia nr. 207 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 4 octombrie 2022. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
