În Monitorul Oficial Partea I nr.1117/8.XI.2024 a fost publicată Decizia Nr.47 din 7 octombrie 2024 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibile, sesizările formulate de Tribunalul Alba — Secția I civilă, în dosarele nr. 2.450/203/2022 și nr. 1.005/203/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:
„Dacă, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă:
— criteriile avute în vedere de instanță la stabilirea penalităților de întârziere prin încheierea pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă pot fi analizate și avute în vedere la reducerea penalității în cadrul contestației la executare formulate cu privire la oricare dintre încheierile pronunțate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, indiferent dacă debitorul a executat sau nu obligația de a face și chiar dacă nu a dovedit existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării;
— penalitățile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunțate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă vor putea fi reduse și atunci când debitorul execută parțial obligația de a face și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea parțială a executării;
— penalitățile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunțate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă mai pot fi executate în situația în care creditorul însuși deține un titlu executoriu prin care a fost autorizat personal să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligația de a face stabilită în sarcina debitorului.”
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că — „criteriile avute în vedere de instanță la stabilirea penalităților de întârziere prin încheierea pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă pot fi analizate și avute în vedere la reducerea penalității în cadrul contestației la executare formulate cu privire la oricare dintre încheierile pronunțate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, indiferent dacă debitorul a executat sau nu obligația de a face și chiar dacă nu a dovedit existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării”.
Chestiunea de drept cu a cărei lămurire a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție vizează aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, într-o ipoteză dată, aceea în care, prin încheieri pronunțate succesiv în temeiulart. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rămase definitive și executorii prin respingerea apelului debitorilor, s-a recunoscut în favoarea creditoarei dreptul la plata unor penalități definitive de întârziere, fixate pentru intervale de timp de câte 3 luni în care debitorii nu au executat obligația de a face stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în anul 2009.
În procedura de executare silită a încheierii prin care a fost fixată penalitatea definitivă, debitorii formulează contestație la executare, prin care solicită anularea tuturor actelor și formelor de executare din dosarul execuțional, pentru următoarele motive: executorul judecătoresc urmărește punerea în executare a titlului executoriu în raport cu un terț, unitatea administrativ-teritorială neavând calitatea de debitor; se află în imposibilitate obiectivă de executare a obligației de a face stabilită prin titlul originar, în speță, eliberarea traseului servituții de trecere recunoscut în favoarea creditoarei, pe terenul afectat de servitute existând edificată o construcție cu destinația „Căminul Cultural al Comunei B.”. Pentru ipoteza în care instanța va aprecia că nu sunt îndeplinite condițiile pentru înlăturarea penalității de întârziere, debitorul solicită reducerea acesteia la un cuantum rezonabil, având în vedere că penalitatea este stabilită pentru o servitute de trecere care vizează doar 92 mp teren, că obstacolul sau impedimentul întâmpinat de către contestator în executarea propriei obligații de a face și care nu ar fi putut fi adusă la îndeplinire prin altă persoană este unul absolut și peste care nu se poate trece, că pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești soluția ar fi demolarea unei construcții de interes public.
În primă instanță, contestația la executare este respinsă ca neîntemeiată, instanța reținând, în esență, că nu a fost făcută dovada executării obligației stabilite prin titlul executoriu originar, or, în lipsa executării obligației de a face, este de prisos analiza motivelor temeinice care au împiedicat executarea, fiind necesar ca cele două condiții să fie întrunite cumulativ. Faptul că ar fi pus debitorul la dispoziția creditoarei un alt traseu de trecere și ar fi inițiat un proces civil pentru schimbarea servituții de trecere nu poate reprezenta o executare a obligației de a face, stabilită printr-un titlu executoriu (o hotărâre judecătorească) cu mai mult de 10 ani în urmă.
Împotriva sentinței prin care contestația este respinsă în primă instanță, contestatorii au declarat apel, reiterând motivele contestației la executare. Învederează că obstacolul sau impedimentul întâmpinat în executarea obligației de a face este unul absolut, peste care nu se poate trece, de natură a împiedica total, fără vreo altă posibilitate, executarea obligației de a face stabilite prin titlul executoriu. Mai mult, penalitatea stabilită pe zi de întârziere (1.000 lei) în temeiul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă este „nejustificat de mare”, având în vedere traseul servituții de trecere, posibilitatea creditoarei de a ajunge la drumul public printr-un alt loc, frecvența utilizării respectivului traseu.
Instanța de apel, din oficiu, a apreciat că este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu interpretarea dispozițiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, considerând că acest text normativ nu s-ar corela cu prevederile art. 906 alin. (2) și (3), art. 904, art. 712 alin. (1), art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 1.528 din Codul civil, iar prin această lipsă de „corelare” calea de atac nu este una efectivă și dreptul la apărare al debitorului este unul iluzoriu. Se arată că art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu prevede posibilitatea reducerii penalității, în cazul executării parțiale a obligației de către debitor; nu prevede posibilitatea analizării cuantumului penalității, în cazul în care a fost greșit stabilit, cu nerespectarea limitelor prevăzute de art. 906 alin. (2), (3) din Codul de procedură civilă sau prin raportare la o obligație de a face al cărei obiect este neevaluabil în bani, deși este vorba despre o obligație al cărei obiect este evaluabil în bani sau invers [în speță, obligația de a face este evaluabilă în bani — eliberarea traseului unei servituți prin demolarea unor construcții, însă penalitatea a fost stabilită potrivit dispozițiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă]; nu prevede posibilitatea analizării criteriilor avute în vedere la stabilirea penalității aplicate debitorului în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă și nici posibilitatea reducerii acesteia, potrivit principiului proporționalității, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și de conduita creditorului; nu prevede posibilitatea înlăturării penalității, în cazul în care creditorul însuși a fost autorizat să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligația de a face stabilită în sarcina acestuia. Prin urmare, se solicită instanței supreme să ofere o interpretare extensivă conținutului normei în discuție, care să permită o analiză a legalității penalității de întârziere stabilite prin încheierile definitive pronunțate pe temeiul art. 906 alin. (1)—(4) din Codul de procedură civilă și posibilitatea înlăturării/reducerii acesteia, în ipotezele enunțate, acoperind astfel pretinsele „lacune și necorelări legislative” și oferind debitorului — titular al contestației la executare — o cale de atac efectivă.
Exprimând un punct de vedere cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării, în raport cu circumstanțele cauzei, instanța de trimitere apreciază că prin art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă a fost reglementată „o contestație la executare cu un caracter special”, în sensul că ea permite „doar” reducerea ori înlăturarea penalității aplicate debitorului, iar admisibilitatea ei este condiționată de îndeplinirea a două condiții cumulative, respectiv executarea obligației de a face/a nu face și existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării acesteia.
Raționamentul juridic al instanței de trimitere nu pune în evidență vreo dificultate de interpretare a textului de lege supus dezbaterii, dedusă din caracterul lacunar, neclar ori îndoielnic al acestuia, și nici vreo contradicție între dispozițiile normei și alte prevederi legale, de natură să îi confere un caracter îndoielnic, sub aspectul limitelor aplicării; nu există nicio referire la potențialul de dificultate al chestiunii de drept în discuție ori la caracterul controversat al acesteia. Or, pentru a fi justificată declanșarea procedurii hotărârii prealabile, este necesar ca problema de drept identificată prin actul de sesizare să fie susceptibilă de a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanța de trimitere să le expună în cuprinsul încheierii de sesizare, demonstrând astfel aptitudinea problemei de drept de a genera în viitor o jurisprudență neunitară.
Cu toate acestea, evocând, în cuprinsul prezentelor sesizări, situații conjuncturale, unele dintre ele ipotetice (stabilirea penalității cu depășirea limitelor legii; calificarea greșită a obligației ca fiind una neevaluabilă în bani; obținerea unui nou titlu executoriu, care îndreptățește creditorul să execute el însuși obligația, pe cheltuiala debitorului; executareaparțială a obligației), instanța de trimitere apreciază că „se impune interpretarea dispozițiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în sensul în care să permită” acestei contestații la executare verificarea legalității încheierilor pronunțate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cenzurarea și reinterpretarea criteriilor avute în vedere de către instanța de executare în procedura de stabilire a penalității pe zi de întârziere, prevăzută de art. 906 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă.
În realitate, prin cele două sesizări se constată că, așa cum este reglementată contestația la executare exercitată în condițiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, ea este ineficientă, lipsind debitorul de o cale de atac efectivă. Prin urmare, ceea ce se dorește este ca instanța supremă, prin mecanismul hotărârii prealabile, să interpreteze art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă într-o manieră care să recunoască contestației la executare un rol reformator, o funcție procesuală de control și de cenzură a încheierilor pronunțate în temeiul art. 906 alin. (2)—(4) din Codul de procedură civilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici judiciare neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esențiale și controversate, care se impune cu evidență a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu și acela al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății. Mecanismul hotărârii prealabile nu poate fi utilizat pentru îmbunătățirea legislației ori pentru adaptarea soluției legislative deja prevăzute de legiuitor într-o manieră care ar contrazice atât textul normativ în discuție, cât și conținutul normei, pentru că s-ar produce o deturnare de la competențele recunoscute instanței supreme și de la scopul în realizarea căruia acest mecanism procedural a fost reglementat, în esență, acela al unificării practicii judiciare.
Raționamentul judiciar aparține judecătorului cauzei și acesta impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice și de apreciere a situațiilor de fapt concrete. Interpretarea și aplicarea legii, în circumstanțele specifice fiecărei cauze, sunt competențe care aparțin exclusiv instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, iar nu instanței supreme, sesizată în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Judecătorul cauzei este cel chemat să rezolve și posibile dificultăți de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare și cele jurisprudențiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanțiale și a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă și absolut necesară în procesul de aplicare a ei unei situații de fapt concrete.
Textul normativ în dezbatere, art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, este redactat cu suficientă claritate și precizie, el nu are un caracter lacunar sau îndoielnic, nefiind semnalată, de altfel, prin cele două sesizări ale instanței de trimitere, existența unei dificultăți reale în interpretarea acestuia.
Astfel, utilizând metoda primordială de interpretare a unei norme juridice, aceea gramaticală, precum și metoda sistematică, se poate ajunge cu ușurință la o interpretare declarativă, literală, impusă de concluzia că între formularealiterară a normei și conținutul său real există o concordanță deplină. Așa fiind, norma nu poate fi aplicată extensiv, pentru a include alte situații, necuprinse în ipoteza acesteia.
Instanța de trimitere reține ea însăși că, potrivit art. 905 alin. (5) din Codul de procedură civilă, penalitatea definitivă fixată prin încheierea pronunțată în condițiile art. 905 alin. (4) din același cod va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, numai dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul originar și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Acest text de lege recunoaște, cu suficientă claritate, posibilitatea înlăturării penalității în totul ori doar a reducerii acesteia, într-o măsură pe care, în concret, o va stabili instanța de executare, sub o dublă condiție: 1) debitorul să își fi executat integral obligația ce îi revenea; 2) debitorul să dovedească existența unor motive temeinice care au condus la întârzierea executării. Cele două cerințe pretinse pentru admisibilitatea contestației la executare formulate în temeiul art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă sunt obligatorii și cumulative, astfel că, în absența oricăreia dintre ele, înlăturarea sau reducerea penalităților nu este legal posibilă.
Mai mult decât atât, prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă au făcut obiect al controlului de constituționalitate, în repetate rânduri, în acest sens fiind deciziile precitate, prin care Curtea Constituțională a statuat în sensul constituționalității reglementării criticate. Astfel, constatând conformitatea art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă cu Legea fundamentală, prin Decizia nr. 665 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 14 februarie 2020, Curtea reține, în cuprinsul paragrafului 19, că „pentru a fi admisibilă contestația la executare, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții, și anume: obligația prevăzută în titlul executoriu să fie executată integral la data formulării contestației, iar debitorul trebuie să facă dovada unor motive temeinice care l-au împiedicat să acționeze, conducând la întârzierea executării. Aprecierea caracterului temeinic al motivelor care au justificat întârzierea executării este lăsată la latitudinea instanței de executare care urmează a se pronunța, în acest sens, în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei cauze.” Totodată, la paragraful 25 se arată că „din examinarea reglementării cuprinse în art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă rezultă faptul că posibilitatea înlăturării ori reducerii penalității, pe calea contestației la executare, pentru debitorul care execută integral obligația prevăzută în titlul executoriu și care dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, este un beneficiu acordat de legiuitor debitorului de bună-credință. Acest beneficiu nu constituie, însă, un drept fundamental al debitorului, ci reprezintă un mijloc de constrângere la îndemâna creditorului în faza executării silite, dreptul protejat de lege fiind titlul executoriu al creditorului, care se bucură de autoritate de lucru judecat”. Curtea Constituțională subliniază, totodată, la paragraful 26 al acestei decizii că „o executare silită satisface cerința de a fi în acord cu standardele Convenției europene a drepturilor omului și cu prevederile dreptului intern numai în măsura în care este conformă cu titlul executoriu, efectivă, integrală și realizată cu celeritate. Integralitatea desemnează caracteristica executării silite de a fi condus la realizarea completă a întregii creanțe a creditorului și de a-l fi repus pe acesta în situația în care s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar fiexecutat, în mod benevol, la scadență și integral, obligația, fără să mai fi fost nevoie, astfel, de inițierea procedurii executării silite de către creditor”.
Cu referire la inexistența unei căi efective de atac, în procedura reglementată prin art. 906 din Codul de procedură civilă, în jurisprudența sa referitoare la reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 25 noiembrie 2019), instanța de contencios constituțional a statuat la paragraful 19 că „accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.” În ceea ce privește art. 906 din Codul de procedură civilă, „Curtea a statuat că finalitatea soluției legislative criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității ca exigență imperativă a executării silite. Așa fiind, ar fi ilogic și contrar finalității urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este deci în deplină concordanță cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât, așa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și deci la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces” (paragraful 16 din Decizia nr. 12 din 31 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iunie 2023).
Relevantă apare a fi, în contextul prezentelor sesizări, și Decizia nr. 395 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 18 octombrie 2023, paragraful 19: „(…) Curtea observă însă că autorul excepției vizează neconstituționalitatea frazei «dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării», cuprinsă în alin. (5) al art. 906 din Codul de procedură civilă, din perspectiva instituirii celor două condiții cumulative de a căror îndeplinire este condiționată înlăturarea ori reducerea penalității pe calea contestației la executare. Acesta apreciază că o atare reglementare elimină posibilitatea exercitării unei căi efective de atac în situația în care debitorul se află în imposibilitatea absolută și obiectivă de a executa obligația. Or, critica având un atare obiect vizează o problemă de interpretare și aplicare a legii de către instanța învestită cu soluționarea contestației la executare, care urmează să aprecieze în ce măsură situația prezentată de debitor se încadrează în ipoteza de incidență a normei, iar nu o problemă de neconstituționalitate a normei, susceptibilă de a fi sancționată de Curtea Constituțională.”
În acord cu cele statuate anterior prin jurisprudența instanței de contencios constituțional, precum și prin deciziile de interpretare a legii, pronunțate cu forță obligatorie, prin Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023, instanța supremă a reținut că mecanismul reglementat de art. 906 din Codul de procedură civilă presupune două etape: în cursul celei dintâi, instanța de executare stabilește, la cererea creditorului, o penalitate pe zi de întârziere, în considerarea criteriilor indicate la alin. (2) sau (3) — în măsura în care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, debitorul nu a executat obligația de a face sau de a nu face —, iar într-o etapă subsecventă, fixează, tot la cererea creditorului, suma definitivă ce i se datorează cu titlu de penalitate, printr-o operațiune matematică, ce presupune înmulțirea sumei stabilite în cadrul etapei precedente cu titlu de penalitate pe zi de întârziere cu numărul de zile regăsit în intervalul celor 3 luni — dacă, în termen de 3 luni de la comunicarea încheierii de aplicare a penalității, debitorul nu și-a executat obligația prevăzută în titlul executoriu originar; o asemenea cerere poate fi reiterată după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă. Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a observat, în cuprinsul deciziei menționate: „118. (…) faptul că dispozițiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă îngăduie reducerea sau chiar înlăturarea penalității definitive demonstrează că nu latura punitivă este esențială în mecanismul penalităților, ci cea cominatorie, atât timp cât o asemenea măsură poate fi adoptată atunci când debitorul și-a executat obligația și, în plus, a dovedit motivele temeinice care au justificat întârzierea în executare.
119. Funcția punitivă a penalităților este derivată din cea cominatorie, căreia i se atașează; ea nu funcționează autonom, deoarece pedepsirea debitorului nu este un scop în sine, astfel încât fixarea penalităților poate avea loc numai în cazul în care persistă și rolul cominatoriu al procedurii.”
Cu referire explicită la prevederile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, prin decizia precitată, la paragrafele 132—134, se arată textual: „132. (…) soluția de respingere a cererii de fixare a penalităților în cazul executării obligației nu este condiționată de invocarea, de către debitor, a unui motiv temeinic care să justifice întârzierea în executare. Un astfel de motiv devine relevant numai dacă executarea obligației are loc ulterior fixării penalităților, atunci când în discuție este aplicarea art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă.
Reglementarea procedurii descrise în art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă în subsecvența celei vizând stabilirea definitivă a penalităților, prevăzută de art. 906 alin. (4) din cod, reflectă viziunea legiuitorului, care are în vedere o nouă procedură de executare silită — de data aceasta a unei noi obligații (de plată a sumei definitive), în baza unui nou titlu executoriu (încheierea pronunțată de instanța care a fixat penalitatea definitivă) —, plasată ulterior procedurii de executare silită a titlului originar.
. În cadrul acestei noi executări silite, debitorul poate obține înlăturarea sau reducerea penalității pe calea contestației la executare, dacă dovedește nu doar executarea obligației prevăzute în titlul inițial, ci, în plus, și motivele temeinice care au justificat întârzierea executării.”
Prin urmare, o jurisprudență constantă și obligatorie pentru instanțe relevă, cu îndestulătoare claritate, că în cadrul procedurii reglementate de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanța fixează (printr-o încheiere executorie, susceptibilă de a fi atacată cu apel) cuantumul penalităților care au fost aplicate debitorului prin încheierile pronunțate anterior, conform art. 906 alin. (1)—(3) din Codul de procedură civilă.
Încheierea pronunțată în baza art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă are valoarea unui nou titlu executoriu, un titlu diferit de cel pus în executare inițial, în considerarea căruia creditorul va iniția o procedură de executare silită nouă, în scopul încasării penalităților fixate definitiv, pentru intervale de timp de câte 3 luni. Contestația la executare reglementată de art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă este îndreptată, așadar, nu împotriva titlului executoriu, ci împotriva executării silite declanșate în temeiul încheierii de fixare a penalităților definitive prevăzute de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Ea privește o nouă executare silită, derivată din aceea a titlului executoriu originar, și este recunoscută în favoarea debitorului pentru a obține înlăturarea sau reducerea obligației de plată a penalităților, în considerarea motivelor prevăzute de alin. (5) al art. 906 din Codul de procedură civilă, cele care pot justifica întârzierea executării, apreciate în concret, de către instanța de executare.
Dacă premisa necesară și suficientă pentru ca instanța de executare să poată fixa penalitatea definitivă în conformitate cu art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă constă în trecerea unui termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității, timp în care debitorul nu execută obligația stabilită în sarcina sa prin titlul originar, iar executarea de către debitor a obligației, în cadrul acestei proceduri, constituie o împrejurare suficientă pentru ca cererea de stabilire a penalității definitive să fie respinsă (supra, Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 123), premisa necesară pentru ca instanța de executare să poată înlătura/reduce penalitatea definitivă fixată prin noul titlu executoriu, a cărui executare silită a fost încuviințată, constă în executarea obligației de a face sau de a nu face stabilită în sarcina debitorului, executare ulterioară rămânerii definitive a încheierii de fixare a penalităților reglementate de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Într-adevăr, atât încheierea de aplicare a penalităților, cât și aceea de fixare a lor sunt pronunțate la capătul unei proceduri contencioase, având autoritate de lucru judecat, astfel că înlăturarea sau redimensionarea cuantumului penalităților trebuie privită ca fiind una excepțională, recunoscută de legiuitor exclusiv în favoarea debitorului, în considerarea executării titluluioriginar, iar nu a caracterului nelegal al penalității, contestația la executare prevăzută de art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă neavând o funcție de control și de cenzură a încheierilor pronunțate în condițiile art. 906 alin. (2)—(4) din Codul de procedură civilă.
Anterior, au fost evocate funcțiile penalității de întârziere, astfel cum s-a statuat în privința acestora prin jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, subliniat fiind rolul preponderent cominatoriu al întregii proceduri reglementate de art. 906 din Codul de procedură civilă, al cărei scop nu este sancționarea debitorului, ci determinarea acestuia la a se conforma obligației de a face sau de a nu face care implică pentru aducerea ei la îndeplinire contribuția proprie a debitorului.
Așa fiind, atunci când efectul de disuadare asupra debitorului s-a produs, acesta cedând și aducându-și la îndeplinire obligația, legiuitorul permite ca funcția punitivă să poată fi anulată, prin dreptul conferit debitorului de a obține înlăturarea/reducerea penalității, în cadrul procesual al unei contestații la executare, care vizează executarea silită a unei hotărâri judecătorești definitive — încheierea pronunțată în condițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Exonerarea debitorului poate interveni numai atunci când întârzierea în executarea obligației a avut cauze scuzabile, apte să o justifice în mod convingător.
În acest context legislativ și jurisprudențial, aparține exclusiv instanței învestite cu soluționarea contestației la executare competența de a aprecia dacă, în circumstanțele concrete dovedite ale cauzei, se impune, în mod excepțional, exonerarea totală sau parțială a debitorului de la plata penalităților, rezultat al unui context factual particular, care să evidențieze atât executarea de către debitor a obligației care implică contribuția sa personală, cât și dovedirea unor motive temeinice care să justifice întârzierea executării (împrejurări care pot justifica întârzierea, au aptitudinea să înlăture vinovăția debitorului, dar care nu sunt mai presus de voința acestuia, nu constituie impedimente absolute pentru executarea obligației, în condițiile în care aceasta se produce, prin ipoteză, după declanșarea executării silite a încheierii de fixare a penalităților).
Totodată, elementele prezentelor sesizări nu pun în evidență existența legăturii necesare între soluționarea pe fond a cauzelor aflate pe rolul instanței de trimitere și chestiunea de drept dedusă interpretării prin cea dintâi întrebare, în raport cu motivele contestației la executare, hotărârea primei instanțe a fondului și motivele de apel ale contestatorilor, astfel cum au fost acestea evidențiate anterior. Se constată că problema inadmisibilității procedurii de executare în condițiile art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă (din moment ce creditorul a fost autorizat el însuși să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligația stabilită în sarcina debitorului), precum și aceea a legalității încheierii pronunțate în temeiul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă (întrucât, deși este vorba despre o obligație de a face al cărei obiect este evaluabil, penalitățile au fost stabilite prin raportare la o obligație neevaluabilă în bani) sunt chestiuni pe care părțile nu le-au invocat pe parcursul procesului și ele nu au fost invocate și supuse unor dezbateri contradictorii nici din oficiu de către instanță. Prin urmare, apar a fi situații ipotetice, menționate în argumentarea admisibilității prezentelor sesizări, fără legătură cu soluționarea cauzelor aflate pe rol.114. Atât timp cât prin hotărârea de primă instanță contestația la executare fost respinsă, constatându-se că nu s-a făcut dovada îndeplinirii uneia dintre condițiile legale de admisibilitate a contestației, aceea referitoare la executarea obligației de a face stabilită în sarcina debitorului prin titlul originar, iar această împrejurare nu a fost contestată prin motivele apelului, o apreciere a motivelor care pot justifica o executare cu întârziere este implicit exclusă, iar aplicabilitatea sau inaplicabilitatea acelorași criterii avute în vedere la stabilirea penalităților de întârziere, prin încheierile pronunțate în temeiul dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, rămâne fără relevanță.
Față de cele arătate, soluționarea apelului nu depinde de o statuare cu privire la criteriile pentru care se pot înlătura/reduce penalitățile potrivit art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în sensul întrebării formulate prin actul de sesizare, și nu a fost demonstrată o dificultate reală de interpretare a acestor dispoziții legale și de aplicare a acestora, de natură să impună o dezlegare de principiu. Or, în lipsa unei reale dificultăți a chestiunii de drept, prin întrebarea formulată se urmărește, practic, determinarea modalității de aplicare în circumstanțele particulare ale unei spețe a textului normativ în discuție, cu scopul de a se identifica soluția care trebuie adoptată, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la obținerea unei interpretări care să confere contestației la executare o funcție de control și cenzură a încheierilor pronunțate conform alin. (1)—(4) ale art. 906 din Codul de procedură civilă, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate.
Nu este, așadar, îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă privind existența unei chestiuni de drept reale, dificile, de a cărei lămurire să depindă soluționarea în fond a cauzei, care să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale de principiu, preîntâmpinând astfel generalizarea unei practici judiciare neunitare.
În privința celei de a doua probleme — „penalitățile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunțate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă vor putea fi reduse și atunci când debitorul execută parțial obligația de a face și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea parțială a executării”.
Întrebarea formulată vizează cea dintâi condiție impusă prin art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, aceea a executării obligației de a face care implică faptul personal al debitorului și are în vedere situația particulară în care o astfel de obligație ar fi fost executată parțial, iar debitorul dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea parțială a executării obligației.
Nici cu privire la această întrebare nu este îndeplinită condiția de admisibilitate care impune existența unei legături de dependență între soluționarea pe fond a cauzelor aflate pe rolul instanței de apel și răspunsul la întrebare, în condițiile în care, prin contestația la executare, iar apoi prin motivele apelului, se invocă, explicit, existența unor motive obiective absolute care au împiedicat debitorul să execute obligația de a face intuitu personae, astfel cum a fost ea stabilită prin titlul originar, nicidecum o executare parțială a acestei obligații. Prin urmare, soluția de respingere a contestației la executare prin hotărârea primei instanțe a fondului nu a avut în vedere o astfel de împrejurare, iar soluționarea apelului nu este nici ea condiționatăde o dezlegare dată acestei chestiuni de drept, câtă vreme circumstanțele de fapt ale cauzei au rămas neschimbate, iar ipoteza cauzelor aflate pe rol este aceea a unei neexecutări totale a obligației de a face.
Instanța de trimitere are în vedere tot situația particulară în care o obligație ce poate fi executată de creditor pe seama debitorului a fost calificată (în aprecierea proprie, nu și în aprecierea contestatorilor) în mod greșit ca fiind una care necesită în mod esențial fapta debitorului însă, atât timp cât legiuitorul, în mod evident, nu a conferit acestei contestații la executare o funcție de control și cenzură a încheierilor de stabilire și de fixare a penalității prevăzute de art. 906 alin. (1)—(4) din Codul de procedură civilă, o reformare a încheierii de fixare a penalității nu este legal posibilă, sub niciun motiv. Desigur, atunci când titlul cuprinde obligații diferite care implică deopotrivă faptul personal al debitorului, executarea numai a uneia poate da loc unei înlăturări sau reduceri a penalității aplicate pentru neexecutarea respectivei obligații, dar aici nu se pune problema unei executări parțiale a obligației, ci de executarea integrală a unei obligații din titlul executoriu, care cuprinde și alte obligații care implică faptul personal al debitorului (este adevărat că uneori exprimarea titlului executoriu poate fi mai puțin riguroasă, cuprinzând într-o formulare generală obligații distincte).
Or, atât timp cât nu sunt create premisele îndeplinirii uneia dintre obligațiile impuse imperativ prin textul normativ în discuție, cea care reprezintă premisa necesară a reducerii/înlăturării penalității — executarea întocmai a obligației stabilite prin titlul executoriu originar, având în vedere și răspunsul oferit celei dintâi întrebări, cu privire la funcțiile contestației la executare, condiția de admisibilitate a sesizării nu poate fi identificată.
În privința celei de a treia probleme — „penalitățile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunțate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă mai pot fi executate în situația în care creditorul însuși deține un titlu executoriu prin care a fost autorizat personal să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligația de a face stabilită în sarcina debitorului.”
În contextul acestei întrebări, Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că executarea silită a obligațiilor de a face și de a nu face se realizează diferit, după cum acestea implică sau nu pentru aducerea lor la îndeplinire contribuția personală a debitorului.
Obligația de a face care implică pentru aducerea ei la îndeplinire faptul personal al debitorului nu poate fi executată silit decât prin recurgerea la mecanismul penalităților, ca instrument cominatoriu menit a disuada pe debitor să se conformeze titlului executoriu, potrivit procedurii reglementate de art. 906 din Codul de procedură civilă.
Obligația de a face care nu implică pentru aducerea ei la îndeplinire contribuția proprie a debitorului poate fi executată silit cu respectarea procedurii reglementate de art. 903—905 din Codul de procedură civilă, prin autorizarea creditorului să o aducă la îndeplinire el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.
Așa fiind, în timp ce obligațiile care implică pentru aducerea lor la îndeplinire faptul personal al debitorului nu pot fi executate silit decât cu respectarea procedurii reglementate de art. 906 din Codul de procedură civilă, cele care nu reclamăpentru aducerea lor la îndeplinire contribuția proprie a debitorului pot fi executate silit doar cu respectarea procedurii reglementate de art. 903—905 din Codul de procedură civilă.
Ipoteza adusă în discuție prin cea de-a treia chestiune de drept ce se solicită a fi dezlegată evocă o situație particulară în care, privitor la aceeași obligație de a face, s-a dispus, prin încheiere, atât autorizarea creditorului de a o aduce el însuși la îndeplinire personal sau prin intermediul altei persoane, pe cheltuiala debitorului, măsură ce nu putea fi luată decât ca urmare a considerării obligației ca fiind una pentru a cărei executare nu este necesară contribuția proprie a debitorului, cât și, printr-o altă încheiere, obligarea debitorului la plata de penalități, ceea ce nu poate fi decât rezultatul calificării ei ca fiind una care implică pentru aducerea ei la îndeplinire faptul personal al debitorului.
Or, contestația la executare cu soluționarea căreia a fost învestită instanța de trimitere vizează executarea silită a unui titlu executoriu emis în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, premisa necesară obținerii unui astfel de titlu fiind aceea a existenței unui titlu executoriu originar care obligă debitorul la executarea unei obligații de a face/a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, ceea ce exclude posibilitatea ca obligația stabilită în sarcina debitorului să fie executată de către creditor.
Existența unei alte hotărâri judecătorești definitive prin care, privitor la aceeași obligație de a face, s-a dispus, prin încheiere, atât autorizarea creditorului de a o aduce el însuși la îndeplinire personal sau prin intermediul altei persoane, pe cheltuiala debitorului, pune în evidență, indiscutabil, o contradicție juridică a celor două hotărâri pronunțate, care nu își găsește însă rezolvarea într-o anumită modalitate de interpretare a art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, text normativ cu o sferă de aplicare diferită, care reglementează, așa cum s-a arătat, dreptul debitorului de a obține înlăturarea sau reducerea penalităților pe calea contestației la executare, atunci când execută obligația care nu poate fi îndeplinită decât prin contribuția sa proprie și dovedește un motiv temeinic care să justifice întârzierea în executare.
Nu se poate considera că încheierea prin care a fost autorizat creditorul să aducă la îndeplinire obligația, el însuși sau prin alte persoane, reprezintă o retractare a încheierii de stabilire a penalităților sau o cauză de neexecutare a acesteia. Eventuale contradicții interne între cele două hotărâri ar putea fi corectate numai prin mijloacele oferite de Codul de procedură civilă în acest scop, cele care permit sancționarea unei încălcări a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.
În consecință, argumentele referitoare la necorelarea dispozițiilor art. 905 alin. (5) din Codul de procedură civilă cu art. 1.528 din Codul civil și cu art. 904 din Codul de procedură civilă nu pot fi acceptate, deoarece prevederile din urmă se referă la o obligație care nu este susceptibilă de a fi executată exclusiv prin faptul personal al debitorului, de aceea creditorul o poate executa el însuși, în timp ce art. 906 din Codul de procedură civilă reglementează o procedură specifică pentru situațiile în care obligațiile de a face sau de a nu face nu pot fi îndeplinite decât personal de către debitor, iar penalitățile stabilite în acest context sunt destinate să asigure conformarea debitorului.
Nu poate fi acceptat nici argumentul referitor la o necorelare cu prevederile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru că nu se pune problema verificăriilegalității încheierii de stabilire a penalităților, nici criteriile avute în vedere de instanța de judecată, atât timp cât reducerea sau înlăturarea penalităților are în vedere fapte ulterioare încheierii de stabilire a penalităților, care sunt determinate de conduita debitorului, conform celor anterior enunțate, în cuprinsul prezentelor considerente.
Prin urmare, nu suntem în prezența unei veritabile chestiuni de drept, în înțelesul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă.132. În considerarea argumentelor expuse, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare, reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificat, întrucât nu sunt întrunite condițiile legale referitoare la existența unei chestiuni de drept veritabile, în legătură cu soluționarea pe fond a cauzei pendinte, care să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, apt să justifice nevoia unei interpretări prin mijlocirea instanței supreme.
