Decizia nr. 15/2020, publicată în M. Of. nr. 1021 din 3 noiembrie 2020
Soluţia: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi, în consecinţă, stabileşte că: Acţiunea promovată de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de primul celui de-al doilea, de bunăvoie, înainte de începerea executării silite, în baza unei hotărâri judecătoreşti executorii, de primă instanţă, care ulterior este desfiinţată în calea de atac, îmbracă natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluţionare se circumscrie prevederilor art. 256 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, atrăgând competenţa materială de soluţionare în primă instanţă în favoarea tribunalului – Secţia specializată în litigii de muncă şi asigurări sociale, conform art. 208 şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Considerente:
[…] 77. Cu titlu prealabil, este de reţinut că sunt deduse analizei două demersuri procesuale cu obiect şi natură juridică diferită, ce tind către aceeaşi finalitate, şi anume cea de restituire a unei plăţi efectuate de către angajator, în baza unei hotărâri judecătoreşti, executorie de la momentul finalizării judecăţii în primă instanţă, hotărâre ce a fost desfiinţată în calea de atac, în condiţiile în care salariatul, creditorul obligaţiei iniţiale, nu a recurs la procedura de executare silită a obligaţiei conţinute în titlul executoriu.
78. O parte a doctrinei şi jurisprudenţei consideră că, în această situaţie, calea de urmat pentru recuperarea sumei achitate este cea a normei speciale cuprinse în art. 256 din Codul muncii, dat fiind că raportul juridic în baza căruia, iniţial, s-a stabilit obligaţia de plată este un raport juridic de muncă. Se recunoaşte, unanim, că art. 256 din Codul muncii reprezintă reglementarea pe planul dreptului muncii a normei de drept comun a plăţii nedatorate, conţinute în art. 1.341 din Codul civil. Calea procedurală urmată în aceste condiţii este acţiunea în pretenţii introdusă la instanţa competentă material a soluţiona conflictele de muncă, respectiv tribunalul.
79. Principalele argumente conţinute în hotărârile judecătoreşti care au optat pentru această soluţie au fost următoarele:
– nu există un text de lege care să excludă de la aplicare art. 256 din Codul muncii;
– normele de procedură conţinute în cartea a V-a a Codului de procedură civilă nu se aplică decât în materia executării silite. Or, în situaţia în care plata a fost făcută de bunăvoie, remediul de drept substanţial este acela al restituirii plăţii devenite nedatorată, având ca sediu al materiei dispoziţiile art. 256 din Codul muncii. Acest text de lege reprezintă o particularizare a normei de drept comun reprezentate de art. 1.341 din Cod civil, care, la rândul său, se raportează la art. 1.635 din Codul civil ce permite restituirea prestaţiilor şi în cazul unui act juridic desfiinţat cu caracter retroactiv, deci şi în situaţia în care plata a devenit nedatorată.
80. Cealaltă opinie, îmbrăţişată în proporţie egală de doctrină şi jurisprudenţă, este aceea că pentru recuperarea sumei plătite în baza unei hotărâri judecătoreşti desfiinţate în calea de atac se utilizează instituţia întoarcerii executării, în forma reglementată de art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, angajatorul urmând să se adreseze instanţei competente material şi teritorial, respectiv judecătoria, ca instanţă de executare.
81. Principalele argumente utilizate au fost următoarele:
– conformarea de bunăvoie la conduita impusă printr-o hotărâre judecătorească executorie este tot o formă de executare, iar dispoziţiile capitolului VIII din Codul de procedură civilă sunt intitulate “Întoarcerea executării”, şi nu a executării silite, astfel că sunt aplicabile şi în această situaţie, în condiţiile în care art. 723 din Codul de procedură civilă nu face distincţie între executarea de bunăvoie şi executarea silită, ci se aplică tuturor cazurilor în care titlul executoriu a fost desfiinţat;
– nu se poate reţine caracterul nedatorat al sumelor pretins a fi restituite, întrucât la data plăţii exista o hotărâre judecătorească în temeiul căreia au fost achitate;
– cauza restituirii prestaţiilor este independentă de raportul juridic de muncă, aflându-ne în situaţia inversă executării unui titlu.
82. Divergenţa doctrinară şi jurisprudenţială a fost generată de împrejurarea că dispoziţiile Codului de procedură civilă nu exclud, într-o manieră lipsită de orice echivoc, aplicabilitatea regulilor privind întoarcerea executării unei plăţi de bunăvoie, anterioare executării silite, iar dispoziţiile art. 1.341-1.344 din Codul civil (plata nedatorată) ori ale art. 1.635-1.649 din Codul civil (restituirea prestaţiilor) nu exclud din sfera lor de aplicare cazul în care aparenţa obligaţiei de plată este solid construită de existenţa unui titlu executoriu, motiv pentru care angajatorii au apelat fie la remediul procedural al întoarcerii executării, fie la remediul de drept substanţial pentru restituirea plăţilor efectuate benevol.
83. În practică, instanţele care au avut a stabili care este remediul procesual pentru restituirea acestor prestaţii şi s-au considerat nelegal învestite cu o astfel de solicitare fie au procedat la declinarea competenţei (în cazul declinărilor reciproce, competenţa stabilindu-se prin pronunţarea unui regulator de competenţă, inclusiv la nivelul secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), fie au respins acţiunile cu care erau învestite, apreciind că a califica în celălalt sens cererea dedusă judecăţii ar determina schimbarea naturii juridice a cauzei cu depăşirea limitelor principiilor disponibilităţii şi a rolului activ al judecătorului, în condiţiile reglementate de art. 9 alin. (2), respectiv de 22 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură civilă.
84. Rezolvarea acestei probleme de drept presupune a stabili, pe de o parte, dacă plata benevolă, adică cea făcută de debitor în mod spontan, din proprie iniţiativă, pentru a stinge o obligaţie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească, poate fi considerată o plată nedatorată şi, pe de altă parte, dacă această plată este supusă repetiţiunii în temeiul dreptului comun sau reprezintă o formă de executare căreia i se aplică dispoziţiile procedurale referitoare la întoarcerea executării.
85. În ceea ce priveşte caracterul nedatorat al plăţii supuse repetiţiunii se pune problema dacă, în situaţia concretă a desfiinţării unui titlu executoriu, în cauza pendinte vizând achitarea unor drepturi salariale, plata efectuată în considerarea acestuia este nedatorată.
86. Astfel cum s-a arătat în punctele de vedere cu caracter doctrinar formulate în cauză, art. 256 alin. (1) din Codul muncii nu constituie decât o aplicaţie a art. 1.635 din Codul civil, care este mult mai explicit şi mai nuanţat şi în lumina căruia trebuie interpretat. Având în vedere că dispoziţiile art. 1.341 din Codul civil, ce definesc plata nedatorată, trimit la cele ale art. 1.635 din Codul civil, care stabilesc ce tip de prestaţii cu caracter nedatorat pot fi restituite, plata nedatorată nu este doar cea executată din eroare, ci şi cea făcută în baza unui act juridic desfiinţat cu efect retroactiv. Prin urmare, absenţa datoriei, situaţie premisă pentru stabilirea caracterului nedatorat al plăţii, poate fi atât originară, cât şi survenită, în modalitatea descrisă de textul de lege.
87. În acest sens, tezei desfiinţării cu caracter retroactiv a actului juridic îi poate fi asimilată o hotărâre judecătorească nedefinitivă, executorie, care stabileşte o obligaţie de plată, executată de bunăvoie de către debitor şi care este desfiinţată în calea de atac, cu efect retroactiv.
88. În consecinţă, chiar dacă plata era datorată la momentul efectuării ei, aceasta a devenit nedatorată prin desfiinţarea titlului în baza căruia a fost efectuată. Astfel, la momentul la care angajatorul solicită restituirea ei, plata este nedatorată, întrucât temeiul juridic care a stat la baza măririi patrimoniului salariatului a fost afectat de o cauză de nulitate intrinsecă, constatată ulterior. În acest sens, caracterul nedatorat al plăţii nu trebuie raportat la momentul efectuării ei, ci la momentul la care se solicită restituirea.
89. În plus, urmează a se avea în vedere că însăşi executarea unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive are un caracter provizoriu, potrivit art. 448 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deci plata este “datorată” doar sub rezerva menţinerii hotărârii date de prima instanţă.
90. Prin urmare, există temei legal pentru a considera că plata efectuată în baza unei hotărâri executorii desfiinţate în calea de atac are un caracter nedatorat.
91. Cei ce susţin că pentru recuperarea sumei trebuie să se recurgă la norma specială ce reglementează instituţia întoarcerii executării, independent de declanşarea sau nu a unei proceduri de executare silită, pleacă de la premisa că executarea de bunăvoie a unei obligaţii conţinute în titlul executoriu reprezintă o formă de executare, întrucât conformarea debitorului se face în considerarea titlului executoriu, şi că, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti, plata nu ar fi fost efectuată. Hotărârea judecătorească este cea care sancţionează un raport juridic preexistent prin emiterea unui titlu de plată.
92. Pornind de la aserţiunea anterior evocată, se impune a se stabili dacă o astfel de executare benevolă se supune sau excedează dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
93. Astfel, potrivit art. 622 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă, situat în cartea a V-a “Despre executarea silită”, titlul I “Dispoziţii generale”, capitolul I “Scopul şi obiectul executării silite”: “(1) Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. (3) Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum şi a cheltuielilor de executare.”
94. Din interpretarea per a contrario a textului de lege anterior menţionat rezultă că normele conţinute în cartea a V-a din Codul de procedură civilă reglementează procedura de executare silită, nu şi executarea de bunăvoie.
95. S-a apreciat în doctrină că art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă care vizează accesul creditorului la executarea silită ca unul determinat de lipsa unei plăţi făcute de bunăvoie nu este o componentă a reglementării în materie execuţională, ci un preambul al acesteia.
96. De asemenea, tot în doctrină s-a mai afirmat că executarea de bunăvoie a obligaţiilor civile nu este un principiu al executării silite, ci, mai degrabă, un efect al caracterului lor juridic (al faptului că debitorul este legat de creditor juridiceşte, nu doar moralmente), indiferent dacă obligaţia este recunoscută ori stabilită printr-un titlu executoriu.
97. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că, în cadrul executării silite, atunci când se referă la situaţia în care debitorul face plata după înregistrarea cererii de executare silită şi până la executarea propriu-zisă, legiuitorul nu utilizează noţiunea de plată de bunăvoie, ci pe cea de plată voluntară. Astfel, potrivit art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă: “Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunţat la executare, situaţie în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 668, a executat obligaţia de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ţinut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum şi onorariul executorului judecătoresc şi, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporţional cu activitatea depusă de aceştia.”
98. Deci, executarea de bunăvoie a unei obligaţii nu face parte din procedura de executare silită.
99. În ceea ce priveşte întoarcerea executării, urmează a se stabili dacă aceasta se aplică şi în situaţia restabilirii situaţiei anterioare executării de bunăvoie a obligaţiilor conţinute în titlul executoriu desfiinţat.
100. Spre deosebire de actuala reglementare [art. 724 alin. (3) – “Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2), cel îndreptăţit o va putea cere, pe cale separată, instanţei de executare (…)”], dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedeau că: “Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. 1 şi 2, cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente potrivit legii.” Acest text de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 5 din 12 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în care s-a statuat că: “instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria”.
101. În condiţiile în care decizia de unificare a practicii judiciare a avut în vedere ipoteza în care această procedură este consecutivă începerii executării silite a unui titlu executoriu desfiinţat ulterior, nu poate fi aplicată în situaţia unei executări benevole.
102. Capitolul VIII “Întoarcerea executării” se regăseşte în setul de dispoziţii generale aplicabile executării silite. Prin urmare, o interpretare sistematică a legii conduce la concluzia că instituţia întoarcerii executării este incidentă în toate cazurile în care a fost demarată executarea silită prin sesizarea organului de executare, inclusiv în cazul plăţii voluntare, când debitorul suportă şi plata cheltuielilor de executare, putând fi considerată, conform doctrinei, “un incident procedural apărut în cursul executării silite, având ca fundament dispariţia temeiului măsurii de executare silită”.
103. Conform art. 723 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului.”
104. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că se impune interpretarea restrictivă a textului de lege anterior evocat, în sensul că cerinţa desfiinţării titlului executoriu, prevăzută alternativ cu cea a desfiinţării executării silite înseşi, indică faptul că desfiinţarea executării silite conferă dreptul la întoarcerea executării independent dacă titlul a fost desfiinţat, iar desfiinţarea titlului desfiinţează de drept şi actele de executare, conform art. 643 teza I din Codul de procedură civilă. Prin urmare, raţiunea pentru care în art. 723 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt prevăzute cele două ipoteze de aplicare a instituţiei întoarcerii executării se circumscrie tot existenţei unui proces de executare silită în care pot fi întâlnite fie impedimente ce ţin de titlul executoriu, fie impedimente ce ţin de actele de executare propriu-zise.
105. În plus, teza finală a art. 723 alin. (1) din Codul de procedură civilă face referire la cheltuielile de executare, ceea ce pledează pentru interpretarea restrânsă a aplicării instituţiei întoarcerii executării în situaţiile în care a început executarea silită. Sintagma “cheltuieli de executare” impune cu necesitate existenţa unei executări silite, ce presupune avansarea unor cheltuieli, iar nu a unei executări benevole.
106. Mai mult, alin. (3) al art. 724 din Codul de procedură civilă, având denumirea marginală “Modalitatea de restabilire”, trimite la instanţa de executare: “(…) cel îndreptăţit o va putea cere, pe cale separată, instanţei de executare. (…)”
107. Or, potrivit art. 651 din Codul de procedură civilă, “(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. (2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare. (3) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.”
108. Faţă de reglementarea ce stabileşte constituirea şi atribuţiile instanţei de executare, întoarcerea executării, în temeiul art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, se poate solicita numai în condiţiile în care a fost demarată o procedură de executare silită în cadrul căreia a fost desemnată deja o instanţă de executare ce urmează a soluţiona incidentul apărut în cursul respectivei executări, de vreme ce această cerere se soluţionează de instanţa competentă teritorial în funcţie de domiciliul debitorului la data sesizării organului de executare, sesizare ce implică începerea executării silite. Or, în situaţia plăţii benevole, nu există cerere de executare pe rolul unui executor judecătoresc, nici procedură de executare silită şi nici “instanţă de executare”, desemnată pentru rezolvarea cererii.
109. Această interpretare gramaticală şi sistematică a textelor de lege anterior evocate este suficientă pentru a concluziona că art. 723 şi următoarele din Codul de procedură civilă, care reglementează instituţia “Întoarcerii executării”, vizează procedura executării silite, şi nu plata de bunăvoie făcută anterior depunerii unei cereri de executare silită la organul de executare.
110. În concluzie, din interpretarea coroborată a textelor de lege din materia executării silite rezultă că normele de procedură civilă nu reglementează posibilitatea de a solicita, pe cale principală, întoarcerea executării, atunci când a fost desfiinţat titlul în baza căruia plata s-a realizat de bunăvoie de către debitor, dacă executarea silită nu a fost demarată, fiind incidentă instituţia plăţii nedatorate, ce implică promovarea unui proces distinct pentru restabilirea situaţiei anterioare.
111. Prin urmare, prevederile art. 256 din Codul muncii constituie temeiul legal aplicabil pentru restituirea prestaţiilor de către salariaţii care au încasat de la angajator, anterior începerii unei proceduri de executare silită, drepturi salariale în baza unor hotărâri judecătoreşti de primă instanţă, desfiinţate în căile de atac.
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
