În Monitorul Oficial PARTEA I, Nr. 228/14.III.2025 a fost publicată Decizia nr. 557 din 29 octombrie 2024 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și ale art. II din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
Obiectul controlului de constituționalitate îl constituie, conform actului de sesizare, Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (PL-x nr. 675/2023). Din analiza obiecției de neconstituționalitate Curtea deduce însă că autoarea acesteia critică, în realitate, dispozițiile art. I pct. 1 și ale art. II din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care au următorul cuprins:
— Art. I pct. 1: „Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:
1. La articolul 285, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (31), cu următorul cuprins:
«(31) Se consideră evadare și fapta persoanei condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii de a nu se prezenta la organul de poliție în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei în termen de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei.»”;
— Art. II: „În cazul hotărârilor care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a prezentei legi, termenul de 7 zile prevăzut la art. 285 alin. (31) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, curge de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Dispozițiile constituționale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (5) cu privire la statul de drept în componenta referitoare la calitatea legii, ale art. 15 — Universalitatea, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil și ale art. 23 alin. (2) și (12) cu privire la libertatea individuală și la legalitatea incriminării. De asemenea, se susține că sunt încălcate și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la libertate și la siguranță.
În cauză, propunerea legislativă a fost adoptată deSenat, în calitate de Cameră de reflecție, la data de 23 octombrie 2023, și de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, la data de 29 noiembrie 2023, în procedură de urgență. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituționalității la data de 4 decembrie 2023, a fost trimisă Președintelui României pentru promulgare la data de 6 decembrie 2023, iar la data de 5 decembrie 2023 a fost formulată prezenta obiecție de neconstituționalitate.
Cu titlu prealabil, Curtea reține că existența dreptului areca finalitate realizarea acestuia, fie prin respectarea normelor juridice de către membrii societății, fie prin constrângere. În acest sens, un rol primordial îl ocupă actele juridice de aplicare a dreptului, care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice, generând drepturi și obligații în sarcina persoanelor vizate.
Spre deosebire de actul juridic normativ, care este compus din reguli de conduită cu caracter tipic, general și impersonal, actul de aplicare a dreptului conține dispoziții cu caracter individual și concret, o caracteristică a sa fiind aceea că devine obligatoriu și își epuizează efectele din momentul aducerii sale la cunoștința celor interesați.
Hotărârile judecătorești definitive constituie o categoriede acte juridice de aplicare a dreptului, care, potrivit regulilor anterior menționate, se impune să fie aduse la cunoștința persoanelor fizice și juridice în sarcina cărora dau naștere unor noi drepturi și obligații, motiv pentru care atât Codul de procedură civilă, cât și Codul de procedură penală prevăd proceduri de comunicare a acestora persoanelor vizate.
În ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive decondamnare la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii, Codul de procedură penală prevede, la capitolul II — Punerea în executare a hotărârilor al titlului V — Executarea hotărârilor penale al Părții speciale a Codului de procedură penală, art. 555-561, procedura de punere în executare a acestor hotărâri judecătorești.
În acest context, Curtea subliniază că punerea înexecutare a hotărârilor penale definitive constituie o fază distinctă a procesului penal, întrucât, pe de o parte, obiectul său este unul diferit de cel al urmăririi penale și cel al judecății, iar, pe de altă parte, raporturile juridice procesuale de executare sunt distincte de cele care se instituie în cursul urmăririi penale sau al judecății.
Trebuie precizat însă că activitatea de punere în executare a hotărârilor penale nu se identifică cu aceea de executare propriu-zisă (efectivă) a acestora și că limita ultimă a fazei punerii în executare se epuizează odată cu începerea executării efective a sancțiunilor sau a dispozițiilor cuprinse în hotărâre.
Analizând dispozițiile art. 555-557 din Codul deprocedură penală, Curtea constată că procedura punerii în executare a hotărârilor judecătorești de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii debutează cu emiterea de către judecătorul delegat cu executarea a mandatului de executare a pedepsei, care, fiind un act juridic de aplicare a dreptului, implică comunicarea/ aducerea sa la cunoștința persoanei în sarcina căreia dă naștere unei categorii distincte de obligații, respectiv a persoanei condamnate.
În realizarea acestui scop, dispozițiile art. 555-561 din Codul de procedură penală conțin norme procedurale care obligă organele judiciare și organele de poliție la emiterea mandatului de executare și la aducerea acestuia la cunoștința persoanei condamnate în ziua rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, moment procesual care, în cazul persoanelor condamnate aflate în stare de libertate, coincide cu arestarea acestora. Aceeași procedură prevede emiterea de către judecătorul delegat cu executarea și a unui ordin prin care interzice persoanei condamnate aflate în stare de libertate să părăsească țara, ordin care, în vederea aducerii la îndeplinire, se trimite de îndată organului competent să elibereze pașaportul și Inspectoratului General al Poliției de Frontieră.
În vederea unei eficiente comunicări, atât mandatul de executare, cât și ordinul de interzicere a părăsirii țării pot fi transmise organelor competente și prin fax, poștă electronică sau prin orice mijloc ce îndeplinește condițiile legale. Totodată, conform aceleiași proceduri, în vederea punerii în executare a mandatului de executare a unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare, organele de poliție pot pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără acordul acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără acordul reprezentantului legal; dacă persoana condamnată nu este găsită, aceasta este dată în urmărire și în consemn la punctele de trecere a frontierei, iar dacă aceasta refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrânsă.
Așa fiind, dispozițiile Codului de procedură penală prevădtoate garanțiile necesare pentru ca mandatul de executare a hotărârilor judecătorești de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii să fie executat în ziua rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, iar, în cazul imposibilității punerii în executare a acestui mandat, pentru ca persoana condamnată aflată în țară, în stare de libertate, să fie împiedicată să se sustragă de la această operațiune sau să plece din țară.
Infracțiunea de evadare, reglementată la art. 285 dinCodul penal, incriminează, prin forma sa de bază, fapta de sustragere din starea legală de reținere sau de deținere a persoanei private de libertate printr-o măsură preventivă privativă de libertate sau printr-o pedeapsă privativă de libertate, prin părăsirea de către aceasta a spațiului de deținere, în mod ilegal, fără acordul autorităților competente.
Acestei forme de bază îi sunt asimilate, prin alin. (3) alart. 285 din Codul penal, trei forme ale infracțiunii, constând în faptele de neprezentare nejustificată a persoanei condamnate la locul de deținere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate [art. 285 alin. (3) lit. a)]; de părăsire, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deținere [art. 285 alin. (3) lit. b)]; de încălcare de către persoana aflată în arest la domiciliu a obligației de a nu părăsi imobilul sau de nerespectare de către aceasta a itinerarului sau condițiilor de deplasare stabilite potrivit legii [art. 285 alin. (3) lit. c)].
Art. I pct. 1 din legea criticată asimilează infracțiunii deevadare o formă distinctă a acestei infracțiuni, care constă în fapta persoanei condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii de a nu se prezenta la organul de poliție în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei în termen de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei.
Reglementarea acestei forme a infracțiunii are ca scop, astfel cum se arată în expunerea de motive a legii, împiedicarea sustragerii de la executarea pedepselor penale privative de libertate a persoanelor în privința cărora sunt pronunțate hotărâri judecătorești de condamnare sau alte hotărâri judecătorești prin care se dispune executarea unei astfel de pedepse (cum sunt hotărârile de anulare sau revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei).
Așadar, legiuitorul, conform politicii sale penale, a adoptato normă de incriminare a unei fapte pe care a asimilat-o faptelor de evadare, infracțiunea astfel creată consumându-se, anterior punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei, prin trecerea a 7 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei.
În ceea ce privește criticile de neconstituționalitatereferitoare la claritatea, precizia și previzibilitatea dispozițiilor art. I pct. 1 din legea criticată, Curtea reține că elementele infracțiunii reglementate de acestea sunt clar exprimate de legiuitor în ipoteza normei de incriminare. Astfel, obiectul juridic special al infracțiunii constă în relațiile sociale referitoare la autoritatea organelor judiciare și la respectarea stării legale impuse unei persoane printr-o hotărâre judecătorească definitivă prin care se dispune executarea unei pedepse privative de libertate.
Subiecții infracțiunii sunt statul, în calitate de subiectpasiv, și persoana în privința căreia se pronunță o hotărâre judecătorească definitivă prin care se dispune executarea unei pedepse penale privative de libertate și care încalcă comandamentul normei penale analizate, în calitate de subiect activ.
În ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii,elementul material al acesteia constă în fapta unei persoane de a nu se prezenta la organul de poliție în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei în termen de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei, iar consumarea infracțiunii are loc în momentul împlinirii termenului de 7 zile anterior menționat.
Cum rezultatul comiterii infracțiunii constă în crearea unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite prin această normă de incriminare, valori sociale ce constituie obiectul juridic al infracțiunii, legătura cauzală între fapta comisă și starea de pericol astfel produsă se prezumă, aceasta netrebuind să fie demonstrată.
În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiuniireglementate prin art. I pct. 1 din legea criticată, având în vedere dispozițiile art. 16 alin. (6) din Codul penal — conform cărora „fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție”, iar „fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres” —, precum și faptul că textul criticat nu sancționează, în mod expres, fapta pe care o incriminează în ipoteza comiterii ei din culpă, Curtea conchide că fapta incriminată prin dispozițiile art. I pct. 1 din legea criticată este pedepsită penal doar dacă este comisă cu intenție.
Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curteaconstată că textul criticat îndeplinește exigențele de calitate a legii, nefiind de natură să contravină prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) din Constituție și nici principiului legalității incriminării, astfel cum acesta este prevăzut la art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.
Referitor la critica ce vizează conținutul normativ aldispozițiilor art. 285 alin. (31) din Codul penal, introduse prin legea contestată, respectiv greșita încadrare a acestora în cuprinsul articolului ce reglementează infracțiunea de evadare,
Curtea constată că textul criticat reglementează o infracțiune contra înfăptuirii justiției, pe care o include în sfera evadării, dar care, spre deosebire de celelalte fapte ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii de evadare, presupune o omisiune — fapta de a nu se prezenta la organul de poliție în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei în termen de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei, în cazul în care pedeapsa dispusă este detențiunea pe viață sau închisoarea — comisă anterior datei începerii executării pedepsei.
Astfel, dacă formele infracțiunii de evadare prevăzute în prezent la art. 285 din Codul penal presupun o faptă de sustragere de la executarea unei pedepse sau a unei măsuri preventive privative de libertate care este comisă după punerea în executare a hotărârii judecătorești prin care este dispusă o astfel de pedeapsă sau de măsură preventivă, respectiv când făptuitorul se află în stare legală de reținere sau de deținere, fapta incriminată prin art. I pct. 1 din legea criticată, asimilată de legiuitor faptelor de evadare, este comisă anterior punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei detențiunii pe viață sau a pedepsei închisorii, presupunând, așadar, un mecanism juridic diferit de cel al formei de bază a infracțiunii de evadare.
Această modalitate de incriminare a unei noi forme ainfracțiunii de evadare constituie însă opțiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, exprimată prin exercitarea atribuției sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, iar reglementarea infracțiunii analizate în cuprinsul art. 285 din Codul penal nu este de natură să contravină dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) și ale art. 23 alin. (12), câtă vreme, potrivit considerentelor mai sus invocate, norma de incriminare criticată este clară, precisă și previzibilă, iar fapta prevăzută prin această normă presupune o omisiune din proximitatea faptelor ce aparțin sferei de aplicare a dispozițiilor art. 285 din Codul penal, în forma lor în vigoare în prezent.
Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare lalipsa prevederii, în cuprinsul art. 285 alin. (31) din Codul penal, a formei de vinovăție cu care este comisă infracțiunea de evadare reglementată prin art. I pct. 1 din legea ce face obiectul sesizării, potrivit considerentelor mai sus arătate, Curtea reține că neprevederea expresă în cuprinsul normei de incriminare analizate a formei de vinovăție cu care este comisă infracțiunea prevăzută prin legea criticată indică, în mod cert, intenția legiuitorului de a sancționa faptele prevăzute prin textul criticat doar atunci când acestea sunt comise cu intenție, aspect ce poate fi dedus, în mod direct, prin raportarea textului criticat la dispozițiile art. 16 alin. (6) din Codul penal, mai sus citate. Prin urmare, și din această perspectivă, a laturii subiective a infracțiunii pe care o reglementează, dispozițiile art. I pct. 1 din legea criticată sunt clare, precise și previzibile.
Referitor la critica privind inaplicabilitatea, în condițiiletextului criticat, a cauzelor de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, prevăzute la art. 589 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că dispozițiile art. 589 anterior menționat sunt pe deplin aplicabile în ipoteza intrării în vigoare a textului criticat, ca, de altfel, în cazul oricărei infracțiuni prevăzute în cuprinsul Codului penal sau al legilor speciale, pentru a căror săvârșire este dispusă o pedeapsă privativă de libertate, incidența acestora nefiind impietată de maniera de reglementare a prevederilor art. 285 alin. (31) din Codul penal.
Aceasta întrucât soluția amânării executării pedepsei poate fi dispusă, conform art. 591 din Codul de procedură penală, de instanța de executare, prin hotărâre judecătorească, titularii dreptului de a formula acțiune în acest sens fiind, conform art. 589 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul și persoana condamnată.
Astfel, dispozițiile art. 285 alin. (31) din Codul penal nu exclud dreptul persoanei de a invoca o cauză de amânare a executării respectivei pedepse, dintre cele prevăzute la art. 589 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerere care va fi soluționată potrivit procedurii prevăzute prin articolul anterior menționat.
Așadar, nici din perspectiva acestei critici textul analizatnu contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) și ale art. 23 alin. (12).
În ceea ce privește critica de neconstituționalitatereferitoare la imposibilitatea determinării momentului de la care curge termenul de 7 zile prevăzut prin art. I pct. 1 din legea analizată, Curtea constată că textul criticat menționează, în mod expres, care este momentul de la care începe să curgă termenul de 7 zile pe care îl prevede, acesta fiind reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei.
Prin urmare, și din perspectiva acestei critici de neconstituționalitate, dispozițiile art. 285 alin. (31) din Codul penal sunt în acord cu exigențele constituționale referitoare la calitatea legii și cu principiul constituțional al legalității incriminării și a pedepsei.
Referitor la critica de neconstituționalitate ce vizeazăpotențialul caracter imprescriptibil al răspunderii penale pentru comiterea infracțiunii prevăzute la art. 285 alin. (31) din Codul penal, Curtea reține că și aceasta este neîntemeiată, întrucât momentul consumării infracțiunii reglementate prin textul criticat este cel al împlinirii termenului de 7 zile care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se dispune executarea pedepsei, comiterea acesteia putând fi reținută, în mod logic, o singură dată prin raportare la aceeași hotărâre judecătorească.
De altfel, potrivit normei de incriminare analizate, consumarea infracțiunii prin scurgerea termenului de 7 zile prevăzut la art. 285 alin. (31) din Codul penal este suficientă pentru ca dispozițiile alin. (4) ale art. 285 din Codul penal să fie aplicabile, respectiv pentru ca, la pedeapsa dispusă prin hotărârea judecătorească de la a cărei executare se sustrage făptuitorul, să fie adăugată pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare.
Cu privire la consecințele penale stabilite de dispozițiileart. 285 alin. (4) din Codul penal în privința omisiunii de a se prezenta la organul de poliție, în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei, timp de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei, Curtea reține că aceasta constituie o problemă de interpretare și de aplicare a dispozițiilor legale criticate, care este de competența exclusivă a organelor judiciare, excedând sferei competenței instanței de contencios constituțional, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată”.
Referitor la critica de neconstituționalitate conform căreialegiuitorul ar fi trebuit să prevadă obligația legală a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață de prezentare la organele de poliție chiar și în situația în care nu i-a fost adusă la cunoștință existența, pe numele său, a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, dar și condițiile în care destinatarii normei trebuie să execute o astfel de obligație, Curtea reține că pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare dă naștere, per se, obligației legale a persoanei condamnate de a respecta hotărârea în cauză prin executarea pedepsei dispuse.
De altfel, în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanțade fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului hotărârii rămase definitivă în fața instanței de apel sau în fața instanței ierarhic superioare (zi care coincide cu cea a pronunțării hotărârii de către instanța de apel sau de către instanța ierarhic superioară), se emite mandatul de executare și, alături de obligația cu caracter general de respectare a hotărârilor judecătorești, se naște și obligația persoanei condamnate de a se supune procedurii de punere în executare a respectivei hotărâri, obligație ce rezultă, în mod direct, din reglementarea în cuprinsul titlului V al Părții speciale a Codului de procedură penală a procedurii executării hotărârilor penale și, în mod special, din prevederile art. 555-557 din Codul de procedură penală referitoare la punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață și a pedepsei accesorii, la trimiterea spre executare a mandatului, precum și la executarea mandatului de executare a pedepsei și a ordinului de interzicere a părăsirii țării și la acordul instanței de părăsire a țării.
Având în vedere normele procesual penale mai susmenționate, Curtea reține că ar fi superfluă reglementarea unei obligații distincte a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață de prezentare la organele de poliție, în condițiile emiterii în privința sa a unui mandat de executare a hotărârii de condamnare.
Așadar, dispozițiile legale criticate nu contravin normelor constituționale invocate în motivarea sesizării.
Astfel, Curtea constată că și din perspectiva acestei criticide neconstituționalitate prezenta obiecție de neconstituționalitate este neîntemeiată.
În ceea ce privește critica de neconstituționalitatereferitoare la pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. II din legea contestată, a principiului constituțional prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, Curtea reține că textul criticat nu privește fapte anterioare intrării în vigoare a legii criticate, ci infracțiunile comise prin omisiune, ulterior acestui moment. Pentru aceste motive, dispozițiile art. II din legea contestată nu contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție.
Curtea reține că, în cauză, se pune o problemă de activitate a legii în domeniul său propriu de aplicare nefiind incidente prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție.
Pentru toate aceste considerente, dispozițiile art. I pct. 1 și ale art. II din legea criticată nu încalcă nici libertatea individuală a persoanei condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii aflate în condițiile reglementate în ipoteza normei de incriminare prevăzute la art. 285 alin. (31) din Codul penal, nefiind, așadar, contrare prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituție și nici celor ale art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție.
Referitor la pretinsa încălcare, prin dispozițiile legale criticate, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, Curtea reține că textele criticate constituie norme de drept penal substanțial, or, garanțiile dreptului la un proces echitabil se asigură prin norme ale dreptului procesual penal. Pentru acest motiv, prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție nu sunt aplicabile în prezenta cauză.
Amintim că Președintele interimar Ilie Bolojan a promulgat vineri 14 martie „Legea privind fugarilor” ce a fost publicată în Monitorul Oficial PARTEA I, nr. 230/14.III.2025, care vizează combaterea fenomenului tot mai răspândit al fugii de la executarea pedepselor privative de libertate.
